Balada celui mântuit

I

A fost odată, ca niciodată,
Pe-un drum de țară, lâng-un copac
Și o fântână abandonată,
A fost odată un om sărac.

Avea o casă ca vai de lume,
O barbă rară și-un trup firav;
Când avea sare, n-avea legume,
Când avea pâine, zăcea bolnav.

Trecură anii și omul nostru,
Văzând că n-are nici un noroc,
Voind pesemne să-și schimbe rostul,
C-un sac în spate, o luă din loc.

— Ce faci, vecine, întreabă unul,
Luna trecută credeam că mori…

— Eu? Plec în lume să-mi port suspinul
Și nu vreau aur, nu vreau comori;

Dar uite-ntr-una un dor m-apasă,
Îmi umple pieptul și nu-nțeleg:
Intru pe ușă și-mi caut casă,
Mă uit la mine și nu-s întreg…


— Și eu, vecine, pățesc ca tine –
Ades mă tulbur și mă gândesc,
O deznădejde intră în mine,
Respir și umblu, dar nu trăiesc.

Mă prinde-adesea fiorul rece,
O fi o boală, ce pot eu ști?
Mai iau o țuică, da’ tot nu-mi trece,
Însă matale, dacă mai vii,

Poate ai leacul și-mi spui și mie,
Poate-i vreo plantă, să-mi fac un ceai,
Poate-o pastilă, vreo alifie –
Ești om de treabă, știu c-ai să-mi dai.

II

Porni săracul, vuiau copacii,
Țipau prin codri păsări de pradă,
În bălți mâloase săreau brotacii,
În noapte, hiene veneau să-l vadă.

— Ce faci, om singur, părea că-n treabă
Flegmatic, vântul ce-l însoțea;
La vârsta asta n-ai altă treabă?
Te-ntoarce-acasă că-i lumea rea.

— Îți zic de bine, șoptea și ploaia,
Ești ud, iar mâine e și mai grav –
Te lasă vântul, te ia văpaia,
Arșița-i mare, tu ești bolnav.

…Mergea săracul și lacrimi grele
Brăzdau obrajii de pergament –
Ziua sub soare, noaptea sub stele…

Dar într-o noapte se-opri atent:

— Ce cântec straniu străbate zarea
Și-a lui chemare cum m-a străpuns!
Parcă deodată la întrebarea
Încă nepusă, el mi-a răspuns.

De parcă-n beznă simți o lumină
Ce-ți vine-n minte și-ți bate-n piept;
Iar mintea-ți cântă, inima-i plină
De ceva dulce, și blând, și drept.

Poate mă știe cel care cântă,
Că eu pe dânsul nu cred că-l știu –
Dar viața-ntreagă el mi-o cuvântă,
Ce sunt acuma, ce pot să fiu.

Să merg acolo, uite-o lumină,
Cred că-i o casă, n-o fi om rău!
Da, se zărește sus, pe colină
Și poate-mi spune secretul său.

…La casa veche, fără de poartă,
Întins pe prispă, sta un bătrân;
Cânta un cântec despre o soartă
Ce-o are omul, lâng-un Stăpân.

Stăpân puternic, plin de iubire,
El știe totul, totul i-al Lui,
În El nu-i umbră de amăgire,
În El ești liber, de te supui.

Din bezna nopții ascultă luna
Și-abia respiră mirat săracul;
Ar spune-o vorbă, n-are niciuna
Și-n iarba-naltă își lasă sacul.

Mai trece-o clipă, sau poate zece,
Sau poate-o mie, o viață-ntreagă;
De-aicea n-are cum să mai plece
Căci vrea să știe, să înțeleagă:

— Tu, om departe de orice stare,
Bătrân cu plete lungi, colilii,
Ți-e fericirea atât de mare?
Ești om ca mine, de unde vii?

De unde-i pacea ce te-nconjoară?
Te uiți la mine, deloc mirat
Și stai aicea, cântând afară,
Parcă pe mine m-ai așteptat…


Zâmbi bătrânul și se ridică
Cu pas nesigur și tremurat
Și-n odăița din casa mica
Pe omul nostru l-a invitat.

„Dar sărăcia-i la ea acasă,
Gândi săracul în sinea lui,
O carte mare ce stă pe masă
Și-o haină veche ce stă în cui.

Și uite-acuma ia cartea-n mână,
Ce-o vrea să-mi spună? Mai bine plec…”
Dar gazda-i face semn să rămână
Și, stând de vorbă, orele trec.

III

Află săracul atât de multe
Și-atâtea doruri s-au ostoit!
Întreaga viață ar sta s-asculte
Dar are-o treabă de-ndeplinit…


— Te-ntorci acasă? întreabă vântul,
Ai tăi se-așteaptă să fii răpus;
Mergi dar în pace și dea Preasfântul
Să înțeleagă ce le-ai adus!

Șoptește ploaia: — E vai de tine,
Ești tras la față și-mbătrânit.
Te-ajute Domnul, căci se cuvine
Să spui la alții din ce-ai primit.

IV

…Lângă fântâna abandonată,
Lângă copacul bătrân de ani
Răsun-un cântec despre un Tată
Fără de moarte, fără orfani.

În casa veche, ca vai de lume,
Intrau trei raze pe-un ochi de geam;
— Cătați, pesemne, ceva anume,
Le spuse-o mierlă ce sta pe ram.

— A, da, surato, de unde vine
Această pace, cum l-a găsit?
Nu-i el săracul plin de suspine,
Ce are-acuma de-i fericit? !

Răspunde mierla: — Of, raze blânde,
El cântă-ntr-una și e vioi;
Iar pacea asta, știm noi de unde,
Îl face vesel ca un mierloi.

Sub cer de vară se-opresc la poartă
Un copilandru și tatăl lui:
— Uite, sărmanul, ce tristă soartă,
S-a-ntors acasă puțin cam șui.

Nu știu ce crede, mai spuse tatăl,
Că unde merge, parcă sunt doi
Și cântă-ntr-una, și-i vesel, iată-l:
E om, măi frate, nu cintezoi!

Convins că știe ce-i după moarte,
Vorbește-ntr-una de Dumnezeu
Și de păcatul ce ne desparte
De Raiu-n care trăiești mereu.

Ia Biblia-n mână și povestește
Despre Hristosul care-a murit,
Apoi se uită, parcă-L zărește…

E clar: sărmanul, a-nnebunit.

Eu știu că lumea a fost creată,
Am și credință, dar cu măsură;
Nu poți fi mistic și ziua toată
Doar despre asta să dai din gură!

Se-oprește fiul în loc o clipă:
— Știi, dragă tată ce-am auzit?
Că boala asta e ca o gripă –
Aseară altul s-a-mbolnăvit.

Și-acuma are și nea Ilie
Atâta pace! … Eu, ce să spun?
Dacă aceasta e nebunie,
Aș vrea, tăicuță, să fiu nebun…