Am rătăcit în lumea de ocară

Am fost un rătăcit în viață-n lumea de ocară,
Departe de surori... de frați, ce astăzi mă-nconjoară,
În lanțuri grele-am fost legat, și dus într-o robie,
De-adâncul ce-i întunecat... departe-ntr-o pustie.

Am fost un rob celui păgân, orbit de-a lui putere,
El inima mi-a împietrit, să nu simt nici durere,
Ca să nu cer vre-un ajutor, pe drumul către moarte,
De tot ce azi în viață sunt... eram așa departe.

Am fost un amăgit de cel, ce ghearele-ntristării,
În inimă și le-a înfipt, să fiu eu dat pierzării,
Să-mi fie ochii aplecați, în orice zi din viață,
Fără vre-un zâmbet ca să am, vre-o dată eu pe față.

Dar într-o zi, de cineva, strigat am fost pe nume,
Era un glas mai diferit, nu-l întâlneai în lume,
Era mai blând și mai duios, ce-n urmă a lăsat,
Ceva... și-acel ceva mereu, adânc m-a cercetat.

Îl auzeam din zori de zi, până în cei din seară,
Cine era... eu nu știam, azi știu... e Cel din slavă,
Dar pe atunci tot întrebam, Acel ce îmi vorbește,
Cine e El de pasul meu, mereu îl urmărește.

El mă striga dar auzeam, și răcnete în cale,
Spre glas când eu mă îndreptam, mă împingeau în vale,
Și umbrele ce apăreau, doar teamă-mi aduceau,
Ca eu sa ma întorc din drum, să mă așez... să stau.

Dar glasul blând, acel duios, din nou el mă striga,
Puterea Lui ființa mea de jos o ridica,
Spre El când eu pășeam încet, dar lanțurile grele,
O neputință aduceau, din nou ființei mele.

O lungă vreme-am alergat, s-ajung la el am vrut,
Eu liniște nu mai aveam, de când l-am cunoscut,
Și când pe nume m-a strigat, cand eu l-am auzit,
În inima un dor aprins, de-atunci eu am simțit.

Dar cel ce-i rău, din răsputeri, el se lupta mereu,
Să stingă focul ce ardea, de dor în pieptul meu,
Atâtea piedici el mi-a pus, și ziduri ridica,
Ca eu să nu îmi mai doresc, de glas a asculta.

Lupta în zi, în nopți lupta, doar clipe-atât de grele,
El aducea, și doar dureri, adânci ființei mele,
El lanțurile mult mai strans, cu lacăte lega,
Spre moarte el pe drumul meu, mereu mă împingea.

În inimă săpa doar răni, să nu găsesc plăcere,
În glasul ce îmi aducea, mereu el mângâiere,
Doar vânturi și furtuni pornea, din drum să mă opresc,
Dar nu opream, am început acel glas să iubesc.

Și dragostea ce o simțeam, era atât de mare,
Cu ea eu lupta biruiam, atunci cu-nverșunare,
Când se lupta să fiu răpus, o-ntreagă legiune,
Dar n-a putut, căci eu chemat, am fost cândva pe nume.

Am fost chemat de Cel ce azi, îmi este desfătare,
Ce m-a-nvățat ca în suspin, să cer eu alinare,
Pe nume eu strigat am fost, de Cel ce m-a-nviat,
Și lacrimi doar de bucurii, pe față El mi-a dat.

Oricât cel rău el s-a luptat, nu a putut vre-o dată,
Să mă despartă de Acel, ce azi îmi este Tată,
De Cel ce-mi este-alinător, când simt o întristare,
De Cel ce astăzi El în tot, îmi este vindecare.

Chiar dac-am fost oprit pe drum, mi-a netezit El calea,
El valurile a mustrat, a despicat și marea,
Furtunile tot El a fost, Acel ce le-a oprit,
Și astăzi stau la pieptul Lui, căci El m-a izbăvit.

M-a izbăvit de un adânc, ce-a vrut să mă omoare,
Într-un ogor El m-a sădit, să fiu eu azi o floare,
Ce pentru ceruri înfloresc, mireasmă să îi dau,
De lângă El nu vreau să plec... ci-n veci cu El să stau.

Să-i mulțumesc îndeajuns, nu aș putea... dar eu,
Pot laude să îi aduc, chiar și-ntr-un timp mai greu,
Căci m-a salvat, m-a ridicat, pe stâncă El m-a pus,
Acel ce toate le-a făcut, El este... doar Isus.