Apele ce-s mari

Apele ce-s mari... vreodată,
Nu pot dragostea a-mi stinge,
Ce a fost cândva aprinsă,
Pe o cruce-n stropi de sânge.

Șoaptele nimicitoare,
Nu pot azi a mă opri,
Căci în piept un dor mă arde,
Pe-al meu Domn a-l întâlni,

Gânduri multe de-nconjoară,
Gândul meu... nu vor putea,
Să doboare-a mea ființă
Căci eu sunt pe urma Sa.

Pacea inima îmi umple,
Căci alerg să o găsesc,
Dar pe drumul alergării,
Și iubirea întâlnesc.

Poate marea să înalțe,
Valuri multe... teama ei,
Nu-mi aduce nici-o teamă,
Nu opresc cu cei ce-s răi.

Merg pe ape înainte,
Cum Isus cândva mergea,
Prin credință văd limanul,
Mă așteaptă slava Sa.

Rămân mic căci vreau doar mare,
Să se vadă Dumnezeu,
El mereu mă însoțește,
El mi-e adăpost mereu.

Când răcnește iar adâncul,
Scut îmi e prezența Sa,
Ea închide gura celui,
Care doborât mă vrea.

Alipit stau doar de Domnul,
De pustie trec ușor,
Mă avântă harul care,
Mi-a dat aripi ca să zbor.

Ploile-s mereu oprite,
Peste mine-i mâna Sa,
Nu mă tem... cu mine-i Domnul,
El e desfătarea mea.
Amin