Așa-mi vorbește Domnul

Așa-mi vorbește Domnul, în ziua de necaz,
Când lacrima îmi curge-n ascuns azi pe obraz,
Să nu las întristarea, s-aducă întristare,
Ci să deschid eu gura... să strig în gura mare.

Așa-mi vorbește Domnul, că eu pe-acest pământ,
Nu sunt o întâmplare, adusă de vre-un vânt,
Nu sunt un praf de rouă, pe floare înflorit,
Ci sunt un plan de Domnul, cândva el plănuit.

Așa-mi vorbește Domnul, în ziua apăsării,
Că sunt eu pregătită, nu sunt dată uitării,
Că sunt eu șlefuită, de tot ce este rău,
Ca să mă folosească, pe drumul ce e greu.

Așa-mi vorbește Domnul, când astăzi o tăcere,
Pe mine mă înghite, născând numai durere,
Îmi spune că durerea, ea rod mereu aduce,
Și rodul e lumina, acelor la răscruce.

Îmi spune că durerea, ea nu mă nimicește,
E cea care mă face, Ca să mă port regește,
Umilă-n ascultare, aduce și sfințire,
Credință ea aduce, dar și neprihănire.

Așa-mi vorbește Domnul, că lupta El a vrut,
Ai mei ochi ca s-o vadă, și cei necunoscut,
Ca eu în mijlocire, pentru acei legați,
Să stau în miez de noapte, căci ei sunt cei uitați.

Îmi spune că mă lasă, să gust din suferință,
Ca eu pe calea-ngustă, s-ascult orice ființă,
Prin vale își târăște, al ei suflet zdrobit,
În vremea suferinței, când este rătăcit.

Așa-mi vorbește Domnul, eu gura să-mi deschid,
Și inima vre-o dată, pe cale să n-o-nchid,
Să lupt lupta cea bună, doar cu privirea-n sus,
Căci izbăvire-n toate, îmi este doar Isus.

Îmi spune să-mbrac haina, chiar astăzi a credinței,
Să cadă lanțul care, mă strânge-a neputinței,
Să mă ridic îndată, El mie azi îmi spune,
Căci cineva răcnește, mă vrea rod pentru lume.

Așa-mi vorbește Domnul, să nu dau ascultării,
Azi șoaptele ce-s gândul, și gura a pierzării,
Eu să privesc în zare, oricât mi-ar fi de greu,
De după zări se-arată, al meu Domn ce-i al meu.

Îmi spune astăzi mie, chiar dacă o oștire,
Îmi va ieși în cale, eu merg spre nemurire,
Să nu-mi încetinească, azi pasul în război,
Chiar de-i atât de mare, azi lupta ce-i în toi.

Așa-mi vorbește glasul, ce strig-atât de tare,
Eu te iubesc ființă, iubirea mea e mare,
Tu lasă-ți astăzi fața, ascunsă-n pieptul meu,
Și spune-a ta durere, și oful tău cel greu.

Tu las-a ta povară, la poala crucii Mele,
Căci Eu sunt Cel ce ție, în zilele mai grele,
O port... o duc în spate, și tot ce ai de dus,
Tu doar a ta privire, s-o ațintești în sus.

Esti liberă pe cale, iertare-n dar ți-am dat,
Ți-am dat ființă ție, un dar ce-i minunat,
Chiar dacă-ntreg adâncul, se luptă după tine,
Nu poate să dărâme, ce-a fost zidit de Mine.

Nu poate să omoare, ce Eu am înviat,
Nu poate să îmi fure, ce eu am înfiat,
Și ce-i al Meu adâncul, nicicând nu va avea,
Eu azi îți spun și ție, ființă ești a Mea.

Așa-mi vorbește Domnul, când tac... când nu vorbesc,
Îmi spune-orice simțire, ca eu s-o-mpărtășesc,
S-alung orice durere, și orice frământare,
Să nu duc după mine, povara grea și mare.

El astăzi îmi vorbise, căci a văzut cum eu,
Îmi pierd încet nădejdea, suspin adânc mereu,
Îmi pierd eu și credința, din slava Lui cerească,
A hotărât că astăzi, El mie să-mi vorbească.