“Ceea ce-mi dărui cu mâinile Tale, primesc.

Tu binele l-ai pus în palma-mi goală.
Venind în lume, gol eu m-am născut.
Dar Tu mă cunoşteai mai dinainte:
Din pântecele mamei m-ai ştiut.
Nimic nu am, să nu fi fost primit,
Şi tot ce am, primit-am de la Tine;
Încă pe când eu nu ştiam nimic,
Tu mă priveai şi Te-ngrijeai de mine.
Eu nu Te cunoşteam pe vremea-aceea,
Nici nu ştiam măcar, că Tu exişti.
Dar îmi lipsea ceva din bucurie
Şi câteodată ochii-mi priveau, trişti.
Eu nu ştiam ce dor aveam în mine,
Nu-nţelegeam ce, totuşi îmi lipseşte?
Şi mă-ntrebam, eu, singură-n odaie:
Din tot ce am, ce, inima-mi doreşte?
Nimic nu am, să nu fi fost primit;
Şi nu ştiam că toate-s de la Tine.
Cu-n duh de viaţă, lutul mi-ai umplut,
Dar eu credeam că tot, mi se cuvine.
Mi-ai dat părinţi, de grijă ca să-mi poarte
Şi am avut mereu un adăpost.
Şi m-ai ferit de rău, de boli, de moarte,
Dar toate îşi aveau la Tine-un rost.
Tu calea mi-o ştiai din veşnicie,
Şi pentru viaţa mea aveai un plan.
Nimic nu am primit la întâmplare
Şi nici o clipă n-a pierit în van.
Ştiai că va veni un timp în viaţa-mi,
Şi o răscruce pentru a alege:
Ca să trăiesc sub har, copil al păcii,
Sau capul să mi-l plec în jug, sub lege.
Ştiai de la-nceputuri, dinainte,
Când nici un chip de om nu se născuse,
Când Duhul Tău plutea pe-ntinse ape
Şi nici o stea pe cer nu apăruse,
De-atunci Tu ai ştiut ce voi alege
Şi-n Cartea Vieţii, numele mi-ai scris.
Şi binecuvântări fără de număr,
Fără să ştiu, pe cale mi-ai trimis.
Şi când privesc ’napoi, pe drumul vieţii,
Acum, când Te cunosc cu-adevarat,
De câte ori, urmând să cad în noapte,
Cu dragoste, pe braţe m-ai purtat!
Nici nu ştiam că Tu-mi vegheai umblarea,
Nici nu ştiam că singură nu sânt.
Credeam c-am apărut din întâmplare
Şi voi sfârşi, o piatră pe-un mormânt.

"De-a fost ceva ’nainte de-a mă naşte
Sau dincolo de moarte dacă este?
Nu cred nimic, ce ochiul meu nu vede !
Ce nu pot ca s-ating, e o poveste !"

Asa gândeam. Sărmana neştiinţă!
Eu nu ştiam ce-n piept Tu mi-ai sădit :
Un dor mă mistuia, privind spre stele
Şi-un glas mă tot chema spre infinit.
Iar eu credeam că e melancolie,
Un dar care-i inspiră pe poeţi.
De auzeam o vorbă despre Tine,
Ziceam că n-am sa cred in zece vieţi!
Dar îmi plăceau poveşti cu zmei şi zâne,
Căci am rămas un suflet de copil,
Şi de acel copil curat la suflet
Tu te-ai apropiat tiptil, tiptil.
Şi ai bătut la uşa-mi, ferecată,
Dar n-am vrut să-Ţi răspund de la-nceput.
Şi-ai aşteptat, şi-ai mai bătut o dată
Şi-încă de multe ori ai mai bătut.
Dar a sosit şi vremea de-a alege,
Când trebuia să fac spre Tine-un pas.
În uşă-a fost o ultimă bătaie
Şi-un ultim ticăit răsună-n ceas.

„-Alege viaţa ! Vino ! Te grăbeşte!
Cu preţ de sânge, vina ţi-am plătit!
Chiar Fiul Meu L-am răstignit pe cruce,
Fiindcă-atât de mult Eu te-am iubit!"
Şi dorul ce-l aveam în piept de-o viaţă,
A tresărit în mine cu uimire :
„-Cum poate cineva din depărtare
Să mă iubească cu-astfel de iubire?
Când tot în jurul meu se prăbuşeşte
Şi ce-a fost ieri frumos, azi e-o ruină,
Când cei ce mă-nconjoară stau deoparte
Cu degetu-arătând :"Ea e de vină!"
Şi sub povară, trupul se-ncovoaie
Şi parcă nu mai am nici o ieşire,
Cum poate cineva din depărtare
Să mă iubească cu-astfel de iubire?"

E-un timp de suferinţă şi de plânset,
Dar este şi un timp de alinare.
Şi braţul Tău cu drag mi-ai pus pe creştet,
Ca să îmi dai răspuns la întrebare :

"-Eu te iubesc c-o dragoste AGAPE,
Din vremea când erai doar o părere,
Şi te iubesc la fel şi azi când trupul
Ţi-e numai chin şi jale şi durere.
Şi vreau să-ţi dau iubirea mea întreagă;
Nu-ţi cer nimic în schimb, nici o frântură.
De-ţi este sete, vino la izvorul
Din care poate bea orice făptură!
E apa veşniciei, este Viaţa
Ce am sădit-o-n Fiul Meu născut.
De vrei ca să trăieşti, vino la Isus
Şi vei avea în El, nou început !"