Baladă românească

Amintire de acasă,
Liliacu-n cimitir
Înfloreşti tristă, duioasă
Ca şi naiul lui Zamfir.

Mi-i trecutul înainte
Dureros, copilăros,
Cruci strâmbate pe morminte
Să se-nalţe vrând de jos.

Răstignind în lături braţe
Parcă aripi, şi le simt
Cu credinţă de speranţe
Să se smulgă vor, din timp.

Ci le ţine liliacul
Şi tufari de stânjenei
Şi pământul meu, săracul,
Ce-a ascuns părinţii mei.

Eu nu-l blestem în vreun bocet:
Pentru ce - şi-aşa e plin
De înnăbuşiri de voce
Şi oprire din suspin.

Şi-apoi are el vreo vină
Când suntem aşa clădiţi –
Din pământ şi din lumină,
Din durere de părinţi?

Dragostea ce o adună
Viaţa noastră zi la zi
Liliacul o răsună
De blajini de va-nflori.

Stânjeneii vor desface
Amintirile din morţi
Care-n flori vor a-şi întoarce
Bucuriile din sorţi.

Iar în firele de iarbă
Fericirile răsar
Amărâte că în grabă
Au zburat prin calendar.

Când dureri şi plâns, şi-amaruri,
Chinul ce doineşte-n cânt,
Lacrimile din calvaruri
Sunt pământ, pământ, pământ.

Care tace cu-năsprirea
Omului trecut prin foc
Când trecutul i-i iubirea,
Deznădejdea în ghioc.

Care mut e ca-ncruntarea
Omului în moarte prins
Şi nu ştie că salvarea
Cu senin l-ar fi cuprins.

Vreme vine, vreme trece,
Anii-s număraţi de cuci,
Irişii şi liliecii
Parcă-aleargă printre cruci.

Ci cu iarna, floarea piere
Nume doar s-au răstignit
Şi în ţipăt de durere,
Cimitiru-a-ncărunţit...

Tristă mi-i ograda minţii
Când deschisă-i în trecut:
Viaţă, unde mi-s părinţii
Şi cu dânşii ce-ai făcut?

Că şi eu mâine-poimâine
Părăsind copii orfani,
Neauzind cum urlă câinii
Mă voi prăbuşi din ani.

Mă vor duce fără grabă
Din necaz şi din sublim
Tot ce fuse ca un abur
Sub o cruce-n ţintirim.

Mi-oi da lutul la argilă,
N-oi mai şti oftat, culori
Şi, plecându-mă din milă,
Mă voi ridica în flori.

Că voi crede, nu voi crede
Toţi murim – asta-i precis,
Ne vom trece iarbă verde
Şi cu scris, şi cu nescris.

Câţi din frica lor amară
Cu răpirea se înviu:
Lasă lumea ca să moară –
Numai ei – nu în sicriu!

Însă câte cimitire
Spun cu crucile în sus:
„Aşteptăm şi noi răpire,
Dar nu a venit Isus!”

Şi-alte cruci se vor înfige
În mormântul ridicat
Care-obijduite-or plânge
Crezul lor neascultat.

***

Amintiri semiuitate
Mi le deapăn, mi le-nşir...
Ele-mi gem îndurerate
Ca şi naiul lui Zamfir.

Îmi văd traiul meu prin lume
Dezmăţat şi îndârjit
Şi cu vînătăi şi glume
Presărat şi-mpodobit.

Din bătaie în bătaie,
Din beţii înspre beţii,
Încâlcit în hărmălaie
De prostii şi nebunii.

De-aici eu dădeam cu pumnul,
De-aici eu primeam în dinţi,
Mă-nvârteam ca şi nebunul
Fără dorul de părinţi.

De-aici îmi turnau rachiul,
De aici eu îl turnam,
Ce mai trai, ce veselie,
Fericire de haram.

Până când se săturase
Sufletul de-aşa „trăit”
Că doream tihnă de oase
În osuarul liniştit.

Să mă dezvelească lutul,
Să-nfloresc ca stânjenel,
Să îmbrăţişez trecutul,
Să mă prindă-ntrânsul el...

Ci Isus m-a scos din moarte,
Viaţă nouă mi-a aprins
Nici cu crezuri, nici cu carte
Ori momeli de paradis.

El mi-a dat o Viaţă nouă
Poruncindu-mi s-o trăiesc
Şi alerg spre zori în rouă
În Cuvântul Lui ceresc.

Nu gem fumuri de tămâie,
Nu plâng vise de răpiri,
Nu aştept ca o momâie
Viitorul de iubiri.

Eu iubesc căci se iubeşte,
Sunt iubit că sunt iubit
Şi aşa de omeneşte
Astăzi pot fi fericit.

Ce-a fi mâine, va fi mâine –
Singur El s-a îngriji:
Să înalţe lan de grâne,
Să aprindă-o nouă zi.

Stânjeneii, liliecii
Au rămas în osuar,
Nu vreau traiul iar să-mi plece
Buchisit doar în zadar.

Căci întâia dată Viaţa
O iubesc, o-ador nespus
Şi Credinţa, şi Speranţa,
Dragostea mea e Isus.

El Viaţa are-n mine,
El mă-nvaţă să trăiesc,
Eu încep zile depline
S-am în veacul omenesc.

Mâine voi muri ca alţii
Şi voi fi doar un ecou –
Eu azi mulţumesc de Viaţă
Ce mi-a fost dată din nou.

Greu, uşor, dar libertate
Cunoscui şi-acum şi ştiu
De mizerii din păcate
Şi de frică de pustiu.

Ieri o treaptă, azi o treaptă
Fericirea-mi ridicai...
Domnul ştie ce m-aşteaptă.
Astăzi eu trăiesc în rai!!!