Aș vrea să-mi spun cuiva necazul

Aș vrea să-mi spun cuiva necazul, dar nu găsesc căci sunt lovit, atunci când spun a mea durere care mă face obosit.

Privesc spre cer și strig la Tatăl, care mi-ascultă ne-ncetat, a mele răni pline de jale, căci eu când strig coboară-ndat.

Aș vrea să-mi spun și suferința, dar nici-un om eu nu găsesc, prin graiul său să mă aline, căci multe guri azi doar lovesc.

Privesc doar dincolo de stele, căci el... Dumnezeiescul har, îmi poate-aduce vindecare, el șterge gustul cel amar.

Aș vrea să nu fiu eu în lume, un părăsit în timpul greu, când cei din jur mă lasă singur, să fiu eu doar cu Dumnezeu.

Doar El ființa-mi obosită, o întărește zi de zi, căci omul nu-i decât o umbră, care nu poate-a mă zidi.

Aș vrea să am și un prieten, dar eu niciunde nu găsesc, cu el să-mpart și bucuria, și greul care-l întâlnesc.

Doar Unul singur poate-n toate, să mă-nțeleagă... e Isus, Prietenul ce nu mă lasă, să duc eu singur ce-am de dus.

As vrea să-mi strig și apăsarea, dar n-aș putea fi auzit, căci mângâiere pe pământul, plin de durere n-am găsit.

Ea este dincolo de de stele, de soarele din răsărit, doar după el... și alinare, și mângâiere am găsit.
Amin