Am înțeles durerea ta deplină

Doar o amintire e floarea din grădină,
Păstrată de roade în coșuri adunate,
Bobițele de aur, sclipind mă-ntâmpină,
Pe locul rănilor ce fost-au vindecate.

Tu, pomul meu, ai lacrimi în privire,
Dar nu plângi rodul ce l-am adunat,
Căci creanga ți-o înălțași a mulțumire,
Ți-ai îndeplinit lucrarea, cu-adevărat.

De ce ești întristat?Ia lacrima amară,
Las-o, rămână-n același vechi album,
Hai să privim spre noua primăvară,
Prin credință, la culoare, și parfum.

Te-am mângâiat, din vârf-la rădăcină,
Dar când privirea mi se opri pe jos,
Atunci, am înțeles durerea ta deplină,
Acolo-ți era frunza și rodul viermănos

Și că nu plângi ce-ai dat cu bucurie
Stăpânului, ce-ai dus sub crucea grea,
Doar ce e pierdut, căzut pe veșnicie,
Ce nu vei mai putea nicând recupera.

Așa suntem și noi, acum, Stăpâne,
Cu bobi de aur crescuți pe cicatrici,
Ne vom bucura de rodul ce rămâne,
Ne va întrista ce pierde-vom de-aici.

Își va pierde Cerul, frunza noastră
Și palidă, se va întoarce în pământ,
Vom ajunge la Întinderea albastră,
Cu tot ce-n vase am adunat trudind.

Acolo, rodul nostru ne va aștepta,
Ce s-a piedut...va trece c-un oftat,
Ne vom vedea Stăpânul, Slava Sa,
Tot ce-n veșnică Iubire ne-a păstrat.

Amin!