Aș vrea să ard de dor

Aș vrea să ard de dorul care, ființa-mi arde el mereu,
Să nu-mi opresc nici alergarea, s-alerg grăbit spre Dumnezeu,
Secat de o iubire sfântă, aș vrea să fiu... mult mi-aș dori,
Să caut doar izvorul care, el setea îmi va potoli.

Aș vrea ființa-mi să se-nece, în lacrimile de iubire,
Și gândul vreau, să mă împingă, pe drumul către mântuire,
Neliniștea vreau să mă facă, pe cale un neliniștit,
Cu o dorință arzătoare, după Acel ce-i infinit.

Aș vrea ca vântul să mă bată, să scuture ce e uscat,
Și ploaia vreau ca să mă ude, să spele tot ce e pătat,
Aș vrea cuptorul să-se-aprindă, să ardă zgura ce s-a pus,
Să fiu un vas curat... de cinste, pentru-Mpăratul meu Isus.

Aș vrea ca pasul să mă ducă, pe unde El doar a pășit,
Aș vrea să car și eu o cruce, cum a cărat-o biciuit,
Aș vrea să pot să tac întruna, pe Golgota cum a tăcut,
Aș vrea să lupt eu lupta care, El a luptat-o-atunci... demult.

Aș vrea să cânt în suferință, și în necaz vreau să găsesc,
O bucurie mai adâncă, să pot pe Domnul să-L slăvesc,
Aș vrea în totul și în toate, să fac așa cum a făcut,
Acel ce pentru mine-odată, a îndurat atât de mult.

Dar pentru toate, Lui îi voi cere, iubire... să pot să iubesc,
Aș vrea să-i cer acea putere, iertare ca să dăruiesc,
Căci fără ea, nu pot vre-odată, nu pot eu ca să fiu ca El,
Ca Cel ce mie mi-a dat viață, cu numele Emanuel.

Nu pot să merg pe-această cale, fără de harul Său ceresc,
Nici pasul meu, eu înainte, nu aș putea să îl pășesc,
De-aceia vin, să-i cer iertare, eu Lui în fiecare zi,
Și El îmi dă, acea putere, prin care eu voi propăși.