Categoria: Parabolele lui Isus
Luca 15,3‑6
Un nonconformist enervant
Mânia este una dintre manifestările cele mai evidente ale naturii noastre decăzute. O întâlnim pretutindeni: la bogați și săraci, la intelectuali și analfabeți, la bărbați și femei, la tineri și bătrâni, la creștini, păgâni și atei.
Când mânia păcătoasă, nejustificată, se întâlnește în relațiile dintre oameni, este foarte neplăcut, atât pentru cel care-și revarsă mânia, cât și pentru cel care trebuie să o suporte. Să nu uităm însă un lucru: înainte ca sabia să lovească pe cineva, ea își zgârie propria teacă.
Dar ce se întâmplă când mânia se manifestă în relația omului cu Dumnezeu? Cum este când omul se mânie pe Cel care l-a creat și îi susține viața, pe Cel care a făcut totul, până la sacrificiul suprem, pentru mântuirea lui? E cutremurător, nu-i așa?
Evangheliile surprind momente în care chiar unii dintre conducătorii religioși ai poporului lui Dumnezeu și-au manifestat mânia și iritarea față de Fiul lui Dumnezeu, Cel care venise să-i mântuie. Unul dintre aceste momente este surprins de evanghelistul Luca în introducerea capitolului 15: „Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Iisus ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau și ziceau: „Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 1,1.2).
Într-adevăr, rabinii erau foarte dezamăgiți de Iisus. Văzându-i pe vameși și păcătoși cum se strângeau cu atâta interes în jurul Mântuitorului pentru a-I asculta învățăturile, enervarea lor ajungea la cote maxime. Ce fel de profet este acesta care pe ei, care erau priviți ca cei mai învățați și spirituali reprezentanți ai poporului ales, îi mustră și îi condamnă cu atâta severitate, iar pe aceste lepădături, drojdia societății, le primea cu simpatie? De ce Îi plăcea lui Iisus să stea în tovărășia acestor decăzuți și de ce era El atât de insensibil la păcătoșenia lor?
Oamenii aceștia nu puteau fi întâlniți niciodată în sinagogi, în schimb, se adunau ca ciorchinele în jurul lui Iisus, sorbind fiecare cuvânt ce ieșea de pe buzele Lui. Cum se făcea că rabinii și cărturarii simțeau doar mustrare și condamnare în prezența lui Iisus, în timp ce acești lepădați ai societății se simțeau atât de bine lângă El?
Era o taină pentru ei. Însă era o taină a cărei explicație se afla chiar în cuvintele lor acuzatoare: „Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei” (vers.2). Era enervant, foarte enervant acest Iisus care îi trata pe oameni în mod egal, fără să țină seama de castele sociale ale vremii. Cum să nu se mânie pe acest Iisus care nu ținea cont de superioritatea lor spirituală, materială și socială? Cum să treacă ei cu vederea faptul că în ochii Mântuitorului vameșii și desfrânatele aveau mai multă trecere decât ei, spuma societății iudaice din acea vreme?
Mântuitorul le-a văzut iritarea în glas și le-a citit mânia din privire. Apoi El a reacționat față de atitudinea lor, însă nu în modul la care ne-am fi așteptat, mustrându-i direct, ci rostind o nouă pildă.
Rabinii, care aveau în mână sulurile sfinte, ar fi trebuit să cunoască modul de lucru al lui Dumnezeu cu omul păcătos. Ei ar fi trebuit să cunoască cele scrise de David în Psalmii săi, după ce săvârșise un păcat atât de mare: „Rătăcesc ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău!” (Psalmul 119,176).
Totuși, deși aveau în mână Scripturile pe care se lăudau că le cunosc atât de bine, cărturarii și fariseii nu-L cunoșteau pe Dumnezeu. Ca să răspundă cârtirilor lor exprimate și gândurilor lor ascunse, Iisus ar fi putut apela la Scriptură. Însă de data aceasta El face apel la o experiență din viața zilnică a multor contemporani ai Săi.
Între ascultătorii Domnului se numărau mulți păstori care investiseră mari sume de bani în turme de oi sau cirezi de vite. Câmpiile de la est de Iordan erau pline de turme de oi și cirezi de vite și foarte des se pierdeau animale care trebuiau căutate și aduse înapoi la staul. Dintr-o astfel de realitate s-a inspirat Domnul Iisus când a rostit una dintre cele mai mișcătoare pilde ale Sale, care conține în sâmbure întreaga Evanghelie: Pilda oii rătăcite.
Planeta rătăcită
Pilda oii rătăcite poate fi privită și înțeleasă din două perspective distincte, fără ca ele să se anuleze una pe cealaltă. O primă perspectivă este cea cosmică, de ansamblu, în care oaia rătăcită simbolizează întreaga planetă, iar păstorul care pleacă în căutarea ei este nimeni altul decât Iisus Christos, Mântuitorul lumii.
Cea de-a doua perspectivă prin care poate fi înțeleasă această parabolă este una personală, în care oaia rătăcită mă poate simboliza pe mine sau pe oricare dintre semenii mei care încă nu au ajuns într-o relație mântuitoare cu Iisus Christos, „Marele Pastor al oilor” (vezi Evrei 13,20). Dacă prima perspectivă ne prezintă Evanghelia în toată frumusețea ei doctrinală, cea de-a doua ne prezintă aceeași Evanghelie lucrând în mod practic în viața omului.
Până târziu în Evul Mediu, până la Copernic și Galilei, se credea că Pământul este centrul Universului (teoria geocentrică). Era un fel de mândrie a speciei umane care credea că ea se află în „buricul” Universului, că toate i se cuvin de drept.
A fost nevoie de descoperirile ultimelor secole și decenii pentru ca omul să realizeze că frumoasa noastră planetă albastră nu este nici pe departe ce se credea. În vastul Univers, ale cărui taine, în mod paradoxal, se adâncesc pe măsură ce îl cunoaștem, Pământul este doar un atom. Dacă printr-o împrejurare nefericită planeta noastră ar dispărea subit, faptul acesta nici nu ar fi sesizat în galaxia noastră.
Cu atât mai puțin nu ar fi remarcată dispariția Pământului la scara întregului Univers, cu cele peste 100 de miliarde de galaxii cunoscute. Ce simte oceanul dacă i se răpește o picătură de apă? Dar pădurea amazoniană dacă i se ia o frunză? Nimic. Absolut nimic… Atât suntem de mici și neînsemnați ca planetă la scară cosmică…
Dar tocmai în aceasta stă frumusețea Evangheliei. Deși planeta Pământ este un fir de praf cosmic între minunile Creației, Dumnezeu nu a privit-o ca pe ceva de lepădat. Când planeta cu locuitorii ei s-au rătăcit de la planul făcut de Creator, El nu a abandonat-o, ci i-a acordat o și mai mare atenție.
Astronomii estimează că numai în galaxia noastră – frumoasa galaxie spirală Calea Lactee – ar exista câteva milioane de planete care ar putea reproduce condițiile de pe Terra și ar putea adăposti viață. Ei doar presupun, însă Biblia afirmă acest lucru ca fiind o realitate.
Cartea lui Iov ne spune că atunci când Pământul a fost adus la existență, „stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie” (Iov 38,7), iar apostolul Pavel, care mărturisește despre sine că a fost răpit în viziune până la al treilea cer (vezi 2 Corinteni 12,2), amintește de „domniile și stăpânirile din locurile cerești” (vezi Efeseni 3,10). Ce să mai spunem despre marea simfonie universală din capitolul 5 al „Apocalipsei”, în care vocile tuturor ființelor create care populează cosmosul: îngerii, sfinții mântuiți și ființele din alte lumi se unesc în cel mai grandios imn de laudă care s-a auzit vreodată!
Da, nu suntem singuri în Univers! Creația mustește de viață în orice direcție am privi. Raportul uriaș dintre o singură oaie rătăcită și cele 99 de oi care se află în staul ne arată cât de multe sunt lumile create de Dumnezeu care au ales să asculte de El atunci când marea dramă a păcatului a apărut în Univers.
Pământul este singura planeta răzvrătită împotriva guvernării lui Dumnezeu, singura „oaie” rătăcită dintre milioanele de lumi create. Dar tocmai în aceasta constă frumusețea și măreția Evangheliei. Marele „Păstor” nu S-a mulțumit că mai are 99 de oi în „staulul” Universului, ci a plecat în căutarea minusculei noastre planete rătăcite, luând natura umană plămădită din țărâna acestui pământ, străbătând locurile stâncoase și primejdioase ale vieții noastre mizere și, în cele din urmă, lăsându-Se „străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53,5) chiar de către „oile” pe care venise să le salveze.
Unii comentatori ai Scripturii au făcut o paralelă între elementele pildei și principalele momente ale derulării Planului de Mântuire. Astfel, prin întruparea Sa, Iisus a pornit în căutarea oii pierdute; prin viața Sa, El a ajuns chiar lângă ea; prin moartea Sa, El a pus-o pe umeri; prin învierea Sa, El a condus-o pe drumul spre staul, iar prin înălțarea Sa, Iisus a adus oaia rătăcită cu bucurie acasă.
Niciodată în această viață nu vom putea realiza măreția Evangheliei și frumusețea gestului Mântuitorului nostru de a coborî la noi, decât atunci când, prin harul Său, ne vom da seama de cât de neînsemnat este Pământul în comparație cu restul Creației lui Dumnezeu.
Există și o altă perspectivă din care poate fi privită și înțeleasă această parabolă: o perspectivă mai personală și mai practică, la care face aluzie apostolul Petru când le scrie creștinilor:
„Păstoriți turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare se sine. Nu ca și cum ați fi stăpâni peste cei care v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pildă turmei” (1 Petru 5,2.3).
Am putea crede că acest îndemn se adresează în exclusivitate păstorilor și slujbașilor Bisericii, însă nu este așa. Fiecare dintre noi avem în responsabilitatea noastră imediată o „turmă” de suflete pe care le putem influența spre bine sau spre rău, spre viață sau moarte. Fie că vorbim de „turma” familiei, fie că avem în vedere pe cea a cunoscuților, prietenilor, vecinilor sau a fraților de credință, la nivelul nostru avem responsabilitatea unui păstor de suflete.
Întrebarea pe care o pun în dreptul meu și al fiecărui creștin este următoarea: Pe câți dintre cei ce rătăcesc debusolați în această lume i-am căutat, încercând să-i aducem înapoi în staulul lui Iisus? Poate că unii dintre semenii noștri ni se par indiferenți față de Evanghelie, poate nu ni se par promițători și de aceea le întoarcem spatele. Dar oare realizăm noi faptul că cei cărora le întoarcem spatele cu indiferență sunt tocmai oile pe care le caută Iisus, Marele Păstor?
Comentând diferitele evenimente din timpul lucrării publice a Mântuitorului, adesea, în mod inevitabil, ajungem să-i criticăm pe fariseii și cărturarii vremii pentru atitudinea lor de dispreț față de unele categorii sociale (în cazul nostru: vameșii și păcătoșii). Dar atunci când întoarcem spatele unora dintre semenii noștri, poate prea săraci, prea bruneți sau prea păcătoși în concepția noastră, oare nu repetăm aceeași greșeală?
Privind și înțelegând Pilda oii rătăcite din ambele perspective, nu putem trăi decât o singură experiență spirituală: fiind copleșiți de măreția Evangheliei și a gestului Marelui Păstor de a ne căuta printre miliardele de galaxii și lumi necăzute, pe rătăcita și răzvrătita noastră planetă, nu putem decât să facem și noi la fel: să-i căutăm și noi pe cei ce încă rătăcesc departe de Dumnezeu, de casa părintească.
„Căci cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus”, Marele Păstor al oilor (1 Ioan 2,6).
Binecuvântata neliniște a oii pierdute
Neliniștea este un stres negativ, care, dacă se prelungește peste anumite limite, poate avea consecințe grave pentru sănătatea unei persoane. Există însă și un gen de neliniște benefică, binecuvântată chiar, dacă este privită din perspectivă biblică.
În Pilda oii rătăcite găsim două neliniști benefice: cea a oii rătăcite și cea a păstorului. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla cu o oaie care s-a rătăcit de turmă, dar care nu este deloc neliniștită. Cum s-ar manifesta această lipsă de neliniște a oii? Ea nu mai behăie. Se află pe marginea prăpastiei? Ea este mulțumită cu situația ei și nu behăie. S-a lăsat întunericul? Ea rămâne liniștită și nu behăie. S-a rănit printre stânci și aude urletul lupilor înfometați? Ea rămâne liniștită și nu behăie.
Ce se întâmplă cu o oaie rătăcită care, mulțumită cu starea în care se află, nu behăie? Desigur, ea riscă să nu fie găsită niciodată de păstorul care a pornit în căutarea ei. Nu este binecuvântată această neliniște a oii care, conștientă că s-a pierdut, behăie într-una, fie că e zi, fie că e noapte?
Dintre toate animalele care se pot pierde de restul grupului, oaia este cea mai neajutorată atunci când se pierde. Oaia este un animal complet lipsit de orientare. Un câine sau o pisică, dacă se pierd de stăpân, se orientează cu ușurință și își regăsesc drumul spre casă. Au fost cazuri în care astfel de animale au ajuns din nou acasă după săptămâni sau luni de când s-au rătăcit. Dacă pe drum sunt în primejdie, aceste animale știu să se apere: mușcă, zgârie sau fug. Oaia însă nu știe nimic din toate acestea.
Oaia nu se poate îngriji pe sine. O cămilă sau un elefant pot identifica de departe o sursă de apă, iar un urs sau un lup pot simți mirosul prăzii de la câțiva kilometri distanță. O oaie însă, dacă este pierdută de turmă, nu poate face nimic pentru sine. De aceea, oaia pierdută este simbolul perfect al omului decăzut, care nu poate face nimic pentru mântuirea lui.
Singurul lucru pe care-l poate face oaia pierdută este să-și manifeste neliniștea și să-și strige pe limbajul ei păstorul. Și dacă ea face lucrul acesta, cu siguranță că păstorul o va auzi și o va salva. Nu este acesta și singurul lucru pe care-l poate face un om păcătos, strigând în marea lui neliniște: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”? (vezi Luca 18,13). O astfel de rugăciune va avea întotdeauna un răspuns favorabil. Este singura rugăciune la care Marele Păstor nu ezită să răspundă. Într-adevăr, binecuvântată este neliniștea oii pierdute!
Binecuvântata neliniște a păstorului
Dacă înțelegem neliniștea unei oi rătăcite care este conștientă că s-a pierdut și este conștientă și de pericolele care o pândesc, cum putem înțelege neliniștea păstorului?
„Bine, bine, păstorule! De ce te frămânți atât de mult pentru o singură oaie pierdută? Înțeleg, dacă s-ar fi pierdut mai multe oi, dacă ți-ar lipsi un sfert sau o jumătate din turmă… Dar pentru o singură oaie? Nu îți ajung cele 99 de oi rămase în staul? Stai liniștit, când se va face ziuă, poate că oaia va găsi drumul înapoi și se va întoarce singură”.
Păstorul însă nu poate fi liniștit cu astfel de argumente. Știți de ce? Pentru că aici nu este vorba de un păstor angajat, un salahor care, atunci când vin greutăți și primejdii, dă bir cu fugiții. Despre astfel de păstori plătiți Mântuitorul spune: „Dar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge și lupul le răpește și le împrăștie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu-i pasă de oi” (Ioan 10,12.13).
În Pilda oii rătăcite însă este vorba nu despre un păstor angajat și plătit, ci de unul ale cărui oi sunt proprietatea lui. Pentru el, oaia rătăcită este la fel de valoroasă ca și cele 99 de oi rămase în staul. De ce? Pentru că el a investit în ea bani, timp, energie, grijă și afecțiune. De aceea, Domnul Însuși promite cu solemnitate:
„Iată, Mă voi îngriji Eu Însumi de oile Mele și le voi cerceta. Cum își cercetează un păstor turma când este în mijlocul oilor sale împrăștiate, așa Îmi voi cerceta Eu oile și le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori și negură … Eu Însumi Îmi voi paște oile. Eu le voi duce la odihnă, zice Domnul” (Ezechiel 34,11‑15).
Dacă aș fi prietenul unui astfel de păstor ca cel din pildă, probabil i-aș spune: „Păstorule, nu te gândești la pericolele care te așteaptă dacă pleci în noapte după oaia rătăcită? Drumul este stâncos, trece pe marginea prăpăstiilor și prin păduri întunecate… Ai putea să te rănești tu însuți și atunci cele 99 de oi rămase în staul ale cui vor fi? Renunță! Nu auzi urletul lupilor? De ce îți pui în primejdie propria viață? Lasă oaia aceea! Dacă va supraviețui până dimineață, poate că va găsi singură drumul înapoi…”
Însă astfel de argumente nu pot înlătura neliniștea păstorului. Binecuvântată neliniște! Încerc să-mi imaginez ce s-a întâmplat în cer în momentul în care Domnul Christos a anunțat oficial că va coborî pe planeta noastră pentru a ne salva. Oare câți îngeri puternici nu au încercat să-L convingă să renunțe, făcându-L conștient de pericole și încercând să găsească o altă soluție decât cea hotărâtă? Oare câți îngeri nu s-au oferit chiar ei să vină pe pământ în locul Lui?
Dar binecuvântată a fost această neliniște a Marelui Păstor al oilor, datorită căreia noi, astăzi, putem fi fericiți că am fost readuși în staulul mântuirii!
„Nu te teme de nimic: ești al Meu!”
Două detalii ale pildei sunt demne de reținut:
1) Păstorul pleacă personal în căutarea oii pierdute. El nu apelează la vreun subaltern plătit, pentru ca el să evite primejdiile. Știți ce înseamnă acest lucru? Aceasta înseamnă că dacă un păcătos se întoarce la Dumnezeu, aceasta nu este lucrarea pastorului, a evanghelistului sau a oricăruia dintre noi, ci este lucrarea directă a Marelui Păstor. Înainte ca să-i căutăm noi pe oameni, pentru a-i atrage la frumusețea Evangheliei, Dumnezeu deja i-a găsit și pregătit pe aceștia ca să-i aducă înapoi în staulul Său.
Când Mântuitorul pleacă în căutarea oii Sale pierdute, cu siguranță că o va găsi. Pilda oii rătăcite nu ne zugrăvește imaginea unui Mântuitor învins, care se întoarce la staul fără să găsească oaia pierdută. Pilda nu reprezintă un eșec, ci o biruință. Finalul ei este luminos, căci nu ne putem imagina un Christos învins.
2) Păstorul plecat în căutarea oii rătăcite nu se mulțumește să aducă înapoi o oaie oarecare, rătăcită din alte turme și aparținând altor păstori. El nu este mulțumit doar să-și refacă numărul oilor. El căuta oaia sa, pe care o cunoaște și de care s-a îngrijit cu atâta dragoste până atunci.
Întotdeauna sunt încurajat de un pasaj biblic pe care l-am primit ca făgăduință din partea lui Dumnezeu cândva, în copilărie: „Acum așa vorbește Domnul care te-a făcut, Iacove, și Cel ce te-a întocmit, Israele! Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu!” (Isaia 43,1).
Ce putere ascund aceste cuvinte! Te simți o oaie rătăcită de la drumul cel drept și nu știi cum să revii în staul? Domnul te asigură: „Nu te teme, ești al Meu!” Te simți abandonat de oameni și singur printre miliardele de locuitori ai planetei? Domnul te asigură: „Nu te teme, ești al Meu!” Te simți al nimănui în această viață, fără orizont și fără perspectiva? Domnul te asigură: „Nu te teme, ești al Meu!” Cu toți suntem ai Lui, fie că suntem în staulul Bisericii, fie că încă rătăcim departe de Dumnezeu în lume.
Și pentru că suntem „oile” Lui, El ne asigură: „Eu Îmi cunosc oile Mele și ele Mă cunosc pe Mine… Păstorul bun își dă viața pentru oi” (Ioan 10,14.11).
Așadar, de ce este neliniștit păstorul? În primul rând pentru că oaia pierdută este a lui. Apoi, pentru că între oaia aceasta și păstor s-a creat o legătură de dragoste, iar el nu poate rămâne indiferent față de soarta ei. Dar mai există un motiv al neliniștii păstorului: în cele din urmă, este misiunea lui aceea de a se îngriji de oile sale.
Imaginați-vă cum tresaltă Satana când vede rătăcindu-se o oaie din turma Marelui Păstor. Câte batjocuri, cât dispreț! Cum va trâmbița el vestea că una dintre oile Păstorului s-a rătăcit! Dacă cel rătăcit a fost o oaie slabă, Satana va striga: „Vedeți? El i-a păzit doar pe cei tari, care se puteau păzi și singuri. Pe cei slab i-a neglijat și abandonat!” Dacă, dimpotrivă, cel rătăcit a fost o oaie tare, Satana va striga de asemenea: „Vedeți? El n-a fost în stare să-i păzească nici pe cei tari. Cum îi va păzi atunci pe cei slabi?”
Și încă un amănunt interesant: Se pare că după ce și-a regăsit oaia rătăcită, păstorul nu a dus-o direct în staul, căci în clipa imediat următoare îl găsim pe păstor acasă, strigând plin de bucurie: „Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută!” (Luca 15,6).
Știți ce semnifică acest amănunt? Aici găsim o aluzie la faptul că atunci când salvează un suflet, Iisus nu o face atât de mult pentru Biserica Sa (staulul), ci mai degrabă pentru Sine. Chiar dacă, în final, oaia pierdută ajunge din nou în staulul Bisericii, bucuria cea mare este aceea că oaia rătăcită a ajuns din nou lângă Păstor. Aceasta înseamnă salvare. Aceasta este, poate, cea mai simplă definiție a mântuirii.
„V-am purtat și tot vreau să vă mai port!”
Priviți cu ochii imaginației scena regăsirii oii pierdute! Ați găsit vreun indiciu în această pildă că păstorul și-ar fi certat sau bătut oaia? Nici vorbă de așa ceva! Ați găsit vreo aluzie că el și-a mânat oaia de la spate, cu nuiaua în mână, pe drumul spre casă? Nicidecum!
Păstorul face în schimb un gest care spune totul: ia oaia de picioare și o pune pe umerii lui puternici. Faptul că el pune oaia pe umeri este o demonstrație a drepturilor sale, însă nu prin vorbe, ci prin fapte. Nimeni nu ar putea face acest gest dacă oaia nu i-ar aparține, fără să nu fie considerat un hoț și un tâlhar. Păstorul își tine oaia cu propriile mâini, asigurând-o: „Eu le dau viață veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10,28).
Oaia se odihnește liniștită pe umerii păstorului, iar el merge, se ostenește pe drumul întoarcerii acasă, rănindu-și picioarele de stâncile și spinii pustiei. El este purtătorul de poveri care ne asigură: „V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc” (Isaia 46,4).
Odată salvați și purtați pe umerii Păstorului cel Bun, nimeni nu trebuie să se mai îngrijoreze că nu va ajunge în staulul veșnic. Iisus nu este un înfrânt, ci un biruitor!
Dar de ce păstorul se bucură mai mult pentru o singură oaie regăsită decât pentru celelalte 99 de oi care sunt în staul? Nu este nedrept lucrul acesta? Dacă judecăm lucrurile după o logică rece, de la distanță, într-adevăr, ar părea nedreaptă atitudinea păstorului, iar cele 99 de oi care au ascultat de păstor ar putea cârti împotriva lui.
Însă aici nu vorbim despre obiecte reci, neînsuflețite, ci despre relații. Iar relațiile presupun sentimente. În care familie cu mai mulți copii, dacă unul dintre ei este bolnav și se vindecă în cele din urmă, acest lucru nu va aduce mai multă bucurie părinților decât sănătatea celorlalți copii? Copiii sănătoși aduc părinților lor o bucurie permanentă, însă un copil vindecat după o boală gravă aduce o bucurie specială, o bucurie naturală și nevinovată.
Nu, cele 99 de oi cuminți și ascultătoare, rămase în staul, nu ar trebui să privească cu un ochi rău bucuria păstorului pentru că și-a găsit oaia rătăcită. Iar dacă vreuna dintre ele „behăie” a nemulțumire, să-și aducă aminte de atitudinea fiului cel mare din Pilda fiului risipitor și de durerea pe care acesta i-a provocat-o tatălui.
Concluzii
Pilda oii rătăcite ne vorbește despre tendința omului de a se rătăci de la neprihănirea lui Dumnezeu. Dacă în starea noastră de păcat și răzvrătire nu am fi fost căutați de Dumnezeu, acum nu am fi avut nicio nădejde, nicio perspectivă de viitor.
Degeaba s-ar fi suit Zacheu în toți duzii din jurul Ierihonului! Dacă Iisus nu Și-ar fi ridicat privirea spre el și nu l-ar fi chemat, Zacheu s-ar fi ales doar cu exercițiile fizice și nimic mai mult.
Degeaba ar fi cheltuit Maria Magdalena nu salariul pe un an, ci pe întreaga viață, pentru a-i unge picioarele Domnului cu mir! Dacă Iisus nu i-ar fi întins mâna și nu i-ar fi acordat încredere, ea ar fi rămas cu paguba materială și cu rușinea din partea societății pentru tot restul vieții.
Degeaba s-ar fi străduit tâlharul de pe cruce să intre în grația lui Dumnezeu în ultimele clipe ale vieții! Dacă Mântuitorul nu i-ar fi acordat timp și har în momentele agoniei Sale, toate strădaniile lui i-ar fi mărit și mai mult agonia.
Pilda oii rătăcite ne vorbește despre interesul lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoși, interes pe care, din nefericire, noi încă nu îl avem așa cum ar trebui și spre care ar trebui să tindem. Dincolo de zidurile bisericii în care ne simțim bine și la adăpost sunt milioane de „oi” rătăcite care așteaptă să fie căutate și conduse în staulul mântuirii.
Vă mai aduceți aminte locul în care v-a găsit Iisus, Marele Păstor? Vă mai amintiți ziua în care El v-a luat pe umerii Săi puternici, conducându-vă înapoi în casa părintească? Ziua aceea nu ar trebui uitată niciodată. Niciodată …
sursa: https://www.loribalogh.ro/