A murit un om bătrân

A murit un om bătrân –
Nu era sătul de zile,
Ci trăia cu frica-n sân
Și-o grămadă de pastile.

Un pui falnic de stejar
Sta posac lângă fereastră,
Ca un templu funerar
Înălțat spre zare-albastră.

Că, pe când trăia, moșneagul
Îi spunea povești – o mie,
De-i era mai mare dragul
Să-i ofere prietenie.

Ferecat în noaptea mare,
Povestea sărmanul om,
Că foșneau de tulburare
Toate frunzele din pom…


Tare vorbăreț fusese
În nopți lungi de insomnii,
Fiindcă-n viață n-avusese
Nici nevastă, nici copii.

Iar acum, în betegie,
Plângea soart-adeseori,
Ca și vărul său, Ilie,
Care-avea vreo cinci feciori.

Să-și mai mângâie amarul,
Cânta lin, cu glasul gros,
De îl asculta stejarul,
Ca un câine credincios.

Mai bodogănea bătrânul,
Necăjit și deprimat,
Până-l deranja plămânul
Și tăcea îngândurat.

După vorbele rostite
Neîncetat, sub clar de lună,
Picau crengile-adormite
Cu moșneagul împreună.

* * *
Mai veneau la el, nu-i vorbă,
Oameni simpli și miloși;
Unul aducea o ciorbă,
Altu-o pungă de gogoși.

Și mai toți care veneau
Îi urau de sănătate,
Mai apoi, recomandau
Câte-o cremă pentru spate.

Iar când el îi liniștea,
Cum că asta nu-i o dramă
Și-n curând se va scula,
Nimeni nu-l lua în seamă.

Cu suflarea-ntretăiată,
Mai prindea ca să ofteze,
Dar îl mângâiau îndată,
Ca să nu se întristeze:

„Are Dumnezeu, Preabunul,
De oricine îndurare!”
Dar nu-l întreba niciunul
Dacă-i gata de plecare.

Mai vorbeau de-o stațiune,
De-un calmant, un procedeu,
Dar nici unul de-o minune
De-mpăcat cu Dumnezeu.

Și-n speranțe ce rămân
Înșelând cu dărnicie,
Cugeta un om bătrân
La ce-a fost și ce-o să fie…


* * *
Norii se-nnegresc a seară –
Numai puiul de stejar,
Alungând spre nori o cioară,
Șușotește cu amar
Lângă casa văruită,
Care-i dă o veste mare:
Cică vine-un nou stăpân
Jos, în camera în care,
Pe dormeza învechită,
A zăcut un om bătrân,
Lâng-o Biblie prăfuită.