A iubi

Aleargă vântul mânios prin noapte
Lovindu-se de stânci prin defileu,
Dar codrul de stejari, îl ocolește
Să smulgi stejarul, este foarte greu.

Dar, uite colo, în câmpie, lângă lac,
O trestie plăpândă stă-n picioare.
Și vântul merge-acum asupra ei.
Va rezista, sau se va frânge, oare?

Cu un suspin, se pleacă până jos,
Cu fruntea tristă, până-n valul rece.
Și în tăcere, gându-i spune-ncet:
„Mai stai așa puțin... și vântul trece.”

Și, iarăș se ridică în picioare.
Tăria ei, i-a stat în umilință.
O, frații mei, la cei smeriți li-e sprijin,
Și reazim, Domnul, prin făgăduință!

Căci El a spus, că trestia clătinată
N-o va frânge și n-o va nimici.
Nu smulge tu, prin judecata aspră,
Pe-acel ce-atâta știe: a se umili.
**********

În noaptea blândă, se aprind lumini.
Pe boltă sus, puzderie de stele.
Privind la ele, mă întreb uimit,
Ce foc aprins-a Dumnezeu în ele,

Că luminează de atâta vreme
Și tot mai a putere de a lumina?
„Aș vrea, o Doamne, și a mea ființă,
Să lumineze-n lume, tot așa.”

Dar, norii negri, se-ntețesc pe boltă
Și-ascund lucirea stelelor de ochii mei,
Iar picuri mari, de ploaie-ncep să cadă
Și-i întuneric beznă, peste văi.

Un licăr se mai vede doar în zare,
Un biet fitil , ce arde fumegând.
Și vântul, îl lovește cu a lui rafale
Și ploaia îl lovește, cu-al ei bici, râzând.

El fumegă, se clatină, dar arde
Ca răsplătire pentru-al lui Stăpân,
Ce tainic se coboară și mai toarnă,
Din când în când, din Untdelemnul Sfânt.

Și-acest fior de dragoste supusă,
Va arde tot mereu pentru Isus,
Ca jarul ce mocnește, tăcut, sub cenușă,
E dorul nostru după Țara cea de Sus.

Și nu disprețuiește Domnul-acest fior
Acest fitil, ce-abia mai poate pâlpâi.
Nu stinge tu, prin judecata aspră,
Pe-acel ce-atâta poate: a iubi!