A fi păstor e o onoare

A fi Păstor e o onoare,
Dar nu e pentru fiecare,
E pentru cel ce știe-a plânge,
Nu pentru cel ce inimi frânge.

E pentru cel care iubește,
Nu pentru cel care lovește,
E pentru cel fără de sine,
Ce știe-ntruna să aline.

A fi păstor nu-i provocare,
E umilință... e răbdare,
E pentru miei, pentru oițe,
E pentru cei fără de fițe.

E pentru cei ce plâng prin vale,
Care suspin-adânc în jale,
E pentru multă rugăciune,
Nu pentru misiuni în lume.

A fi păstor e dăruire,
El nu așteaptă prețuire,
E pentru oaia cea rănită,
O alinare-n orice clipă.

A fi păstor e azi o treaptă,
De mulți dorit-a fi călcată,
Dar doritori de-a paște turme,
Doar pe mândrii ce lasă urme.

Se-aud azi miei ce plâng... suspină,
Căci lor li se gasește-o vină,
Și oi ce sunt neliniștite,
Căci de păstori sunt părăsite.

Căci nu un nume e-o valoare,
Doar dragostea e o splendoare,
A fi păstor nu-i o șefie,
El este-un lucrător în vie.

Dar este astăzi încurcată,
Cu înălțimi mai joasa treaptă,
Căci un păstor o slugă este,
Ca Cel născut cândva-ntr-o iesle

Nu este cel cu pietre-n mână,
Cu-o fire aspră și păgână,
A fi păstor este iubire,
Dar astăzi mulți sunt în neștire.

Azi mulți o fac cu contra plată,
Cu turmă lor de ei uitată,
Cu haine scumpe... ștampilate,
Doar judecă fără dreptate.

Cu-nțelepciune pământească,
Ei lasă-n ei mereu să crească,
O biruiană ce-i mândrie,
Cu-o rădăcină... lăcomie.

Voi cei ce-aveți de sus chemare,
Să vă-ngrijiți de fiecare,
Cu un ștergar și bunătate,
De ce nu faceți voi dreptate?

De ce lăsați să se golească,
Azi turmele în loc să crească,
De ce-i program în adunare,
Ce stinge harul... de ce oare?

De ce-nmulțiți cu uscăciune,
Și botezați inimi cu lume,
Se scaldă plini doar de păcate,
Cu ele iasă ei udate.

Treziți-vă cât vreme este,
Căci pocăința nu-i poveste,
Și fiți păstori doar pentru turmă,
Călcați pe-a Domnului doar urmă.
Amin