Iosua 3. J. G. Bellett

Categorie: Personaje biblice
 

Cartea Geneza începe cu omul creat în inocenţă; apoi urmează căderea; după aceea mijlocul de îndreptare al lui Dumnezeu, arătat în promisiunea lui Isus şi în alegerea Lui a unui popor. În Exod vedem eliberarea efectivă a aleşilor Săi din Egipt. În Levitic este prezentarea caracterului preoţesc şi instituirea jertfelor pentru a întâmpina nevoile zilnice ale poporului Său ales. În Numeri avem încercările şi căderile lor în pustie. În Deutoronom, după experienţa lui Israel în pustie, vedem alinarea lui Dumnezeu în harul Său pentru eşecul lor. Pentru mine este frumos să privesc harul lui Dumnezeu arătat; iar ordinea acestor cărţi este de cea mai mare binecuvântare pentru sufletul meu, deoarece ele arată pe Moise, Aaron şi Iosua în trăsăturile şi acţiunile lor caracteristice. Moise este arătat ca răscumpărătorul lor şi ca ruda cea mai apropiată în ce priveşte moştenire (Numeri 27:11 ), înfăptuind lucrarea sa de salvare; însă Iosua răscumpără moştenirea şi introduce moştenitorul. Acest fapt îl găsim în cartea Iosua, care prin urmare încheie acţiunea lui Dumnezeu.

Între timpul răscumpărării moştenitorului din Egipt şi timpul răscumpărării moştenirii din mâna amoriţilor, avem pustia; şi aici simţim compasiune pentru Israel, nu în Egipt, fiindcă sângele i-a izbăvit într-adevăr de acolo. Nu cunoaştem Canaanul încă pe deplin, pentru că nu suntem încă aduşi în ţară, iar aceasta ne face să simţim împreună cu Israel în pustie. Cu cât ne comportăm mai mult ca cei răscumpăraţi, cu atât vom cunoaşte lumea ca fiind pustia, şi vom fi ca cei din Israel, care au învăţat că toate resursele lor stau în mâinile binecuvântatului Dumnezeu, şi că atunci când vor intra în ţară nu vor putea uita pustia. Ei au învăţat harul lui Dumnezeu acolo, doar întâmpinându-i în nevoile lor; şi este minunat să spunem, ei au învăţat propria lor glorie acolo, acolo au devenit ei preoţii Domnului. Noi, ca şi ei preaiubiţilor, cunoaştem bucuria noastră în pustie, şi răspândim învăţătura despre gloria noastră în această lume apostată. Învăţăm gloria noastră prin Duhul Sfânt, unitatea noastră cu Hristos, speranţa care ne duce sus în cer.

Sunt două lecţii pe care pustia trebuie să ne înveţe - har şi glorie; iar fericirea noastră constă în a le învăţa. Atunci când Israel a venit pe malurile Iordanului, apăruse un lucru nou. Iosua trebuia acum să elibereze moştenirea din mâinile vrăjmaşului, iar Dumnezeu îl întâmpină prin rostirea îndurătoare: „Cum am fost cu Moise, aşa voi fi cu tine”. Este un lucru binecuvântat pentru noi că Dumnezeu Se face cunoscut întâmpinând nevoile noastre. Atunci când Israel era în cuptor, Dumnezeu S-a făcut cunoscut într-un rug alegând astfel rugul neînsemnat, care presupunem că putea fi călcat în picioare cu uşurinţă, sau mistuit, pentru a-Şi arăta puterea Sa desăvârşită în slăbiciunea lor. Rugul nu a fost mistuit şi prin urmare nici ei nu au fost mistuiţi. Atunci când au dorit călăuzire, El S-a făcut cunoscut în stâlpul de nor care mergea înainte şi îi călăuzea pe calea lor. Iar atunci când au venit la Ierihon, El S-a făcut cunoscut ca un războinic.

Astfel Îl vedem pe Dumnezeu făcându-Se cunoscut în funcţie de împrejurările nevoilor lor; şi în orice împrejurări de pericol sau de greutăţi ne-am afla, să luăm această asigurare specială pentru mângâierea noastră „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”; astfel încât să putem spune cu îndrăzneală „Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?”. Şi oricare ar fi nevoia noastră Îl vom găsi nerăbdător, dovedind că niciodată nu Şi-a epuizat resursele, sau credincioşia dragostei Sale. Acum văd că apele Iordanului au trebuit să fie despărţite, iar acest lucru nu s-a putut înfăptui până ce picioarele preoţilor nu au atins apele. Marea Roşie a fost despărţită de simplul toiag al lui Moise; însă asupra Iordanului trebuie să acţioneze o altă putere. Aşteaptă preoţia sfântă. Iar noi, preaiubiţilor, aşteptăm desăvârşirea noastră, până când preoţia sfântă a Fiului este încheiată iar atunci apele se vor despărţi încoace şi încolo pentru a lăsa Biserica lui Dumnezeu să urce în Casa Tatălui.

Nu ştim exact care a fost scopul lui Iosua atunci când a trimis iscoadele în Canaan, însă fără îndoială Domnul şi Iosua au conlucrat, deşi fără îndoială gândurile Domnului le-au întrecut pe cele ale lui Iosua. Gândurile Domnului sunt cele cu care avem de a face. Exista o mică împrejurare care trebuia împlinită mai înainte ca Israel să poată intra în ţară, mai înainte ca Ierihonul să fie distrus, iar aceasta era salvarea unui biet păcătos, curva Rahav. Şi pentru o astfel de lucrare ca aceasta, mărturisirea harului lui Dumnezeu către păcătoşi, suntem noi lăsaţi aici. Bucuria noastră ce ne caracterizează constă în aşteptarea de a fi răpiţi pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh; însă dacă El întârzie, să ne bucurăm că amânarea fericirii noastre înseamnă aducerea harului lui Dumnezeu la bieţii păcătoşi pierduţi, considerând îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu mântuire. Astfel ar trebui să fie poziţia sfinţilor, fie căutând apropierea de glorie, fie căutând calea exterioară a mărturiei către păcătoşi prin sânge. Este scris, că ei s-au dus în casa unei curve numite Rahav şi au găzduit acolo.

Ea auzise că Domnul era cu Iosua; pe acest lucru s-a odihnit credinţa ei; aşa că ea i-a primit pe oameni, nesupunându-se împăratului ei, şi i-a trimis înapoi pe mesagerii lui printr-o minciună. Rahav, mişcată de teamă, a pregătit o arcă pentru salvarea casei ei. Ea a mărturisit că inimile lor s-au înmuiat de teamă atunci când au auzit de cum purta Domnul de grijă lui Israel; de aceea ea spune „Şi acum, vă rog, juraţi-mi pe Domnul că, după cum am arătat eu bunătate faţă de voi, veţi arăta şi voi bunătate faţă de casa tatălui meu, şi să-mi daţi un semn adevărat că veţi lăsa vii pe tatăl meu şi pe mama mea şi pe fraţii mei şi pe surorile mele şi tot ce este al lor, şi că ne veţi salva sufletele de la moarte. Şi bărbaţii i-au zis: Vom plăti cu viaţa pentru voi, dacă nu veţi dezvălui această faptă a noastră. Şi va fi aşa: când Domnul ne va da ţara, vom arăta bunătate şi adevăr faţă de tine”. Mai era un alt motiv pentru credinţă, ea a crezut cuvintele bărbaţilor, şi a dorit să îşi salveze familia precum şi pe ea.

Nu ştiu ce l-a făcut pe Iosua să îi aleagă pe aceşti bărbaţi, dar cu siguranţă ei erau oameni minunaţi; ei erau reprezentanţi fermi ai celor din tabăra lui Dumnezeu; ei nu au avut nevoie să se întoarcă înapoi la Iosua pentru a-i cunoaşte gândul; ei au purtat gândurile lui Iosua cu ei, ei cunoşteau consimţirea lui pentru a salva. Iar noi, ca şi ei, purtăm cu noi gândurile lui Iosua al nostru, şi nu ne este teamă să promitem harul lui Dumnezeu sărmanilor păcătoşi. Într-adevăr preaiubiţilor, aceştia erau bărbaţi preţioşi, farmecul lor era la fel de mare precum dorinţele lor. „Vieţile noastre pentru ale voastre” au răspuns ei. Ea a legat funia stacojie la fereastră, şi a fost tot atât de în siguranţă în cetatea Ierihon cât ar fi putut fi în inima taberei, sau sub steagul lui Iosua. Funia stacojie a fost pentru ea ca uşa stropită cu sânge, sau ca o cetate de scăpare; şi după cum sângele lui Isus ne pune la adăpost, şi ne permite să şedem şi să cântăm despre răscumpărare, tot aşa a fost şi cu ea, ea nu a cunoscut teamă. Precum Noe în corabie, ea era acum deasupra valurilor care erau împrejurul ei şi se putea gândi la harul care a salvat-o. Când harul lui Dumnezeu a găsit-o pe aceea care a avut credinţă, ei au intrat în ţară. Preaiubiţilor, aceastea sunt căile în care trebuie să umblăm; fie aşteptând să fim luaţi, fie mergând aici şi căutând sărmane Rahav, pentru a le spune că există salvare în Israel, făgăduind îndurarea lui Dumnezeu pe baza credincioşiei Sale veşnice. O, fie ca noi să cunoaştem în duh mai multe despre calea către glorie ce se îndreaptă în sus, şi despre acele căi exterioare ale îndurării şi binecuvântării către sărmanii păcătoşi.

preluat şi tradus de pe stempublishing.com