Am auzit un susur blând

Am auzit un susur blând, în picurii de ploaie,
Când mă-ntrebam, de ce mereu, ea ploaia e vioaie,
Cădeau încet mereu zâmbind, acei picuri căzând,
În inimă când mi-au aprins, un dor de cerul sfânt.

Chear dacă ei din nori cădeau, ei mie mi-au adus,
Speranța că dup-acei nori, prezent este Isus,
El vede picurii ce cad, și-mi dă mereu putere,
Ca printre ei să simt a Lui, divina mângâiere.

Am auzit un glas duios, în tunet de furtună,
Care-mi spunea că după ea, apare-o vreme bună,
Oricât de furioas-ar fi, să rabd glasu-mi spunea,
Caci ea va trece în curând, furtuna ce e grea.

Acelaș glas l-am auzit, când pe-un adânc de mare,
Întins stăteam, fără puteri în mare întristare,
El îmi spunea ca să privesc, eu dincolo de val,
Să văd că eu sunt așteptat, de El mereu la mal.

Am auzit un susur blând, când lacrimile mele,
Curgeau șuvoi tot izvorând, în clipe mult prea grele,
Și-atunci un zâmbet s-a născut, pe buzele tăcute,
Când ele-n viață tot gustau, din lacrimile mute.

L-am auzit la început, de zi dar și de noapte,
Acelaș susur coborând, când vorbe grele... șoapte,
Întunecau cărarea mea, ducându-mă în vale,
Când eu pe el îl auzeam, simțeam a Sa-ndurare.