Ai noștri bătrâni

Ai noștri bătrâni

Se nasc și mor în gând la voi,
Imagini de afară;
Cum, parcă ieri voi ați condus,
Pe cei ce-au mers către apus,
Pe-un drum, bătătorit de țară.

Și-n urma lor, voi ați rămas,
Bătrâni ai nimănui;
De dor albiți, fără să vreți,
Căci n-aveți fete, nici băieți,
Că să vă bată-un cui.

Ograda-i văduvă de ani,
Iar voi tot mai bătrâni;
La streșini plâng ale nopții ploi,
Cu lacrimile de la voi,
Vor umple noi fântâni.

În ochii voștri umeziți,
Izvoarele-s de-argint ;
Simțiți în suflet apăsări,
Și iar oftați când așteptări,
La geam din nou vă mint.

De ani vă înecați amarul,
Așa cum știți mai bine;
Iar drumul până la ostrețe,
Vă este a florii bătrânețe,
Și ușurări senine.

Bătrâni ce ați rămas stingheri,
Ca pasărea-n zăvoi...
Vă ține plânsul de urât,
Și traiul vostru-i amărât,
Căci nu suntem cu voi...

Odată vă-așteptam plângând
Pe prispă, să veniți;
Acum, voi stați ca doi copii,
Spunând: "Băiete, când mai vii,
Să-ți vezi ai tăi părinți ?"

La voi mă poartă gândul meu,
Ca valu-n larg de mare;
Când ochii îi ridic spre zări,
Acolo-i lunca cu cărări,
Ce n-are asemănare !

Bătrânii noștri-ncovoiați,
De doruri și tristețe...
De mici v-ați prins cu brazda-n plug
Acum, șuvoaie care curg,
Și jug la bătrânețe.

Mă uit la cerul înstelat,
Ce-i fără de hotare;
Bătrân, străin, sau singurel,
Nu va fi nimeni sus cu El,
Căci Dumnezeu e Mare !

Viorel Balcan 10 ianuarie 2014