Am auzit

Am auzit că-n viață, un Salvator ceresc,
Îmi spune mie-ntruna... copile te iubesc,
Dar eu nu am știut, căci viața ea-n pustie,
Departe de-acel glas... m-a-nchis în colivie.

Să nu cunosc iubirea, ce este-așa curată,
Pe-n drum m-a dus întruna, departe de-al meu Tată,
Ea m-a purtat prin viață, prin văile adânci,
Să fiu o floare care, ea crește printre stânci.

Am auzit că-n ceruri, am un vindecător,
Ce-mi poate da și mie, un alt avânt în zbor,
El poate să mi-l ducă, chear până și la stele,
Pe cer să mă așeze, să fiu una din ele.

O vindecare-aleasă, El mie-ar vrea să-mi dea,
Ca să-mi elibereze, chear azi ființa mea,
Dar pân-acu în ceață, am mers și n-am știut,
De-această vindecare, ce mi-am dorit-o mult.

Am auzit că cerul, el azi mai e deschis,
Dar viața mă făcuse să-l văd numai închis,
Eu n-am văzut lumina, ce-n zori ea răsărea,
Căci noapte era-ntruna, prezentă-n viața mea.

Îmi aducea fiorul, mereu ce l-am simțit,
Ce mă făcea în viață, să fiu pierdut... zdrobit,
Îmi aducea și teama, să nu privesc în sus,
Să nu văd răsăritul, să văd doar un apus.

Am auzit eu astăzi, că pentru o durere,
Există undeva, o mare mângâiere,
E cea care te face, ca să zâmbești mereu,
Și-n cea mai grea durere, și-n cel mai mare greu.

E cea care-mi alină, suspinul meu adânc,
E cea care-i cu mine, atunci când râd... când plând,
Eu nu am cunoscut-o, dar astăzi eu o știu,
Această mângâiere, și-n zi, și-n ceas târziu.

Și-o bunătate mare, de care-am auzit,
O văd mereu... întruna, din fiul rătăcit,
M-a dus pe calea bună, să nu mai rătăcesc,
Ca la sfârșit de cale, cerul să-l moștenesc.