Apa vieții

5. APA VIEȚII
Într-un sat, în depărtare,
Nu știu să vă spun în care,
Stă o fată cu-al ei bunic,
Lâng-o margine de drum,
Sus, pe deal, într-o colibă.
N-aveau case-n jur, vă spun,
Căci în vale locuiau
Toți sătenii ce stăteau
Adunați ca-n mușuroi,
Iar pe deal erau ei doi.
În vale era fântână
Cu o apă tare bună,
Iar bunicul tot căra
Cu-o găleată, ce-o lăsa
La poartă, să poată bea
Călătorul ce trecea.
Iar fata se ruga
Să aibă fântâna sa
În curte, apă să ia,
La toată lumea s-o dea
Și vitele să poată bea.
Într-o zi, prin sat trecură
Meșteri ce treburi avură
Și cu ei târgul făcură;
Și astfel s-au apucat
De-au săpat pământ uscat
Și tare s-au minunat
Când de apă ei au dat:
Apă rece, cristalină,
Pentru toată valea plină,
Să ia apă și să bea
Călătorul ce trecea,
Dar și calul ostenit,
Când stătea priponit.
Fata, în odaia sa,
Domnului îi mulțumea
Pentru apa ce le-a dat,
Ca să aibă să le dea
Celor osteniți să bea,
Să le spună-o vorbă bună
Despre Cel ce a creat
Acel izvor minunat —
Ea nicicând nu a uitat.
Dinescu Emilia Dana