Ah, Doamne, Casa Ta...

Dacã ar trebui sã spun
Ce simt adesea, de Crãciun,
Vãzând ochi trişti, pumni strânşi şi goi,
Şi pe Hristos, privind la noi,
Aş rezuma, spunând aşa:
"E-un obicei strãbun!"

Din nou e revoltat Irod,
Dând vina-ntreagã pe norod:
"De vinã sunt copiii mici,
Şi-ai lor pãrinţi, şi-ai lor bunici!"
Cât despre el şi despre-ai lui,
Un sfânt, preasfânt sinod!

Ce-ar trebui sã facem noi,
Sau cum ar trebui sã fim?
Sã stãm iar trişti, pasivi şi reci,
Sã dãm iar drumul pe poteci,
Pe-ntortocheate cãrãrui,
Pe care nu le ştim?

Sau e mai bine sã tãcem,
Sã ne vedem de-al nostru drum?
Cãci, şi-aşa, multe-n Casa Ta
Noi suntem mici pentru-a schimba.
Şi-atâţia-şi zic în mintea lor:
Nu-i timpul nostru-acum!

Se-agitã lumea, dragii mei,
Umblã tot felul de idei;
Noi evanghelii se vestesc
Şi-i vai de cei ce le primesc!
Cât despre cei ce le aduc,
E scris în Timotei!

Noi sã ne ţinem strâns-legaţi
De-ai noştri scumpi şi vrednici fraţi,
Şi de Cuvântul din Scripturi,
Luând alesele armuri;
Iar, diavolului, prizonieri,
Vã rog, nu vã lãsaţi!