Biruință deplină

Din amintiri îndepărtate se conturează-un chip blajin
Ca primăvara, și ca cerul când e albastru și senin,
O văd pe tanti Veronica, și gingășie deslușesc
Pe fața ei, ca trandafirii în prima zi când înfloresc.

Ne-a-îmbogățit copilăria prin felul ei smerit de-a fi,
A dovedit că e posibil ca să slujești fără-a cârti,
Din limitatele resurse la toți cu drag a dăruit,
Și din bucata ei de pâine întotdeauna a-împărțit.

O inimă așa de mare, c-am încăput în ea noi toți
Și ne-a iubit deopotrivă ca pe copii și pe nepoți,
A încetat ca să mai bată pe-acest pământ de suferinți,
Dar zborul și-a luat spre ceruri, la locul ei printre cei sfinți.

Sfârșită-i lupta și necazul, căci alergarea și-a sfârșit,
Și pentru ea acum răsună cuvintele: "Ai biruit!";
Aici rămâne amintirea, dar într-o zi ne-om revedea,
Și-n ziua-aceea biruința deplină și noi vom gusta.