Pierderea nazireatului. J. T. Mawson

Categorie: Personaje biblice
 

Ajungem acum de la Samson cel victorios la decăderea sa îngrozitoare. Această istorie ruşinoasă şi tristă nu ne este tăinuită, căci Dumnezeu nu doreşte numai să ne înveţe să mergem pe cărarea biruinţei, ci El doreşte să ne prezinte spre atenţionare rezultatele îngrozitoare ale decăderii de la El, ca astfel să nu ne încredem în noi.

„Şi Samson s-a dus la Gaza“ (Judecători 16:1 ). Începând de aici, drumul lui Samson a mers mereu în jos. Ce-i drept, el a supravieţuit în Gaza, cu toate că oamenii din Gaza s-au hotărât să-l omoare. El încă nu a renunţat la nazireatul său, ci a putut să demonstreze că puterea lui era mai mare decât tăria filistenilor (= înţelesul Gazei), prin faptul că a apucat porţile cetăţii cu amândoi stâlpii, le-a scos împreună cu zăvorul, le-a pus pe umeri şi le-a dus pe vârful muntelui din faţa Hebronului. Şi totuşi se pare că el a fost caracterizat de încrederea în sine şi că a uitat că tăria lui era în dependenţă de Dumnezeu. El nu a luat în seamă atenţionarea care ar fi trebuit să-l facă să fugă din Gaza, deoarece în continuare a iubit o femeie în Valea Sorec, al cărei nume era Dalila (versetul 4).

Sorec înseamnă „viţă de vie“, şi este deosebit de trist să-l vezi pe biruitorul nazireu, care a locuit pe stâncă şi care a băut apă din stâncă, cum coboară acum ca să bea din pârâul care curgea prin valea plantată cu viţă de vie. Ca nazireu, el trebuia să se abţină de la rodul viţei de vie. La începutul slujbei sale a ucis chiar un leu în grădina cu viţă de vie. Acolo l-a biruit pe cel tare. Acum, în Valea viţei de vie, el a devenit victima Dalilei, al cărei nume înseamnă slăbiciune. Aceştia au fost paşii coborârii sale: a iubit o femeie în Valea Sorec (versetul 4); şi-a deschis toată inima faţă de ea (versetul 17); ea l-a adormit pe genunchii ei (versetul 19); cele şapte şuviţe ale părului său au fost rase (versetul 19); Domnul S-a îndepărtat de el (versetul 20); filistenii l-au apucat (versetul 21). Ei i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri de aramă şi Samson a trebuit să învârtă la râşniţă în casa închisorii (versetul 21). Decăderea lui de la Dumnezeu l-a adus pe cea mai de jos treaptă a dezonoarei. Acela al cărui nume înseamnă „ca şi soarele“ a măcinat, în orbirea şi în întunericul nazireatului său pierdut, pentru duşmanii Domnului.

Deja înaintea acestei întâmplări, este amintită în Scriptură o închisoare. Iosif a fost aruncat în ea, pentru că a rămas tare în dăruirea sa faţă de Dumnezeu şi în hotărârea sa de a nu păcătui împotriva Lui. Această dăruire a însemnat multă suferinţă, însă Iosif s-a aflat pe drumul biruinţei. Aici avem contrariul. Întemniţarea lui Iosif a însemnat biruinţă; întemniţarea lui Samson vorbeşte despre deplina decădere. Ceea ce n-au reuşit filistenii cu toată tăria lor, a reuşit propria sa dorinţă neînfrânată. Acela care i-a eliberat pe fraţii săi din mâna filistenilor, a fost el însuşi legat de duşmanii lui. Nazireul lui Dumnezeu a devenit un sclav al diavolului. El, cel care a dus stâlpii porţilor Gazei, a venit înapoi ca prins de aceste porţi; el, cel care făcea pe duşmanii săi să tremure şi să fugă dinaintea lui, juca acum pentru ei la sărbătoarea dumnezeului lor. Dacă mai înainte am găsit înviorare în faptele lui Samson, învăţând ce poate face unul singur, dacă se află în dependenţă de Dumnezeu, acum suntem atenţionaţi cu privire la încrederea în sine şi vedem cât de adânc poate să cadă un om al lui Dumnezeu. Dacă vrem să prevenim o asemenea decădere, atunci ar trebui să ştim în ce constă tăria noastră; ar trebui să cunoaştem secretul de la En-Hacore - „izvorul celui care strigă“; acest secret constă în depedenţa de Dumnezeu şi în judecata de sine.

Să ne gândim că nu tăria filistenilor a fost cea care l-a biruit pe Samson. El a fost îndepărtat de pe drumul dăruirii faţă de Dumnezeu prin arta ispitirii. Nu frica de mânia lor a fost cea care l-a con-strâns, ci el a fost înşelat şi prins în mreje prin ademenirile Dalilei; el a fost ademenit prin aparenta ei dragoste. Cea mai mare dorinţă a diavolului este să-i înşele pe toţi cei care sunt credincioşi Domnului, să-i prindă cu ceea ce nu este de la Dumnezeu. De aceasta se temea Pavel pentru poporul lui Dumnezeu când a scris: „Pentru că sunt gelos faţă de voi cu o gelozie a lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos. Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, aşa şi gândurile voastre să fie stricate, îndepărtându-se de la simplitatea faţă de Hristos“ (2. Corinteni 11:2, 3 ). Acest pericol este în ultimele zile în care trăim mai mare ca oricând.

Da, este posibil ca nazireul să cadă; este posibil ca cei care au trăit o viaţă în libertate şi dăruire faţă de Domnul, să fie legaţi cu lanţurile de bronz ale unei creştinătăţi formale şi lipsită de viaţă. Este posibil chiar, ca unii din ei să se găsească la măcinat la moara unei lumi abătute şi dispreţuitoare faţă de Dumnezeu. Aceştia sunt cei care odinioară erau cunoscuţi prin lipsa lor de compromis faţă de prietenia cu lumea şi care acum s-au unit cu ea - s-au unit cu cei care dispreţuiesc crucea lui Hristos şi care nesocotesc puterea ei - şi care favorizează şi sprijină planurile şi căile în care Dumnezeu nu are nici un loc. Ei reclădesc ceea ce au distrus odinioară şi slujesc aceluia împotriva căruia au luptat cândva. „Adulteri şi adultere! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu? Deci oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4 ). Acestea sunt cuvinte aspre şi nu îndrăznim să le considerăm neimportante. Ele stau aici autoritare şi pătrunzătoare; datoria noastră este să le luăm în seamă.

Rezultatul acestui adulter spiritual, această intrare în compromis cu lumea, este pierderea puterii şi a vederii spirituale. „Capii (notă: nazireii) ei erau mai curaţi decât zăpada, mai albi decât laptele, mai rumeni la trup decât rubinele, înfăţişarea lor era ca safirul“. Dar curăţia lor s-a dus; ei s-au murdărit şi s-au profanat: „faţa lor este mai neagră decât funinginea, nu mai sunt recunoscuţi pe străzi. Pielea li s-a lipit de oase; s-a uscat, a ajuns ca lemnul“ (Plângerile lui Ieremia 4:7, 8 ).

Reabilitarea

Aşa cum un copil cunoaşte cât de periculos este focul când se arde şi începând de atunci se fereşte să mai pună mâna pe el, tot aşa şi poporul lui Dumnezeu învaţă deseori lecţii valoroase numai prin propria cădere; şi în cele din urmă, Dumnezeu triumfă şi schimbă răul în bine.

Aşa a fost la Samson. În prinsoarea sa a recunoscut lipsa de credincioşie a prieteniei Dalilei şi s-a îndreptat spre Domnul. „Dar părul capului său a început iarăşi să crească“ (Judecători 16:22 ). El a judecat ceea ce l-a orbit şi l-a slăbit şi a reluat poziţia de lipsă de compromis pe care o avea odinioară, având drept rezultat obţinerea unei mari victorii, aşa cum i-a fost posibilă aceasta în cele mai bune zile ale sale. Aceasta a însemnat moartea lui însuşi, însă cu toate acestea a fost o victorie măreaţă.

Este o mare mângâiere să te gândeşti că Domnul nu Se schimbă şi că El este totdeauna gata să ierte şi să reabiliteze. Harul Domnului este mai mare decât toate păcatele poporului Său. Dragostea Sa de nestins arde pentru ai Săi în toată măreţia ei şi nu poate fi tulburată. El este Acelaşi, ieri, astăzi şi în veci.

Dacă lumea a reuşit să ne facă să ne asemănăm cu ea, dacă ne-am lăsat ademeniţi să părăsim drumul înalt al dedicării pentru Domnul şi al dependenţei totale de El, ca să încheiem prietenie cu lumea şi am simţit amărăciunea acestui pas, atunci există înviorare pentru noi. El, care nu a fost surd faţă de rugăciunea lui Samson, va auzi şi strigătul nostru şi ne va dărui eliberarea şi victoria.

Însă eul nostru, care a fost umplut de lume, trebuie să fie judecat de noi, precum şi lumea, care ne-a adus în rătăcire. Această lecţie ar trebui să o învăţăm din moartea lui Samson.

A judeca lumea şi eul înseamnă a ne îndepărta de ambele şi a ne îndrepta numai spre Domnul. Acesta este drumul pe care a mers Pavel. El a trebuit să se împotrivească lui Petru, care era în pericol să părăsească locul unui nazireu şi să macine la moara unei religii legaliste şi carnale (Galateni 2:11-14 ). Despre sine, Pavel însă spunea: „ ...departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume“ (Galateni 6:14 ).

Acesta a fost sfârşitul lumii religioase şi al lui Pavel, care ar fi putut fi ispitit prin ea. Crucea lui Hristos a descoperit adevăratul caracter al celor doi, în timp ce mărimea dragostei, care a fost descoperită la cruce, a făcut pentru totdeauna din Pavel un nazireu şi prin aceasta un bărbat triumfător şi plin de bucurie, căci un nazireu este de nebiruit, atât timp cât este în posesia nazireatului său. Acest drum stă deschis pentru toţi. El poate însemna necaz şi lepădare din partea lumii, deoarece cei care merg pe acest drum vor fi batjocoriţi ca fiind credincioşi orbi şi înguşti, şi probabil vor trebui să poarte în trupul lor semnele Domnului Isus (Galateni 6:17 ); însă la sfârşitul luptei stă triumful definitiv, cununa neprihănirii şi Domnul. El a spus: „Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor“ (Apocalipsa 3:21, 22 ).  

sursa: https://comori.org/