Așa este viața

Cad frunze uscate, pe jos, ruginii
Răcoarea de toamnă se simte
Și ziua se face mai mică, să știi
Spre seară- amintiri povestite...

Se- apropie iarna, iubit porumbel,
Răcoarea încet se- ntețește.
În cuibul cel mare- i rămas doar acel
Ce singur cu ei mai trăiește.

La început, erau doi porumbei,
Și- o mamă, ce- a plecat la- al ei Tată.
Stătuse cu ei, pân' la anii cei grei;
Dar n- o să se- ntoarcă vreodată.

Pe rând, între timp, alți puișori
Umpluse tot cuibul cu pace.
Îi numără- n gând deseori.
În rugi... să- i enumere- i place.

Ce bucurie, avut- au văzând
Cum zece, cu drag îi- ' nconjoară.
Când aripi crescut- au, câte unul pe rând,
Ușor, zborul ei și- l luară.

Rămas- au bătrânii cu doi porumbei
Mai mici, ce rămas- au la urmă.
Plecă într- o zi și cea mare... din ei
Făr' să îi pese, durerea le- o curmă.

Zbură ușurată, nu privi înapoi...
Lacrimi în ochi se brăzdară.
Inimi sfâșiate, transformate în sloi
De ghiață, din apă amară.

Trecuse o zi, două, trei...
Măcar gândul spre ei să- l îndrepte.
Un semn de viață... ? Măcar un imei...
Îi lasă- ntristați, să aștepte...

Precum rândunica se- ntoarce din nou
La cuibul ce îl părăsește,
La fel puiul mamei, zbura- va curând
Spre- aceia pe care- o iubește.

Așa e viața... cu tristul ei cânt...
O, Doamne, o fă să sfârșească
La Tine în cer... sau Noul Pământ.
Pe toți. El să ne mântuiască.