Adierea unui vânt

Peste mine când va bate, adierea unui vânt,
Frunzele ce sunt uscate, vor cădea jos la pământ,
Sau vor fi ele purtate, prin văzduh... vor dispărea,
Voi avea haina curată, după adierea sa.

De va sufla el mai tare, voi fi mult mai bucuros,
Căci prezența Celui veșnic, Împăratului Hristos,
Voi simți-o pe pământul, unde vântul mă va bate,
Din a lui bătaie Domnul, pe-a Sa mână mă va scoate.

De-și va ridica și marea, valuri mari ea peste mine,
Mă voi apleca mai tare, ca acel val care vine,
Să-mi aducă o sfințire, care mi-a cerut mereu,
Eu s-o am pe drumul crucii, scump iubitul Dumnezeu.

De-ar fi apa tulburată, eu din ea nu o să beau,
Căci mereu lângă izvorul, vieții veșnice-o să stau,
Ca să beau din acea Stâncă, pe care am fost zidit,
De o mână minunată, Celui de mine iubit.

De se va ivi furtuna, nicicând n-o voi ocoli,
Tot acea mână ce-i sfântă, din ea mă va izbăvi,
De-ar fi una chear mai mare, temă nu-mi va fi nicicând,
Când în fața mea întruna, Domnul meu e pe pământ.

Glasul ei ce-i plin de frică, el nu mă va speria,
Căci al meu suflet pe cale, e condus de mâna Sa,
Voi intra cu îndrăzneală, în orice furtun-ar fi,
Căci în ea, cu Domnul slavei, negreșit eu voi ieși.

De se va aprinde focul, de va arde vre-un cuptor,
Îl voi ține-aprins și-acela, care arde azi de dor,
Flacăra iubirii sfinte, o voi ține eu aprinsă,
Să nu fie niciodată, de nimic în mine stinsă.

De îmi va topi puterea, Domnul mi-o va da-napoi,
Să nu fiu răpus pe cale, când vre-o luptă e în toi,
De va fi aprins mai tare, răbdător în el voi sta,
Lăngă mine în cuptoare, Domnul meu se v-așeza.

Pe oriunde mă va duce, calea către Dumnezeu,
Doar în El mă voi încrede, prin credință eu mereu,
Voi păși doar înainte, spre-acea Țară care-i sfântă,
Ca să-i cânt Lui împreună, cu-acei îngeri care-i cântă.