Am cutreierat...

AM CUTREIERAT...

(Încă o variantă versificată a Pildei
fiului risipitor)

Am cutreierat zelos în lung şi-n lat
Să descopăr şi eu fericirea
Speram s-o aflu, să nu fiu înşelat
Dar n-am aflat decât dezamăgirea.

De-acasă am plecat pe înserat
(Moment prevestitor de-ntunecime)
Părinţii mei, plângând, m-au implorat
Să nu schimb cinstea pe micime.

Trăit-am într-un medu cu cântări
Cu rugăciuni şi părtăşii cu sfinţii
Dar nu mă-nduioşau sfintele chemări
Eu altceva dădeam atuncea minţii,

Îi dam himera plăcerilor de-o clipă
Credeam c-aşa voi fi satisfăcut
Nu mă gândeam atunci că e risipă
Timpul departe de Tatăl petrecut.

Povaţa mamei o priveam ca îngrădire
(Ea mă-ndemna, mereu, să cred ca ea)
Dar inima-mi dorea tumult şi "strălucire"
Şi nu odihna ce Hristos o poate da,

Mergeam la Adunare doar să-i fac plăcere
Dar cele sfinte nu mă atrăgeau
Atuncea nu puteam să cred în Înviere
Şi am decis în casa mea să nu mai stau.

Aşa am părăsit comuna mea natală
Şi calda atmosferă a căminului iubit
Eram convins că voi avea o stare ideală
Dar să vă spun la toţi ce-am pătimit:

Când am sosit în ţara-ndepărtată
În care prea puţini ştiau de Creator
M-am ataşat de tineri dintr-o ceată
Şi mi-au promis că voi avea un viitor...

Ce "viitor" avut-am? O viaţă de ruină
Şi-o cruntă înjosire am experimentat
Simţeam că sufletu-mi plutea-n rugină,
Că cerul existenţei mele s-a întunecat...

În scurt timp partea mea de moştenire
S-a dus; şi-ndată prietenii m-au părăsit
"Să fie oare asta fericire, împlinire?"
Mă întrebam nedumerit, descumpănit...

Distracţia dorită de inima-mi pustie
S-a dus şi ea când banii s-au împuţinat
M-a copleşit apoi un sentiment de apatie
Eram din ce în ce mai agitat, mai încruntat...

În viaţa mea uscată se depăna o dramă
Mă prăbuşeam adânc, tot mai adânc
Uitat-am că aveam un tată şi o mamă
Nu mai eram în stare nici să plâng...

Ştiam destinul crud: să mă înghită vidul
Nimic nu mai voiam decât să mor
În faţa mea se ridica, semeţ, doar zidul
Ce mă împiedica să ies din iadu-ngrozitor.

Aşa m-am chinuit o vreme-ndelungată
Prin gând nu îmi trecea că e un Veghetor
Dar El veghea; iubirea Lui nelimitată
Nu m-a abandonat, nu m-a lăsat să mor...

Deodată am simţit în mine o putere
Deşi eram slăbit, flămând şi gol
Şi am ştiut că-i a Părintelui iniţiere,
Că-i Duhul Lui preasfânt, domol...

M-a scuturat puternic, să pot să mă trezesc
Din somnul nebuniei, din starea păcătoasă
Să pot să-nfrunt ispite, să pot să biruiesc
Nemernicul îndemn de-a nu mă duce-acasă...

Ce Dumnezeu măreţ! Ce Tată plin de milă!
L-am părăsit, dar El s-a îndurat nespus
Nu m-a abandonat în lumea rece şi ostilă
Ci iarăşi mi-a-ndreptat simţirea spre Isus.

Şi-am revenit acasă cu conştiinţa trează
Plin de recunoştinţă că Domnul meu iubit
Trimis-a din ’nălţimi a lui divină rază
Ce m-a schimbat total, de iad m-a izbăvit.

Niciunde nu mai plec; e bine lângă Dânsul
Doar El îmi umple viaţa cu trăiri
În care am alin când vine plânsul
Şi crezul ferm în actul veşnicei Uniri.

August, 2007