ACUM ORI NICIODATĂ!

ACUM ORI NICIODATA!

Din veacuri neştiute o rădăcină apare
Şi ca vâltoarea creşte adunând istorii,
Şi munţi cu aur, păduri spre îmbrăcare,
Câmpii îngălbenite cu rodurile vieţii,
Iar cerul tot mai mare el zarea o uneşte
Cu alte volbure din apă ce rădăcina udă.
Şi din pământul netocmit o naţie se naşte
Cu trupul din ţărână şi suflet din lumină.

E-un ram crescut din neam de piatră
Cum lăudabil scrie bătrânul Herodot,
E neamul tracilor şi este veche vatră
Pe care ramul a crescut ca-ntr-un chivot,
Devenind alt neam ne scrie cronicarul,
Mai drept şi mai viteaz dintre toţi tracii,
Şi precum fraţii îngemănaţi ei duc destinul
Unităţii peste veacuri: sunt geţii şi cu dacii.

Şi-un get mai acătării ne spun izvoadele,
Pe nume Burebista, întrezăreşte primul
Poporul ce va creşte cu numele şi faptele,
Şi adunând pe cei una cu gândul şi cu cântul
Un strigăt ca o rază pe buze el rosteşte:
Acum ori niciodată să devenim ce suntem,
Un neam de-o mamă cu rădăcinile celeste!
Şi şubreda unire devine un ţel suprem.

Trecând alte istorii cu daci şi cu romani,
Deodată îmbrăcându-ne şi-n haina Învierii,
Şi-având Hristosul Tată nemaifiind orfani
Am renăscut înveşniciţi nedându-ne pieirii;
Iar datul strămoşesc al devenirii într-Una,
Ca neam de tină şi fii ai patriei cereşti,
N-am părăsit nicicând, ci am spălat ruşinea
Atârnării cu sângele vărsat în fapte vitejeşti.

Iar când durerea despărţirii umplea paharul
Dorului de ţară, se mai năştea un alt viteaz
Pe fraţi să îi adune. Iată-l, e precum tunetul
Cu nume de arhanghel pe turci având necaz,
Mihai el se numeşte şi cu aceeaşi “pohtă”
A neatârnării, strigă din veac şi peste veacuri:
Acum ori niciodată să ne-aruncăm în luptă
Şi-un neam să devenim, acuma şi de-a pururi.

Dar înc-o dată ca un blestem sau taina
Vreunui gând ceresc, deşi viteazul Mihai
Unirea o-împlineşte, trădarea surpă tihna
Şi-aceiaşi vechi tâlhari învie amarul trai.
Şi nerâvnind vreodată roadelor străine,
Străinii ne pun jugul veacuri peste veacuri,
Jefuindu-ne, minţând ca n-am fi naţiune,
Dar căpătuiţii tot nu-şi văd originile tulburi!...

Numai Dumnezeu ştia crucea ce o ducem,
Miei de junghiere între lupii cei flămânzi,
Dar bizantini fiind pe Hristos doar îl avem,
Nimica de la alţii; dar lupii parveniţi şi cruzi
Vor ca neamul să îl spurce şi ţara s-o sfărâme,
Căci Mamona loveşte doar unde-i Adevărul.
Iar sfinţii şi vitejii ţării strigă din înălţime:
Acum ori niciodată să ne zidim hotarul!

Şi ruga, atinge cerul şi fraţii iar se-adună,
Şi izgonind osmanul şi muscalul, vlahul
Cu moldavul, Cuza şi un Carol, dimpreună
Rezidesc hotarul; iar românii prind curajul
Şi-nc-o dată mai alungă bozgorii căpătuiţi,
Iar visul de milenii devine dulcea Romanie!
Dar lupii iar intrară, modern şi democratici,
Români, acum ori niciodată, trăiţi în armonie!

pictor, teolog, Vasile Neguş