ALEGORIE

ALEGORIE

„Oamenilor le este rânduit să moară
o singură dată, iar după aceea vine judecata.
(Evrei 9:27)

Într-un crâng, trăia odată
Un copac frumos şi falnic
Ce credea că niciodată
N-o s-ajungă ceasul jalnic

Când toporul fără milă
O să-l culce la pământ.
Însă barda cea abilă
Se apropia pe vânt

Doborând copacul mare.
Plânse codrul de durere.
Paltinii din depărtare,
Brazii din apropiere

Îl jeleau ca pe-al lor frate
Şi-şi smulgeau coroana verde.
Plângeţi, florilor, surate!
Vântul blând să vă dezmierde.

Tu te-ai dus din astă lume.
Şoapta frunzelor s-a stins.
Unde-s ale noastre glume
Peste-un crâng de frunze nins ?!

Crengile se-nfiorară
Şi se tânguiau cu jale.
„Frate drag de primăvară,
Plângem mult urmele tale!

Fără tine viaţa-i sumbră.
N-avem nici o bucurie.
Cine ne mai ţine umbră
Când ca tine nu-s o mie ?”

Fagii toţi veneau cu pinii
Şi stejarii nalţi din fire.
Se-ntristară chiar şi spinii
De la prima lor oprire.

I-aduceau cunui de laur
Într-un cor de rândunele.
I-au făcut sicriu de aur
C-o fereastră către stele.

Plini cu toţii de durere
Trunchiul îi îmbălsămară,
Cum credinţa lor le cere,
Cum bătrânii apucară.

Şi-au pornit atunci copacii
Spre cavou, către dumbravă.
Li se-alăturau şi macii
Cu toţi crinii plini de slavă.

*

Zilele încet trecură.
Unde-i pomul din pădure ?
Dar în locul lui crescură
Fragi gustoşi şi negre mure...