Bătrînul de la azil

O ușă, doar o ușă și intri-n altă lume,
O insulă uitată, tărâmul fără nume,
Șapte paturi purtând volume de destin
Așteaptă cititorii ce parcă nu mai vin.

Deasupra, despărțite prin strâmte culuoare,
Amintiri și lacrimi curgând în derulare,
Doar licurici te cheamă din bezna tremurândă,
Doi licurici pe-o pernă, un strop de vis să prindă.

M-așez și iau în tihnă volumul prăfuit,
Atunci, ca prin minune, o pajiște-a-nverzit,
Zburdă pe ea copiii trecând prin școli, destine
Și mai târziu, nepoții în frumuseți mai fine.

O, câtă strălucire peste-un meleag străbun!
Mi-arată printre lacrimi, dar nu știu ce să-i spun,
Credeam că-nsingurarea trebuie să-l doară,
Dar văd că el păstreză cu grijă o comoară.

Închide iar coperta; suspină în tăcere;
Să-și depene trecutul, i-a fost o mângâiere.
Vorbindu-i despre Isus, am zăbovit un pic,
Dorind din umbra morții, la Viață să-l ridic.

M-am întors zdrobit, în valuri de suspine,
O, Dumnezeul meu, adună-i pentru Tine,
Căci Tu nu părăsești pe nimeni, niciodată
Și nu ne exilezi pe-o insulă uitată.

Amin!