Argintarul

Ca-ntr-un decor din vremi medievale,
Îl vezi stând jos la margine de târg
Şi, dedicat cu totul muncii sale,
El modelează nobile metale,
În mica nicovală dând cu sârg.

El ştie cât să înteţească focul
Când pune-argintul peste micul rug;
Aicea termometre nu-şi au locul,
Nici cronometre stabilind sorocul,
Ci e o taină-n vechiul meşteşug.

Da, este o durată limitată
Pe care, atent, nu o va depăşi,
Ştiind că acţiunea-i terminată
Când în metalul curgător, deodată,
Satisfăcut, se poate oglindi.

Şi nu greşeşte, astfel, niciodată
În tot procesul purificator,
Căci nu rămâne zgură şi nici pată
Când lacrima de-argint, fluidizată,
Fidel reflectă chipu-i zâmbitor.
***
Ajută-mă să înţeleg, Părinte,
De ce-i adesea foc în viaţa mea
Şi la apostrofări să iau aminte,
Să înţeleg că Tu mă vrei fierbinte
Şi curăţat prin foc, spre slava Ta.

Să înţeleg deplin, o, sfinte Tată,
Că pentru veşnicii mă pregăteşti,
Că vrei să am o haină fără pată
Şi-n viaţa-mi toată, Ţie închinată,
Vrei, Doamne, chipul să Ţi-l oglindeşti.

Amin
Vulcan, oct. 2006