Am pierdut încă o parte …

Am pierdut încă o parte …

de Mihail Dimitriu
poet și scriitor creștin

N-am găsit vreo vietate
Așa mult să mă iubească
Ca cea ce, din bunătate,
Greu trudit-a să mă nască.

Când plecă bunul meu tată,
Pierdui o parte din mine,
Ce a fost și ea-ngropată
Cu lacrimi și cu suspine.

Acum când s-a stins și mama,
Am pierdut încă o parte …

Și-i mai incompletă gama.
Înc-o notă e departe.

Cin' va mai privi la mine
Cu atâta bunătate,
Încercând să mă aline
Istovit de greutate?

Cui voi spune ce m-apasă?
Ce-am pățit cui îi voi spune?
Căci privirea ei duioasă
Nu va fi să mă îmbune.

De-acum cui mă voi mai plânge?
Cin' va mai plânge cu mine?
Vor lipsi, când mă voi frânge,
Iubitoarele-i suspine.

Cine mă va mai asculta?
Cine-mi va purta de grijă?
Cine se va mai întrista
De-s lovit de vreo schijă?

Cine mă va mai alinta
Tot privind cu drag la mine?
Cin' se va mai îngrijora
Când tușesc și nu mi-e bine?

Cine mă va mai sfătui
Să mai pun ceva pe mine?
Sau cum că ar mai trebui
S-acopăr capul mai bine?

Cine mă va mai mângâia
Cu atâta-nduioșare?
Cin' mă va mai înconjura
Cu iubire-așa de mare?

Cine-mi va mai fi aproape,
Suferind, simțind cu mine?
Cin' va mai avea pe pleoape
Umede priviri blajine?

Nouăzeci și cinci de toamne
Și de ierni pe ea brăzdat-a;
Mi-era milă de ea, Doamne,
Pentru câte ea-ndurat-a!

În ultimii ani de viață,
Neputințe adunate
Înspre capătul de ață,
Produceau anxietate.

Greu se deplasa prin casă
Cu vederea-ntunecată,
Deseori sărea vreo masă,
Când se necăjea deodată.

Când puterea îi scăzuse,
Trebuia ca-mea putere
Care încă nu apuse,
S-o-nconjoare în tăcere.

Cu bun simț și cu onoare,
Cu iubirea sa curată,
Ea-ntâi și-a cerut iertare,
De m-a supărat vreodată.

Poate-n ultimele zile,
Din prea mult bun simț în toate,
Nesimțindu-se utilă,
Refuza orice bucate.

Delicată, ea se stinse,
Să nu fie o povară;
Deși-s candelele-aprinse,
Totul parc-ar sta să moară!

Azi regret c-a mea iubire
Pentru ea a fost prea mică.
O tristețe și-o zdrobire
Azi ființa îmi despică.

Vorbele-mi nepotrivite
Ce puteau să o rănească,
Totdeauna-au fost umbrite
De dragostea-i părintească.

Iartă-mă, o, scumpă mamă,
Pentru orice vorbă care,
Poate n-am băgat de seamă
Că-ți produce supărare!

Iartă-mă, o, scumpă mamă,
Că n-am stat mai mult cu tine,
Să îți spulber orice teamă
Și să-ți curm multe suspine!

Iartă-mă, o, scumpă mamă,
Pentru ce n-am făcut bine!
Acum totul este dramă,
Plânsul mai e pentru mine!

Cât voi mai rămâne-n viață
Sufletul-mi va plânge-ntruna,
Și va fi cuprins de ceață,
Căci mama e NUMAI UNA!

Cât mama a fost cu mine,
Prea puțină alinare
I-am adus, și n-a fost bine!
Iartă-mă o Doamne mare!