Adam şi Eva

Un soare mare ce din nori
Se-arată-n strălucire,
Pământul negru plin de flori,
Îl umple cu iubire.

Mireasma se înalţă-n vânt
În falnica grădină,
În cari domneşte Cel preasfânt,
Pe tronul de lumină.

Cu frunze verzi copacii mari
Şi-întind ale lor ramuri,
Şi păsărele cu-aripi tari
Pe-a apei line maluri,

În stoluri vii mereu zburând,
Prin sălcii ce se-nclină,
Se-adună-n coruri ciripind
Cu vocea lor sublimă.

Pământul negru e-mbrăcat
Cu iarbă verde multă,
Natura-ntreagă s-a-mbrăcat,
Cu haina cea de nuntă.

Pe-nalte ziduri ce feresc
Gradina luminată,
De vânturi ce afară cresc,
De noaptea-ntunecată,

Stau îngeri albi cu ochi de foc,
Cu săbii grele-n mâini,
Şi blând privesc în orice loc,
Pe cap cu-a lor cununi.

În sfântă slavă îmbrăcat,
În mijlocul grădinii,
Cu păr bălai, de vânt mişcat,
Cu faţa ca şi crinii,

Pe iarba moale stă culcat,
În preajma unui miel,
Adam, întâiul om creat,
Şi Eva lângă el…

A primit în stăpânire
De la sfântul Creator,
Tot ce are sub privire,
Din pământ şi până-n nor.

Dar din pomul cunoştinţei
Binelui şi răului,
Domnul, porunci ființei,
Să n-atingă rodul lui.

Însă Eva, ispitită
Fiind de şarpele viclean,
Gustă roada rumenită,
Şi-l îmbie şi pe-Adam.

Şi blestemaţi, şi alungaţi,
Din grădină, dintre flori,
Pe trist pământ au fost purtaţi,
Veacuri lungi, cu reci fiori…

Iar apoi a trebuit,
Un alt Adam să vină,
Şi pe omul rătăcit
Să-l ducă la lumină.

Şi din bezna de pierzare,
Şi din noaptea de păcat,
Să-l ridice cu braţ tare,
Şi să-i dea un gând curat…

Şi peste veacuri ce-au trecut,
Pe o cruce, răstignit,
Stă privind pe cer, tăcut,
Stă Isus, Mielul jertfit…

“Eli! Eli!” - strigă tare,
“Pentru ce M-ai părăsit?”
Sună dealul până-n mare
De ecoul desluşit…

A murit cu o strigare
Către cer: “S-a isprăvit”…
Şi prin El avem iertare,
Căci mormântu-a părăsit…

Şi acum în lupte grele,
Doamne, vrem să nu murim,
Să ajungem între stele,
Fericiţi în veci să fim.

În palatele de aur,
Domnului să Îi cântăm,
Şi purtând cununi de laur,
Între îngeri să zburăm.