Categoria: Parabolele lui Isus
Luca 12,16-21
Există în Cuvântul lui Dumnezeu pagini asupra cărora zăbovim cu plăcere și pe care am dori să le întipărim cu litere de foc în memoria noastră: făgăduințe, cuvinte de iertare, asigurări despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, jertfa de pe Calvar… Ori de câte ori citim aceste cuvinte, sufletele noastre lovite mereu de valurile ispitelor, sunt încurajate și îmbărbătate.
Există însă și pagini asupra cărora nu ne place să zăbovim: mustrări, avertismente, judecăți și pedepse divine… Firii noastre pământești i-ar place ca asemenea pagini să lipsească din Biblie. Ele ne tulbură, ne scot din comoditatea și mulțumirea de sine, provocându-ne la o schimbare de atitudine față de Dumnezeu și adevărurile Sale.
Un astfel de pasaj biblic, conținând cuvinte tari, greu de digerat, este cel din Luca 12,16‑21, sub titlul de „Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina.” Am dat un titlu personal acestei pilde a Mântuitorului – „Pilda nebunului”. Recunosc că nu e un titlu frumos, însă el se potrivește cu diagnosticul pus de Cel care cunoaște toate tainele inimii omenești.
Împrejurările în care a fost rostită această pildă
Domnul Christos nu a rostit pilda aceasta la întâmplare. El nu a spus niciodată nimic în plus și neavenit. Era cu câteva luni înainte de crucificare. Domnul era înconjurat de o mulțime imensă, astfel încât evanghelistul Luca scrie în cap.12,1 că „noroadele, adunate cu miile, se călcau unii pe alții.” Ca de obicei, Mântuitorul îi învăța pe ucenicii Săi, însă le vorbea astfel încât să înțeleagă și mulțimile adunate în jurul Său.
În ce privește subiectele abordate în acea ocazie, Domnul le-a vorbit despre „aluatul fariseilor”, despre prigoana pe care o vor suporta cei credincioși, despre nevoia de a-L mărturisi pe Domnul înaintea oamenilor, despre păcatul împotriva Duhului Sfânt și făgăduința revărsării Lui peste Biserica… Iată doar câteva adevăruri pe care ucenicii și mulțimea le ascultau cu atenție, sorbind fiecare frază și cumpănind fiecare cuvânt care pătrundea în inimile și conștiințele lor, îndemnându-i la pocăință.
O liniște solemnă domnea în acele clipe, fiecare cercetându-se pe sine și lăsând ca Duhul Sfânt să-Și facă lucrarea de reînviorare a spiritelor lor obosite de povara grea a păcatului. Dintr-o dată însă, liniștea încărcată cu atâta prezență cerească este tulburată de vocea unuia din mulțime, care face o cerere Mântuitorului: „Învățătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moștenirea noastră!” (Luca 12,13).
Cum vi se pare cererea acestui om? Nu vi se pare că ea sună ca o notă falsă în armonia unei simfonii? În timp ce Mântuitorul le vorbea celor prezenți despre lucruri privitoare la viața veșnică și în timp ce Duhul Sfânt se lupta cu conștiințele celor prezenți pentru a-i aduce la pocăință, acest om era absent de la tot ce se vorbise și se întâmplase acolo. A fost oare omul acesta chiar atât de absent?
Nu, dimpotrivă. El fusese foarte atent la ceea ce predicase Domnul. Era într-un conflict cu fratele său pe tema moștenirii și când L-a auzit pe Domnul mustrându-i pe farisei cu atâta asprime, în mintea lui s-a trezit un gând: „Ce bine ar fi dacă, cu autoritatea pe care o are, Domnul s-ar duce la fratele meu și i-ar porunci să-mi dea partea mea de moștenire!”
Nici pe departe nu se gândea acest om la viața veșnică, la pocăință sau la datoriile față de semenii săi. Obsesia sa era moștenirea și zi și noapte, toate gândurile, energiile, sentimentele și planurile sale se îndreptau numai într-acolo.
Atât era de absorbit acest om de interesele sale pământești încât nici nu a realizat ridicolul în care a ajuns și cât de străină era cererea sa față de atmosfera solemnă ce se crease în timpul predicii Mântuitorului. Răspunsul Domnului a fost cât se poate de sever, pe măsura nebuniei întrebării puse de acest om: „Omule, i-a zis Iisus, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor între voi? Apoi le-a zis: Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani. Căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui” (Luca 12,14‑15). Apoi, ca o întărire a celor spuse, Iisus rostește Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina.
Analiza pildei
Bogatul din pildă ajunge într-o situație „critică”. De unde știm asta? Chiar din cuvintele lui: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele” (vers.17).
Iată deci că și cei bogați au griji. Și nu puține! Când ai băni mulți, trebuie să te frămânți la care bancă să-i depui pentru ca să nu devii prada hoților. Dar dacă banca va da faliment? Dacă vor afla oamenii că ai băni mulți și vor veni să se împrumute de la tine? Dacă nu-ți vei mai recupera niciodată banii împrumutați? Dacă divorțează soția de tine, ce vei face cu partajul? Dar dacă se devalorizează moneda națională? Și dacă scad acțiunile la bursă?
Grija bogatului din pildă nu era ce va mânca mâine sau cu ce să-și îmbrace copiii. Grija lui era ce să facă cu supraproducția. Avusese o recoltă peste așteptări. Hambarele vechi s-au umplut, dar mai rămânea o cantitate mare de grâne pe care nu avea unde să o depoziteze.
Nu știm cât timp a analizat omul nostru situația, dar hotărârea lui e clară: va face o nouă investiție, va dărâma hambarele vechi și va construi altele mai încăpătoare. Bine, dar ce e rău în asta? E rău ca cineva să fie un întreprinzător, să investească și să-și mărească averea? Omul acesta nu a făcut răul pe care-l fac unii fermieri din SUA care, atunci când au supraproducție, ca să nu scadă prețul, preferă să verse laptele la canal și să arunce grâul în mare. Și ei fac acest lucru în timp ce milioane mor anual de foame pe planetă!
Bogatul din pildă nu aruncă grânele la canal, ci alege o soluție mai bună – construiește niște silozuri mai încăpătoare. Era într-adevăr nevoie de o așa investiție? Chiar nu avea omul unde să-și depoziteze recolta? În vecini se aflau destule hambare goale, destule cămări prin care bătea vântul și prin care nici șobolanii nu mai aveau ce mânca. Dar acestea nu erau la el în proprietate, ci la semenii lui.
La alții? De ce să dea altora? Nu, el nu concepe așa ceva. El nu se sfătuiește cu nimeni și nu are nevoie de nimeni, cu excepția celor care lucrează pentru el ca salahori.
Să observăm dialogul pe care bogatul îl poartă cu sine: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele. Iată, a zis el, ce voi face: Îmi voi strica grânarele și voi zidi altele mai mari. Acolo voi strânge toate roadele și toate bunătățile mele și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!” (vers.17‑19).
Omul acesta nu era un simplu egoist. Într-un fel sau în altul, toți suntem egoiști. Omul acesta era un egolatru. El nu se închină la idoli vizibili, dar se închină propriei lui persoane. Privind la recolta bogată, omul se felicită pe sine pentru înțelepciunea sa și pentru capacitatea de a administra bunurile sale, se vede onorat de concetățenii săi, ca un om inteligent, capabil, prosper.
„Scopurile urmărite de acest om nu erau mai înalte decât acelea ale animalelor care pier” – scrie un autor pe margine acestei parabole (E. G. White, Parabolele Domnului Hristos, pag. 203).
Eu aș fi mai radical în această privință, susținând că scopurile acestui om erau mai josnice decât ale animalelor. Între necuvântătoare putem găsi adesea împreună simțire, spirit de sacrificiu și – de ce să nu o spunem? chiar iubire față de aproapele. În cartea sa „Instantanee din viața animalelor”, Ionel Pop povestește o întâmplare plină de învățăminte pentru rasa umană:
Un inginer silvic locuia la marginea unui oraș, având o gospodărie bine îngrijită. El avea un câine bine hrănit și care își făcea datoria cu conștiinciozitate. Lângă gospodăria inginerului se afla o casă sărăcăcioasă în care locuia un om sărac cu mulți copii. Și în acea gospodărie sărăcăcioasă se găsea un câine, însă el era legat și era foarte slab.
Inginerul a observat că atunci când îi dădea câinelui său de mâncare, acesta mânca ce mânca, apoi alegea un os mai mare, îl prindea bine între dinți și se strecura prin gard spre casa vecinului. Acolo se ducea la dulăul acestuia, îi lăsa osul și apoi se așeză să-și privească „aproapele” cum mânca cu poftă. Inginerul a observat că lucrul acesta se întâmpla mereu, nu doar ocazional.
Iată un simplu animal, fără pretențiile lui homo sapiens, care împlinea în lumea lui, o poruncă dată omului – aceea de a-și iubi aproapele. Dacă un om ar fi făcut această faptă bună, am fi spus că este o faptă de omenie. Dar când acest lucru îl face un câine, cum să mai numim fapta aceasta?
Pe drept cuvânt, autorul cărții se întreabă în finalul povestirii: Oare stăpânul acelui câine generos a făcut vreodată același gest, ducând din surplusul său o cană cu lapte cald copiilor flămânzi ai vecinului sărac?
Bogatul din pildă avea, repet fără a greși, scopuri mai josnice decât ale animalelor necuvântătoare. De aici și sentința teribilă rostită de Însuși Dumnezeu: „Nebunule, chiar în noaptea asta ți se va cere sufletul și toate lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (vers.20).
Observație: noi folosim cuvântul „nebun” în sensul unei dereglări mintale. Biblia însă îl folosește într-un sens mult mai larg, atribuind acest calificativ unor oameni în sufletul cărora s-a produs o ruptură spirituală, o depărtare de Dumnezeu, o înstrăinare față de valorile morale.
„Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu!” – scrie psalmistul în Psalmul 14,1. Ateismul, iată că este considerat de Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind o formă de nebunie. Chiar dacă din punct de vedere fizic el poate fi sănătos, din punct de vedere spiritual cel ce neagă existența lui Dumnezeu este un dereglat spiritual. În sufletul său s-a produs o ruptură, o schizofrenie.
Soțul Abigailei, Nabal, era un om sănătos din punct de vedere fizic și mintal. Însă soția lui trebuie să recunoască în fața lui David: „Nabal îi este numele și este plin de nebunie” (1 Samuel 25,25). Nu ni se spune că Nabal ar fi fost un dereglat mintal, însă aflăm despre el că era un om deosebit de rău, nerecunoscător și zgârcit. Iată o altă formă de nebunie, identificată în Cuvântul lui Dumnezeu.
Solomon scrie în cartea Proverbele că „nebunia este lipită de inima copilului” (Proverbele 22,15). Înseamnă că toți copiii sunt dereglați mintal? Nicidecum! Însă Biblia ne atrage atenția că, din cauza păcatului, toți copiii sunt înclinați spre neascultare – o altă formă de nebunie spirituală.
Alte forme de nebunie identificate în Biblie: a asculta doar de înclinațiile inimii (vezi Proverbele 28,26), necunoașterea lui Dumnezeu în sânul poporului Său (vezi Ieremia 4,22), prigonirea celor credincioși (vezi Fapte 26,11), mândria (vezi Romani 1,22), lăcomia (vezi 2 Petru 2,16), etc.
În ce a constat nebunia bogatului din pildă?
- Nu s-a sfătuit cu nimeni când a apărut supraproducția. Nici cu Dumnezeu, nici cu semenii săi. El a discutat doar cu inima sa. Omul acesta cu siguranță că nu citea Scriptură, căci, dacă ar fi citit-o, ar fi înțeles că nu e bine să asculți de propria inima căci „inima e nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17,9). Dacă omul ar fi citit Cartea proverbelor lui Solomon, el ar fi înțeles că „cine se încrede în inima lui este un nebun” (Proverbele 28,26).
- El se gândea doar la sine. Să observăm, în acest dialog pe care-l poartă cu propria sa inimă, de câte ori apar pronumele personale: „meu”, „mele”, „mie” și „îmi”. Iată încă un argument că acest om nu citea Scripturile, întrucât el ar fi găsit în ele îndemnul de a lăsa un colț din ogorul său și din via sa neculese pentru săracii din preajma sa. El nu a citit niciodată Isaia 58,6, unde Dumnezeu vorbește despre postul plăcut Lui și despre îndemnul: „Împarte-ți pâinea cu cel flămând, adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău!”
- Bogatul din pildă privește viitorul doar prin prisma plăcerilor sale egoiste. „Suflete, odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!” (vers.19) – este singurul gând al bogatului după ce i-a rodit țarina peste așteptări. Din nou constatăm că acest om nu cunoștea Scriptura care spune: „Viața este scurtă și plină de necazuri” (Iov 14,1) și „Nu știți ce aduce ziua de mâine! Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur care se arată puțintel și apoi piere” (Iacov 4,14).
- Bogatul își pune încrederea în avere.
„Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani!” (vers.19) – îi spune acest om propriei sale inimi. Oare el nu a citit niciodată cuvintele lui Iov: „Dacă mi-am pus încrederea în aur, dacă am zis aurului: Tu ești nădejdea mea! Dacă m-am îngâmfat de mărimea averilor mele, de mulțimea bogățiilor pe care le dobândisem… atunci să crească spini în loc de grâu și neghina în loc de orz!” (Iov 31,24‑25.40)?
Concluzii
Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina nu e o pildă comodă. Nu prea ne simțim în largul nostru, căci firea noastră pământească se simte deranjată de învățăturile conținute în această pildă.
Totuși, să privim dincolo de severitatea cuvintelor rostite de Mântuitorul și să vedem în acestea manifestarea iubirii unui Dumnezeu, care dorește să ne ferească de spiritul care domnește pretutindeni în jurul nostru. Care este spiritul lumii noastre? Acela de a face totul din lumea aceasta, în lumea aceasta și pentru lumea aceasta, uitând marele adevăr biblic că această lume nu are niciun viitor.
Bogații lumii noastre, aproape fără excepție, nu se gândesc decât la mărirea „hambarelor” lor. Săracii lumii, privind cu invidie la cei bogați, visează că într-o zi soarta le va surâde și lor, trecând în prima categorie de oameni privilegiați.
Să nu uităm: În ochii lui Dumnezeu acest spirit al lumii nu este altceva decât nebunie. O nebunie de natură spirituală, mult mai primejdioasă decât cea de natură psihică.
„A trăi numai pentru sine înseamnă a pieri. Lăcomia, dorința de a câștiga numai pentru folosul propriu, egoist, desparte sufletul de viață. Este spiritul lui Satana acela de a lua, de a acapara, de a strânge pentru sine. Spiritul lui Christos dă, sacrifică totul pentru binele altora” (E. G. White, „Parabolele Domnului Christos”, pag. 204).
Câteva întrebări pentru sufletul tău:
– Când faci un plan pământesc (vrei să-ți mărești „hambarul”), ceri întâi sfatul lui Dumnezeu și cauți aprobarea Sa, sau dialoghezi doar cu inima ta, făcând doar ce-ți spune ea?
– Ești dispus să renunți la acel plan dacă Domnul îți arată că nu e de acord?
– Când vrei să-ți mărești „hambarele”, ai în vedere doar bunăstarea ta sau te gândești și la semenii tăi mai nevoiași decât tine?
– Dacă ai succes, recunoști în el binecuvântarea lui Dumnezeu sau gândești că e rodul propriei tale înțelepciuni?
„Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui!” (Luca 12,15).
sursa: https://www.loribalogh.ro/