Altarul rugăciunii

'Naintea feţei Tale, cerescule Părinte,
Aş vrea s-ajungă astăzi puţinele-mi cuvinte,
Şi strâns înmănunchiate, ca un mărgăritar
Să fie-o rugăciune pentru al Tău altar.

De-aceea-mi plec fiinţa cu tot ce am în ea
Să-mi torn pârjolul vieţii aici în faţa Ta,
Ca Tu din înălţime, din zări nemărginite
S-auzi a mea şoptire, prin lacrimi izvorâte.

Dar simt că tot lăuntrul e ruginit, e gol,
Că lanţul slăbiciunii mereu îmi dă ocol,
Şi cu a mea privire în sus nu pot privi
Pe Tine, Doamne sfinte, în cer a Te zări.

Să-Ţi spun că jertfa rugii e simplă, e săracă
Şi... pentru cer... n-ajunge podoaba ce-o îmbrac
Că printre zări ascunsă, pe-o cale-aşa de lungă
Strigarea mea cea slabă nu poate să ajungă... ?

Împovărat de greşuri, zdrobit şi păcătos,
Din lutul plămădelii, sec şi buruienos,
O frază istovită sau un cuvânt măcar
Aş vrea să urc spre ceruri ca jertfă de altar.

Pe buza mea cea arsă mulţimi de fapte vin,
Se nasc şuviţe fluvii din sufletul meu plin.
Sunt vreascurile vieţii, e chinul strâns ca varul,
E rugăciunea însăşi, e jertfa, e altarul.

Şi-atunci în starea asta Tu mâna să-mi întinzi,
Altarul meu cel gata, Isuse, să-l aprinzi,
Să ardă-n flăcări sfinte în nesfârşitu-ţi har,
O rugăciune sfânta, o jertfă de altar.

Atâta e ce astăzi eu aş putea aduce
În faţa Ta, Isuse, la Gogota, la cruce:
O inimă zdrobită, scăldată-n mult amar,
Dar... rogu-Te, Isuse,... Tu pune-o pe altar !