Împărăteasa din Seba şi famenul etiopian. J. G. Bellett

Categorie: Personaje biblice
 

Aceste două întâmplări, care se găsesc în locuri depărtate între ele în Cuvântul lui Dumnezeu, ilustrează în comun adevăruri la fel de limpezi şi de importante pentru noi în acest timp şi loc îndepărtat cum au fost dintotdeauna, fie în vremea din 2. Cronici 9 fie din Fapte 8 . La împărăteasa din Seba şi la famenul etiopian, care se poate să fi aparţinut aceleiaşi ţări, deşi în timpuri atât de diferite, găsim insatisfacţie în cele mai bune lucruri care nu Îl au pe Hristos; însă găsim odihnă şi plinătate în El, dacă Îl cunoaştem, atât în har cât şi în glorie.

Împărăteasa sudului avea asupra ei toate onorurile regale, şi toate mijloacele de divertisment împrejurul ei; ea putea dispune de plăcerile fiilor oamenilor şi avea în mod evident sănătatea şi capacitatea de a se bucura de ele. Lumea era la dispoziţia ei, însă lumea a lăsat-o cu o inimă îndurerată, însetată, şi ea nu a găsit nicio satisfacţie la reşedinţa ei regală şi, nefiind în largul ei, ea a plecat într-o călătorie lungă, pe care nu o mai experimentase, de la marginile pământului la Ierusalim, fiindcă auzise despre înţelepciunea împăratului de acolo „legat de Numele Domnului”.

Ea a ajuns la Ierusalim, iar acolo a găsit totul şi chiar mai mult decât auzise sau socotise ea că va gasi. Duhul ei era umplut; privirea ei a văzut în tot ce era acolo ceva ce i-a înzestrat sufletul cu bucurie negrăită şi cu glorie deplină; căci Hristos era acolo. El a strălucit în acele timpuri, în imaginea şi oglindirea Lui - Solomon, iar ea a fost adusă în părtăşie cu Hristos în gloria Lui în cetatea marelui împărat. Lumea a lăsat-o cu un gol dureros în inimă iar acum Hristos i-a umplut-o până la revărsare; ea a considerat această marfă mai bună decât aceea de aur şi argint, mai bună decât aceea plină de bogăţii, şi obţinând răspunsuri la întrebările ei sufletul ei a fost satisfăcut, privirea ei s-a umplut de viziunile gloriei, glorie după gândul lui Dumnezeu, şi-a dăruit aurul, tămâia, pietrele ei preţioase, bogăţia împărăţiei ei, ca o mică ofrandă.

Famenul era o persoană importantă sub împărăteasa Candace a etiopienilor; însă i-a luat ceva timp până ce, aş putea spune, şi-a dat seama că deşertăciunile Etiopiei nu îi foloseau la nimic. El ne este prezentat ca unul care deja îşi aruncase idolii acelei ţări la cârtiţe şi la lilieci (Isaia 2:20 ) şi îmbrăţişase credinţa în numele Dumnezeului lui Israel. În ascultarea acestei credinţe el a plecat, atunci când îl vedem prima oară, la Ierusalim, cetatea ritualurilor, acolo unde se aducea închinare Dumnezeului lui Israel, iar el s-a dus acolo ca închinător. Însă el a părăsit Ierusalimul nesatisfăcut; era pe drumul de întoarcere acasă către ţara din sud cu o inimă îndurerată şi însetată; el încă era unul care avea întrebări, după cum cu siguranţă aşa fusese şi împărăteasa din Seba în vremea ei, atunci când şi-a părăsit ţara ei de baştină pentru acelaşi oraş - Ierusalim - iar contrastul de aici este strălucitor. Ierusalimul a satisfăcut duhul împărătesei, însă a lăsat sufletul famenului ca un loc arid şi uscat.

Acestea sunt printre lucrurile care ni se arată în aceste fragmente însemnate ale istoriei. Însă de ce aceasta? De ce n-ar face Ierusalimul pentru famen ce a făcut pentru împărăteasă? Hristos nu era acolo în această vreme a lui aşa cum fusese în vremea ei. Ierusalimul nu mai era acum cetatea unde împăratul gloriei, în frumuseţea Lui, era văzut şi oglindit, şi unde anumite imagini ale Lui, şi anumite simboluri ale prezenţei şi măreţiei Sale puteau fi văzute pretutindeni. Pentru el nu era muntele schimbării la faţă aşa cum fusese pentru ea. Evlavia era acolo, însă Hristos nu; ritualurile şi ceremoniile unei închinări trupeşti, faptele unui sanctuar pământesc, erau acolo, însă nu şi prezenţa Hristosului lui Dumnezeu. Acest lucru a făcut întreaga diferenţă, şi ne spune de ce famenul a părăsit cu o inimă împovărată acelaşi Ierusalim care umpluse duhul împărătesei din Seba cu o bucurie ce se revărsa din belşug.

Totuşi inima lui va fi umplută asemenea inimii ei, şi din aceeaşi fântână - Hristos; numai că Hristos îi va umple inima prin profetul Isaia şi nu prin Solomon. Într-un loc din pustie, în călătoria în care pornise înapoi de la Ierusalim spre Etiopia, Filip slujitorul şi martorul lui Isus, este trimis de Duhul Sfânt ca să-l întâlnească. El i se adresează în starea îndurerată şi însetată a minţii la care deja m-am referit; era absorbit cu totul, aşa că nicio întâmplare neobişnuită, ca de exemplu întâlnirea unui străin într-un loc pustiu, care i se adresează, nu are puterea de a-l clinti. Întreaga scenă poartă acest caracter - exista prezenţa captivantă a unui lucru în sufletul său. El citea din Isaia cu inima emoţionată sub convingerea şi trezirea Duhului lui Dumnezeu; însă curând i-a fost prezentat Hristos, iar pustia trebuie să se fi bucurat atunci, iar în acel ţinut secetos trebuie să fi curs izvoare de apă. „Şi Filip, deschizând gura şi începând de la Scriptura aceasta, i-a vestit Evanghelia lui Isus”. Iar atunci famenul după aceea „mergea pe drumul său, bucurându-se”. Bucuria a făcut în el şi cu el ce făcuse în timpuri mai vechi cu împărăteasa din sud. Ea a făcut negoţ pentru înţelepciune, şi a socotit valoarea ei mai preţioasă decât aceea a aurului, argintului şi a pietrelor preţioase şi a fost dispusă să renunţe la bogăţia împărăţiei ei pentru ea. Famenul poate acum să se despartă de Filip, întrucât duhul lui este umplut de bucuria Domnului, iar el L-a primit pe Hristosul lui Dumnezeu tot aşa cum l-a primit şi împărăteasa.

Sunt exemple preţioase şi minunate ale acestor adevăruri importante, doar că observăm anumite diferenţe. Lumea cu toate resursele şi cu splendoarea ei regală, aşa cum a gustat-o în ţara ei, a fost cea care i-a lăsat inima săracă împărătesei. Religiozitatea, aşa cum a arătat-o el în cetatea ritualurilor, i-a lăsat inima săracă famenului; dar fie una fie cealaltă, splendorile lumii sau religia ei, inima nu este decât sărăcă şi secetoasă fără Isus.

Iar apoi vedem în continuare această diferenţă - Hristos în glorie a fost Cel prezentat împărătesei, Hristos în har şi în umilinţă Cel prezentat famenului. Solomon oglindea către ea pe Împăratul în frumuseţea Lui, Isaia vestea famenului Mielul în sângele Lui; însă oricum, amândoi au fost satisfăcuţi. Hristos în dispensaţia harului prezent şi a mântuirii prin sânge, dăruieşte satisfacţie şi odihnă păcătosului. Hristos, în imaginea gloriilor viitoare în împărăţie, va dărui satisfacţie locuitorilor pământului şi întregii creaţii a lui Dumnezeu. Este Hristos, fie ca Mielul lui Dumnezeu pe altar, fie ca Împăratul gloriei pe tron; iar ai Săi sunt satisfăcuţi, căutările şi întrebărilor lor au luat sfârşit. Păcătosul pleacă satisfăcut cu Mielul şi cu odihnă; creaţia lui Dumnezeu se va bucura în El, Cel despre care este scris: „Măreţie şi splendoare sunt înaintea Lui, putere şi bucurie în locaşul Lui.”

Întreaga creaţie, cu toate diferitele ei domenii, va lua parte la puterea acelei zile. Fiica Sionului, locuitorii cu împăraţii lor, animalele pădurii şi vitele de pe dealuri, râurile şi pădurile, dealurile, văile, vor gusta şi vor mărturisi această bucurie universală, adânca satisfacţie în care creaţia lui Dumnezeu se va odihni atunci.

Dar să mai remarcăm încă o diferenţă. În ziua gloriei împăratul trebuie căutat - împărăteasa sudului s-a suit să viziteze pe împărat în Sion. În ziua harului Mântuitorul caută - nobilul etiopian a fost căutat şi găsit de slujitorul şi martorul lui Isus Mântuitorul. Ce potrivire! Cât de minunate, precise şi totuşi diferite sunt toate acestea! Cum ne spun ele câte ceva despre desăvârşirea care străluceşte în căile Aceluia cu care avem de a face!

preluat şi tradus de pe stempublishing.com

sursa: https://comori.org/