Adeseori ne clătinăm

Adeseori ne clătinăm pe cale, în valurile vieții care vin, uităm cuvintele de El ce-au fost rostite, ne-ascundem în durerea din suspin, ne frământăm în mii și mii de gânduri, ce lasă goluri multe-n urma lor, ce pline-au fost de dragoste... putere, credință și nădejde, și de dor.

Adeseori cădem de oboseală, și cu tăceri adânci noi ne hrănim, în viața tumultuoasă ne încredem, spre mijloc de pământ astăzi privim, căci nu zărim lumina-n depărtare, ce-i dincolo de timpii grei și gri, uităm cuvintele ce-au fost rostite, acele... . , , Eu cu voi mereu voi fi".

Ne-ngrijorăm în griji ce sunt deșarte, când știm că orice grijă este-a Lui, când știm că niciodată nu-i departe, când știm că nu suntem ai nimanui, dar totuși amăgirea e prezentă, în slăbiciuni ce loc azi și-au făcut, în inimi obosite-ngrijorate, de amintiri venite din trecut.

Adeseori hrănim cu deznădejde, chiar vremea care este-un viitor, și coborâm acele aripi ce odată, s-au avântat spre-o țintă vie-n zbor, căci teama de-a zbura găsise locul, de noi ce-i pregătit în încercări, atunci când suntem puși ca să alegem, cărarea din mai multele cărări.

Dar mâna Lui nu s-a scurtat vre-o dată, nici glasul Lui nu este amuțit, nici dragostea... nici mila, bunătatea, pentru ai Săi vre-o dată n-a sfârșit, El este Cel ce-a fost și va rămâne, pentru copiii Săi răscumpărați, să ne aducem azi o clip-aminte, vre-o dată ei de El n-au fost uitați.

Să nu ne clatinăm de oboseală, în griji ce deznadejdea ne-a adus, încrederea să fie ancorată, în tot ce ne-a făgăduit Isus, și slava Lui să fie slava care, e-n fața celor ce sunt pământești, în toate a Sa glorie să fie, căci e-Mpăratul slăvilor cerești.