Arta de a iubi

Hm... Tăcerea este grea,
Te doare adânc inima ta,
Spunem că iubim prea mult,
Măsurând peste puțin mai mult.

Serios? Ai făcut prea multe,
Faptele-s mai puține ca cuvintele?
Chiar te-ai rupt și te-ai îndoit în spate
Pentru necunoscut și pentru al tău frate?

Da? Chiar grea îți era puterea,
Ce era mai amară ca fierea?
Te-a dărâmat omul cu care
Ai trecut prin marea încercare?

Durere simți când te-a zdrobit
Acel frate căzut la pământ,
Și zici din ură: „Nu mai trebuia
Să îl ajut atâta timp pe omul acela... ”

Mdaaa... Ce iubire prefăcută
Ai pentru Domnul tău o clipă!
Ai rupt dragostea ce te ținea
Toți anii de muncă și zici: „Nu trebuia.”

Tot ce ai făcut în anii cei mai grei,
Toate s-au șters din motive grele,
Inima ta stătea lipită de ei
Din prea multă a ta fățărnicie.

Ooo... Chiar așa a vrut Hristos?
Tu să te distrugi în multă agonie?
Tot ce tu creeai era fără folos
Și nu pentru a Domnului mare Împărăție.

Unde este mila, dragostea firească,
Ce pe Hristos în noi să-L preaslăvească?
Unde e blândețea, unde e răbdarea?
Arta de a iubi învinge încercarea.

Domnul, a Lui viață grea și apăsată,
Prin credință în Dumnezeu era protejată.
Nu vorbea în sine, nu pentru câștig,
Ci pentru veșnicie, nu pentru focul adânc.

Mi-ai cerut iubire mare, oameni ți-am dat,
Tu ai obosit ca să-i iubești, de fapt.
Tu ai cerut de la Mine înțelepciune mare,
Dar orgoliul din tine tot striga mai tare.

Mi-ai cerut blândețe pentru cei din jur
Și ți-am dat motive, chiar de sunt mai dur,
Ca să te ridici și să înțelegi:
Veșnicia este ceea ce oferi.

Arta de a iubi este suferință,
Dragoste să ai, chiar de te înțeapă,
Blând să fii cu toți cei ce te prigonesc,
Căci și pe ei toți Eu, ISUS, îi iubesc.

Vrei ca să te vindec, dar tu nu asculți,
Tu vrei vindecare, dar nu vrei să ajuți.
Tu vrei în deajuns ca să ai în casă,
Dar pe toți ceilalți nu îi ajuți îndată.

Și în toate lucrurile Mâna Mea-i prea scurtă?
Oare nu ți-am dat ce tu Îmi tot ceri încă?
Nu cumva în inima ta cea mare
Te crezi credincios până-n hotare?

Tu ce vezi cu ochii este lumea ta,
Eu ce văd cu ochii este inima.
Lumile noastre, pe care le avem,
Sunt drumuri diferite, cu greu le înțelegi.

Și dacă tu acum citești sau gândul îți vorbește,
Fii smerit în toate, ia și te pocăiește!
Drumul l-am scurtat și Eu în scurt timp vin,
Vezi unde te afli, ca Eu să te susțin.

Căci rolul tău în lume nu este întâmplător
Și rănile ce sunt, ele încă mai dor.
Nu fii tu căpos și împotrivitor,
Căci nu știi ce vine acum în viitor.

Iată, sunt la ușa ta, bat continuu, întruna,
Ca să Îmi deschizi, să-ți fac inima bună.
Căci de stai în Mine și Mă proslăvești,
Împărăția Tatălui e în inima ta, de o privești.

Și de te mai împiedici și crezi că ai greșit,
Eu îți văd inima și intenția, să știi!
Oriunde în lume Mă vei proslăvi,
Înaintea Tatălui Eu te voi vorbi.

Lasă îndoiala că faci prea puțin,
Lasă inima Eu ca să ți-o schimb!
Eu sunt Tatăl tău care te iubește,
Fii tare, tu, copile, și te pocăiește!