"Gradinarul. Iosif" D. Smărăndescu

Categorie: Personaje biblice

Mi-a plăcut de mic cartea Genezei, întâia carte a Bibliei. Are atâtea personaje ce pot aprinde imaginaţia unui copil: Abel, Enoh, Noe, apoi Avraam, Isaac, Iacov şi, la urmă, Iosif şi fraţii săi. Despre unii se spun puţine lucruri, despre alţii se vorbeşte pe pagini întregi. Unele istorisiri te ţin cu sufletul la gură până le afli sfârşitul. Este aşa de uşor să vorbeşti unui copil despre acele lucruri. Când m-am făcut mare am înţeles că Geneza, cartea începuturilor, este un miez, o sămânţă, ce conţine în imagini uimitor de exacte toată istoria pe care parcă o prefaţează. Geneza, cu lumina ei de după-amiază caldă de vară, cu afirmaţiile ei simple şi absolute despre o vreme ce ne scapă, o vreme căreia nu i-au supravieţuit decât opt suflete care au trecut prin apele potopului, prin credinţă… Geneza, cu descrieri simple, precise, despre ginţi şi naţii, Geneza, cu istoria începuturilor de după Babel, Geneza, cufărul cu amintiri de pe vremea când învăţam să mergem. Între istorisirile ei este una ca o bijuterie ştearsă de praf, căci mulţi au fost cei care au privit-o, au atins-o, au învăţat-o de mici aproape pe dinafară: istoria lui Iosif. Era al unsprezece-lea fiu al lui Iacov, el însuşi nepotul lui Avraam, părintele tuturor celor care au spus „Amin!“ la cuvintele Domnului. Era, şi asta conta cel mai mult, întâiul-născut al soţiei iubite, al aceleia pentru care Iacov a trudit paisprezece ani în slujba socrului său. Trecuseră însă de atunci şaptesprezece ani, iar Rahela cea iubită murise, dând naştere celui de-al doilea fiu, Beniamin, al doisprezecelea şi ultimul fiu al lui Iacov. Iosif era însă cel rânduit să poarte, deşi nu era întâiul-născut, tot tezaurul promisiunilor divine încredinţate de Dumnezeu celor care erau atunci doar o ceată de rătăcitori. Iosif, cel iubit de tatăl său, căci urma să poarte spre zări tot ceea ce de atunci încoace obişnuim să numim speranţă. Iosif, căci numai el dintre toţi fraţii preţuia cu adevărat acele lucruri sfinte, era rânduit să aducă împlinirea, nu doar pentru el, ci şi pentru fraţii săi. Tatăl său i-a făcut o haină pestriţă – am zice noi, multicoloră. Era cu adevărat altfel decât ceilalţi, iar tatăl său a vrut ca asta să se vadă şi în afară, ca şi cum ar fi fost prea dureros să-l privească cineva ca fiind doar unul dintre fraţi. Nu vreau să spun că istoria de atunci este o reproducere exactă a ceea ce s-a întâmplat şi încă se mai întâmplă cât navigăm prin timp. Nici nu poate fi, căci imaginile proiectate ca umbre nu pot niciodată să redea perfect trupul care le produce. Totuşi, dacă intuieşti conturul, poţi distinge ceva din realitatea de dincolo de el. Iar dacă te-ai întâlnit cu „Grădinarul“, Îl vei vedea de atunci încolo pe fiecare pagină a Scripturii, căci totul vorbeşte despre El. El este Fiul iubit al Tatălui, altfel decât fraţii Săi, singurul în care sunt „Da“ şi „Amin“ toate făgăduinţele lui Dumnezeu. El este singura noastră speranţă. Ruină şi întuneric e viaţa fără El! A purtat întotdeauna o haină specială, ce s-a desluşit clar privirilor noastre atunci când Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea“. Nu mă prea pricep la gramatică, dar ştiu că verbul din greacă înseamnă deopotrivă trecut, prezent şi viitor. Fiul veşnic, Copilul din iesle, Robul ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce, la fel ca şi Omul din glorie, El, una şi aceeaşi persoană, este plăcerea Tatălui dincolo şi independent de timp, deşi cuprinzându-l, aşa cum o perlă se formează în jurul unui fir de nisip. A coborât însă atât de jos şi a fost în toate asemenea fraţilor Săi, cu excepţia naturii păcătoase. Ţi-aduci aminte de fiul stăpânului, rob de bunăvoie?

Şi lucrurile păreau să continue aşa, cu Iosif lângă Iacov şi cu fraţii lui departe, cu gândurile doar la prezent, la mâncare, la îmbogăţire, neîndoielnic şi cu gândul la haina pestriţă pe care fiecare şi-ar fi dorit-o, dar de care erau străini din punct de vedere moral. Zece fraţi plini de ură, căci Beniamin era prea mic pentru toate acestea. Zece fraţi pe care invidia şi ura faţă de cel drept în toate căile lui i-a condus până la tentativa de omor. Îi judecăm pe bună dreptate pe fraţii săi, evrei ca şi el. Sunt la fel ca cei care strigau în urechile lui Pilat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!“. Ce s-ar fi ales de ei dacă dispărea Iosif? L-am răstignit pe Singurul care putea să ne salveze. Mai ai îndoieli cu privire la inspiraţia Scripturii? Ascultă mai departe istorisirea celor petrecute acum aproape patru mii de ani, pe vremea când se dăinuiau imperiile din sud, căci despre Europa nu se putea spune… mai nimic.

Fraţii lui Iosif se îndepărtau tot mai mult de tatăl lor, nu doar moral, ci şi fizic. Nu se mai simţeau bine în prezenţa bătrânului. Prea multe reguli, prea multe porunci. Voiau să-şi clădească viaţa în libertatea de a păcătui, căci ce altceva este neascultarea? Aveau din belşug ce să mănânce, că doar păşteau turma tatălui lor; iar zilele păreau a trece indiferente ca o călătorie absurdă spre aiurea. De o vreme însă, fraţii nu mai veniseră acasă cu turma, iar tatăl, plin de dragoste, îl trimite pe cel preaiubit să-i caute. Nu putea să le arate o dragoste mai mare. Aici, din nou umbra parcă se suprapune perfect peste realitate, „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“. Nu i-a găsit la Dotan, unde ar fi trebuit să fie, ci a coborât mai jos după ei, la Sihem, la fel cum Isus din Nazaret nu i-a găsit pe fraţii Săi, evreii, acolo unde s-ar fi cuvenit să fie potrivit legii date pe Sinai, ci i-a găsit jos, mult mai jos. L-au primit cu ură şi nicidecum cu un semn al dragostei şi s-au gândit să-l omoare. Ar fi făcut-o, dacă n-ar fi intervenit providenţa divină: trecea tocmai atunci şi tocmai pe acolo o caravană a unor ismaeliţi, verii lor de gradul doi, dar care nu mai aveau nicio legătură nici cu Dumnezeu, nici cu făgăduinţele Lui. Iar fraţii, cei zece, s-au gândit că cel mai bine este să-l vândă pe Iosif ca să fie dus rob în Egipt. Au încasat (bucuroşi?) douăzeci de arginţi - poate sunt chiar monedele pe care le vezi la British Museum, la etaj -  arginţii aflaţi la putere timp de milenii, până să se inventeze bani mai sofisticaţi; arginţi, la fel ca cei pe care i-a încasat Iuda de la preoţi când L-a vândut pe Domnul.

În Egipt nimeni nu vedea în el un prinţ al cerurilor. Nu era nici prea voinic la cei şaptesprezece ani. A fost suficient să i se încredinţeze însă lucrările cele mai mici, ca să se vadă că totul prospera în mâna lui. Curând a ajuns intendentul casei stăpânului care-l cumpărase, al lui Potifar, şeful, cum se zice acum, Serviciului de Pază şi de Protocol al Faraonului. Era, cum ar veni, omul de încredere al omului de încredere al celui mai puternic om al lumii de atunci. Dar ceea ce-l făcea să fie cu adevărat mare era nu stăpânul pământesc, oricum vremelnic şi ca stăpân şi ca suflare, ci Cel ceresc, care-l purta oriunde s-ar fi găsit, care-l purta pe braţe când îi era drumul mai greu şi dorul de casă mai sfâşietor, Dumnezeul pe care Iosif îl purta în inimă şi care, iată, binecuvânta casa lui Potifar, datorită lui Iosif. Nu ştiu cum şi dacă le va fi vorbit despre Dumnezeu celor pe care îi avea sub stăpânire sau stăpânilor lui. Dar e sigur că toţi au văzut că este altfel. Iar atunci când va fi fost întrebat despre purtarea lui, le-o fi vorbit idolatrilor despre Dumnezeul cel viu şi adevărat. Nu, nu era, simplu, ideea de monoteism; nu era vorba de a abandona multitudinea de chipuri de animale la care se închinau ca să adore, de exemplu, soarele. Ci Iosif le vorbea despre Creatorul soarelui, şi al universului pe care nici azi nu-l putem cuprinde nici măcar cu gândul. Iosif venea dintr-o altă lume, faptele şi vorbele lui arătau clar acest lucru. Era tânăr, frumos, inteligent, deosebit de toţi ceilalţi, el, cel venit de niciunde. Iar soţia stăpânului a pus ochii pe el.

E tare curioasă combinaţia de patimă şi viclenie la o femeie. Clar că între ea şi soţul ei ceva nu mergea; sau poate nu mergea mai nimic. Însă căsătoria nu poate fi pur şi simplu părăsită. Doar şobolanii încearcă să facă asta când corabia ia apă. Totuşi, atât de mulţi dezertează şi cu atâta uşurinţă! Probabil că dificultăţile sunt mari, cât Goliat, dar atunci ar trebui să simtă, în sfârşit, că au nevoie de eroul cu păr bălai şi cu faţa frumoasă, adică de un David, de cel adevărat, de Cel care intervine tainic atunci când pământenii strigă către El. Vorbesc despre Domnul şi simţi probabil din nou că-mi tremură vocea. În faţa sabiei Lui se pleacă Diavolul, Moartea şi Locuinţa morţilor; cu atât mai neputincioşi pieri-vor monştrii morali plăsmuiţi din minciună, din neîncredere, din patimă şi din cuvinte nebune care, dacă ar fi fost înghiţite la timp de raţiune, n-ar fi produs răni inutile. Căci adevărul alungă minciuna, iar odată cu ea piere şi neîncrederea, cea mai mare piedică în calea împăcării. Patimile se vor topi la umbra coastei străpunse de suliţa romană; se vor topi ca nişte meduze hidoase scoase pe uscat. Nu doar că nu vor mai avea atracţia pe care o exercitau în apa iluziilor, dar le vei vedea în lumina adevărului, asta, bineînţeles, dacă nu eşti un dezertor. Da, dezertorii se complac în băltoaca cu meduze, al căror trup inform este sugestiva imagine a viitorului pe care-l poate clădi cineva pe infidelitate. Ceea ce i-ai făcut tu azi soţiei îţi va face ţie mâine amanta. Eşti chiar atât de naiv? Sau poate ar trebui să spun altfel, căci prostia se însoţeşte repede cu patima şi cu viclenia: e exact soţia lui Potifar.

Iosif însă face faţă ispitei, fiindcă trăia cu Dumnezeu. A fost credincios Stăpânului ceresc, Celui care a creat căsătoria, şi celui pământesc, căruia parcă nu-i păsa de ea; credincios şi biruitor asupra păcatului care-l ispitea pe dinăuntru în timp ce stăpâna nu-i dădea pace. Aici e doar o palidă imagine a Celui care, venit ca Om, a fost ispitit în toate felurile, căruia Satan nu i-a oferit ceva, ci totul, adică tot ce are el: lumea de acum. Iar Domnul, Cel care a fost Singurul fără păcat în fiinţa Sa, a grăit divin de simplu şi totuşi potrivit locului de rob pe care-l luase: „Înapoia Mea, Satan“. Lui, Celui Sfânt, păcatul nu-I producea decât dezgust. Cu un singur cuvânt a dovedit înaintea tuturor fiinţelor inteligente pe care le crease că exista printre noi un Om perfect, pe care Diavolul nu are cu ce să-L ispitească. Cu Iosif, lucrurile stăteau altfel, fiindcă el era exact ca noi, adică păcătos pe dinăuntru; dar un păcătos care a ales să asculte de Dumnezeu: un biruitor prin har.

Ar fi vrut să-i sărute părul, dar nu ei, meduzei, ci soţiei lui. Dar ea nu-i fusese încă dăruită; şi aştepta cu răbdare şi cu un sentiment pe care-l ştia doar el când se cufunda în mantia Domnului. Fiecare avem de înfruntat tirania desfăşurată la vreun Termopile mai vechi sau mai nou. Biruitorii vor sta acolo înfruntând ispitele până le va fi dăruită fiecăruia dintre ei minunea cu păr lung şi ochi blânzi, ea care parcă vine de atât de departe… Aşa o aştepta Iosif, nu cu nerăbdarea răzvrătirii, ci cu liniştea dragostei tăcute, dar care creşte, clădindu-se, zi după zi. Meduzei nu i-a spus nimic din toate acestea. Oricum, ea nu putea înţelege cum e să aştepţi şi să primeşti totul din mâna Domnului, fiindcă ea îşi construise viaţa pe ce putuse apuca şi, deşi avea probabil unghiile roşii de sângele prăzilor din trecut, era tot atât de nesătulă ca moartea. Era, nu mă îndoiesc, ea însăşi înşelată de duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor, de Şarpele cel vechi, de cel care este de la început mincinos şi tatăl minciunii. Sărmanele familii fără Dumnezeu! Sărmane suflete rătăcite îndreptându-se într-o goană nebună şi hotărâtă spre iad, culegând din mers, cu ochii scăpărând de pofte, bucăţi dintr-o lume ce se prăbuşeşte sub greutatea propriei răzvrătiri; bucăţi inutile dintr-o carcasă care oricum s-a spart din izbitura cu eternitatea; bucăţi puse de-a valma într-o desagă de amintiri ce nu vor fi altceva decât regrete eterne, prea târzii, în iadul fără structuri. Şi vor fi singuri pentru eternitate, faţă-n faţă doar cu conştiinţa care-i va acuza, neîmblânzită, arzătoare, sfredelitoare. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, aşa cum a descris chiar Domnul locul ce ni se cuvine, dar de care ar vrea să-i scape pe toţi oamenii. Cât de răzvrătit trebuie să fii ca să întorci spatele chemării Mielului jertfit şi să-ţi alegi cu înverşunare iadul!

Stăpâna care-l ispitea pe Iosif fusese şi ea odată o fetiţă cu ochi veseli şi curioşi. Nu mă îndoiesc că existau multe lucruri bune ce se puteau spune despre ea. Există foarte puţini oameni răi cu totul, răi în absolut toate privinţele; însă vina ei nu se socotea nicidecum punând lucrurile în balanţă: câte bune, câte rele. Vina ei e doar aceea că nu s-a pocăit atunci când Iosif i-a vorbit despre Dumnezeul care vede tot şi ai Cărui ochi sunt prea sfinţi ca să poată privi păcatul. Mângâierile ei nu i-ar fi adus nicio bucurie dacă din braţele ei n-ar mai fi putut privi spre Domnul, spre Cel ale Cărui oracole le ascunsese în adâncul inimii încă de când era copil. Căci el, prinţul-rob, nu avea pe nimeni altul în cer şi, de câtăva vreme, nici pe pământ. Dumnezeu era tot ce-i mai rămăsese. Binecuvântată fii, suferinţă!

A ajuns în închisoare după ce meduza şarpelui i-a înscenat vina, lui, cel prea curat ca să ştie să se ferească de viclenie. Indiferent sub ce pretext, atât pe vremea lui Potifar, cât şi pe vremea lui Pilat, cel drept trebuia eliminat. Mai bine să plece şi să ne lase în pace cu misterele şi cu mizeriile noastre! Cei ce gândesc aşa nu numai că merg spre iad, dar nici în lumea asta de care se agaţă cu disperare nu vor fi fericiţi, căci fericirea înseamnă să cânţi în suferinţă cu ochii pironiţi nu spre o speranţă vagă de mai bine, ci spre Singurul care va aduce cu adevărat eliberarea.

A fost aruncat în temniţă şi va fi strigat din adâncul inimii către Cel spre care privea de i se topeau ochii: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“. Aici, vezi, e altă diferenţă între umbră şi realitatea pe care o prefigurează. Căci Cel cu adevărat părăsit de Dumnezeu în clipa marii confruntări a fost doar El, Domnul şi Mântuitorul, expresia supremă a dragostei, viaţa veşnică şi totodată sursa şi dătătorul ei. Iosif a stat doi ani în închisoare; Domnul, doar trei zile în mormânt. Diferit şi totuşi asemănător, impunând din nou conştiinţei obişnuite cu culmile abrupte efortul de a cugeta. Fiindcă în închisoare Domnul l-a binecuvântat, încât a ajuns, ca peste tot unde era pus, mâna dreaptă a şefului; a ajuns el, cel închis, să ţină cheile închisorii - oare cine ţine cheile morţii? Ştii ce spun, nu-i aşa? E prea exact ca să fie întâmplare, mai ales că Biblia e plină de astfel de „exactităţi“. Ascultă mai departe.

Întemniţaţi de rang înalt, persoane apropiate faraonului, dar căzute, cel puţin pentru un timp, în dizgraţie, au avut vise care i-au tulburat. Era vorba de paharnicul şi de brutarul împăratului.

Visele se nasc din mulţimea grijilor. Mai totdeauna este aşa. Problema e că nu absolut întotdeauna. Poate tocmai de aceea ne tulbură. De obicei când ai un vis îl spui celor apropiaţi, să vezi ce cred şi ei despre asta. Ce te faci însă dacă şi cei apropiaţi au avut vise asemănătoare, chiar în aceeaşi noapte? Atunci nu-i mai zici întâmplare, ci premoniţie. Sincer să fiu, nu contează cum i s-o fi zicânând, dar e evident că visul în cauză e mai mult decât un simplu vis. Aşa s-a întâmplat cu cei doi despre care vorbeam. Amândoi au visat vise despre ei şi despre faraon. Amândoi purtau câte ceva: unul struguri, altul pâini, după specificul meseriei lor. Şi în ambele vise era ceva legat de cifra trei. Şi cum între ei se afla omul lui Dumnezeu - căci credinciosul evlavios va fi întotdeauna cunoscut şi recunoscut de cei din jur, privit cu un amestec de teamă şi admiraţie, deşi tratat cu dispreţ adesea din cauza blândeţii lui - s-or fi gândit că e bine să-i istorisească şi lui visele acelea. Nu i-au spus-o de la început, dimineaţa, dar el i-a văzut trişti şi, cu un instinct de păstor deloc disimulat, i-a întrebat despre ce e vorba. Aşa a aflat despre visele lor, despre tulburarea lor cauzată şi de concomitenţa viselor, care veneau asupra unor oameni aflaţi în necaz şi, în plus, în nesiguranţă cu privire la viitor.

Dumnezeu vorbeşte omului în multe feluri, însă, cel mai adesea, omul nu ia aminte. Curând ajunge insensibil şi incapabil să înţeleagă mesajele divine.

Dumnezeu vorbeşte în creaţie. Nu trebuie să fii om de ştiinţă ca să înţelegi că structurile nu pot proveni din haos. În plus, dacă haosul, întâmplarea oarbă, a făcut ca tu să te naşti, înseamnă că tot ceea ce eşti e condamnat să fie fără noimă. Ai fost şi vei fi nimic, iar acum ai ghinionul, sau norocul, să exişti, căci gândeşti; gândeşti la origini şi la destinaţii, adică la nimic şi la nimic. Eşti un mare nimeni gândind profund la nimic, dacă Dumnezeu nu există. Dacă însă provii din mâna Creatorului, atunci suprema-ţi împlinire – şi singura deplină – e să ajungi lângă inima Lui. Mă întreb de ce a creat atâtea celule, atâţia atomi, atâtea flori şi atâţia fluturi. De ce totul se numără cu zerouri multe, când putea crea un univers mic, în care nimic să nu semene cu nimic, nici o constantă a vreunei legi a fizicii să nu fie în relaţie cu vreo alta; un univers în care stele să fie cu zecile, nu cu… poate ştii tu, că eu m-am pierdut. Oamenii văd cu toţii aceste minuni şi totuşi majoritatea se întreabă „cum“, nu „cine“.

Dumnezeu vorbeşte şi conştiinţei. Gândurile care ne frământă sunt o expresie clară a faptului că gravităm în jurul unui centru moral pe care o conştiinţă bună, adică funcţională, îl va recunoaşte întotdeauna, indiferent de numele pe care i-l va atribui. Iar gândurile nasc vise. Uneori deci, cum spuneam, visele sunt rodul gândurilor, gânduri care fie se învinovăţesc, fie se dezvinovăţesc între ele. Alteori însă, visele sunt înştiinţări cereşti ca să-l abată pe om de la rău şi de la pieirea veşnică.

Iosif cunoştea el însuşi aceste înştiinţări, aceste dezvăluiri ale viitorului, căci visase pe când era încă acasă că viitorul lui va fi glorios. Nu ştia el să spună când anume va veni acel viitor, dar ştia că va fi aşa. Şi mai ştia că dacă un vis e de la Dumnezeu, atunci trebuie să cauţi explicaţia la El, şi nu la vrăjitori sau astrologi. Cei doi însă nu ştiau prea multe despre Dumnezeu. Fundamentul gândirii lor nu era providenţa, ci superstiţia. Să nu-i dispreţuieşti. Tu, de exemplu, eşti gata să recunoşti că Domnul e Cel ce te-a păzit, te-a binecuvântat, ţi-a dat tot ceea ce ai, te-a înconjurat întotdeauna cu dragoste ca să te atragă la El? Ateul superstiţios e un om tare chinuit.

Dumnezeu mai vorbeşte prin împrejurări. Mi-aduc aminte de prietenul meu atunci când îi mergea bine. Avea bani într-o lună cât aveam eu pentru doi ani. Seara era la bal şi la biliard, iar ziua dormea, flămând de dorul după seara următoare. Atunci când, melancolic, devenea disponibil pentru o discuţie despre Dumnezeu, se deda la speculaţii atât de bine ţesute, încât mintea i se încâlcea în ele. Apoi venea, cu minte cu tot, spre mine, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Acum na!, descurc-o! Ce mai zici faţă de toate aceste argumente?“. Ani buni mai târziu, la vremea celui dintâi seceriş, era cu mâinile goale. Ar fi rămas fără absolut nimic dacă n-ar fi intervenit în bunătatea-I inconfundabilă Dumnezeul pe care acum nu mai îndrăzneşte să-L nege, dar pe care nici nu e gata să-L asculte. De aceea nu are nicio certitudine cu privire la viitor, fie el ceresc sau pământesc; incertitudine ce îi este esenţă a nefericirii; incertitudine, rod al necredinţei şi al neascultării.

Dar Dumnezeu decide uneori să ne vorbească prin vise. Cel care nu a ascultat însă glasul divin nici în conştiinţă, nici în creaţie, nici în împrejurările evident neîntâmplătoare, va fi oare capabil să înţeleagă visele? Nu îi vor fi ele o povară în plus la o superstiţie şi aşa prea apăsătoare? Dar tocmai o astfel de apăsare este necesară ca să-l determine, în sfârşit, să caute răspunsuri la Dumnezeu.

După trei zile, paharnicul a fost repus în funcţie în prezenţa faraonului, iar brutarul a fost spânzurat, exact aşa cum explicase Iosif, prinţul ceresc, omul lui Dumnezeu, necunoscut până atunci, respectat în clipa cea grea, uitat imediat după aceea. Abia după doi ani şi-a adus aminte paharnicul de Iosif, şi asta doar pentru că Domnul a găsit cu cale să tulbure prin vise chiar somnul lui faraon.

O lume întreagă a fost pusă în mişcare atunci când Domnul a vrut să-l înalţe pe Iosif. Totuşi, începutul acestei lucrări a fost cel puţin bizar. Faraon a visat că după şapte vaci ce ieşeau din Nil, frumoase şi grase, se suiseră alte şapte, slabe şi urâte, care le-au înghiţit pe primele de nici nu se cunoştea că au ceva în măruntaie: rămăseseră la fel de sfrijite şi de urâte. Şi în aceeaşi noapte a avut un al doilea vis: şapte spice frumoase, şi după ele alte şapte spice, urâte, care le-au înghiţit pe primele. Asta a fost tot. Îndată ce a fost chemat Iosif, monarhul a primit şi interpretarea pe care ai lui înţelepţi fără Dumnezeu nu i-o putuseră da. Vor fi şapte ani de belşug urmaţi de şapte ani de foamete. O interpretare la fel de simplă ca visele, la care Iosif a adăugat că, din moment ce au fost două vise în aceeaşi noapte, lucrul este hotărât şi se va împlini îndată. Şi cum faraon privea uimit la acest necunoscut ce se prezenta atât de sigur şi totuşi atât de decent în smerenia lui, Iosif a adăugat propriile propuneri, căci, atunci când Dumnezeu vorbeşte, omul se cuvine să ia aminte şi să facă ceea ce este drept. A şti ce este visul şi a nu face nimic e pură nebunie. Se cuvenea ca în primii ani să se strângă în grânare special construite toate bucatele ce vor prisosi – şi aveau să fie din belşug – pentru a putea fi folosite în anii de secetă. Faraon realizează îndată că în mâna unui singur om poate izbuti un astfel de plan grandios întins pe paisprezece ani: în mâna lui Iosif. Şi astfel, prinţul-rob întemniţat ajunge stăpân peste toate – bineînţeles cu excepţia celui ce-i dăduse totul în stăpânire. Aici faraon este o imagine a Tatălui care-L înalţă pe Fiul Său spre a fi Cel prin care să fie salvată omenirea. Căci „Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului“. Pe lângă stăpânirea universală, Iosif mai primeşte şi o soţie. Detaliile sunt prea exacte ca să nu-mi atragă atenţia. După ce a fost respins şi vândut de ai Săi, aruncat în închisoarea morţii, Domnul a fost înălţat în glorie şi a primit autoritate asupra tuturor lucrurilor. În plus, a primit o soţie, Biserica alcătuită din celi născuţi din nou, din păcătoşii care au venit la El pentru a primi iertarea. E la fel ca la Iosif, pentru că pe soţia lui o chema Asnat, care tradus înseamnă „Stricată“. Aşa am fost toţi cei ce suntem astăzi, prin har, Mireasa Celui binecuvântat.

Fiii ce i s-au născut lui Iosif în cei şapte ani de belşug, Manase, adică uitare, şi Efraim, adică rodire, sunt o expresie grăitoare a vremii pe care o trăim, în care rodul pentru Dumnezeu vine din relaţia Domnului cu credincioşii dintre naţiuni, în timp ce poporul Său, Israel, este parcă uitat. Aşa au mers lucrurile în viaţa lui Iosif până la anii de foamete, când pe tot pământul locuit s-a dat de veste că este grâu în Egipt. Atunci, printre mulţi nevoiaşi, au venit cu saci şi cu măgari şi fraţii lui, ca să cumpere merinde. E mişcător şi instructiv felul în care s-a purtat Iosif cu fraţii săi, cu aceia care-l vânduseră. Nu doar pentru că e o profeţie pentru vremuri încă viitoare, de restabilire a Israelului pământesc în relaţia cu Mesia pe care L-au vândut şi răstignit, ci şi pentru că e o imagine a intervenţiei harului asupra omului ajuns la ananghie şi care strigă după ajutor spre Cel pe care, prin patimi şi păcate, L-a dat odinioară la moarte. Ţii minte? „Nu-i singur Iuda vinovat,… ci eu şi tu.“

Bănuia probabil că vor veni, dar a tresărit când i-a văzut înghesuiţi prin mulţime. Când aveau de toate, nu le-a păsat de el. Acum le era singura speranţă, dar nu-l puteau recunoaşte. Presupuneau că mai-marele Egiptului le va vinde grâu, adică li-l va da pe arginţi, poate pe aceia pe care îi încasaseră chiar când l-au vândut. Ar fi fost atât de simplu: veneau, cumpărau şi plecau: ca toţi ceilalţi! Vine însă o clipă în viaţă când nu mai eşti înaintea Domnului „ca toţi ceilalţi“, atunci când parcă toate îţi sunt împotrivă, atunci când se face întuneric în mijlocul zilei şi când Cel spre care strigi este aspru şi distant. Ce va fi simţit oare Iosif în înţelepciunea dragostei lui când i-a acuzat că sunt spioni? Voia să-i facă să reconsidere trecutul. Ştia că vor suferi, ştia că va suferi şi el, căci nu-i uşor să-i disciplinezi pe cei pe care îi iubeşti, chiar dacă o merită. Iosif, o imagine a Domnului Isus şi în această privinţă, căci, în neobosita-I căutare a oii pierdute, El este Cel care exercită în mod desăvârşit acest privilegiu al dragostei care este disciplina.

Deşi cele descrise de Scriptură au semnificaţii profetice şi morale profunde, ele reprezintă o relatare a unor evenimente reale, cu oameni ca şi noi. Mă gândesc la ei ca şi cum aş asista direct la scena dialogului lor. Iosif, evident, vorbea cu ei printr-un interpret. I-a acuzat că sunt spioni doar pentru a-i face să vorbească. Ei au presupus (şi ce altceva poţi face când nu-l cunoşti pe Iosif, decât să trăieşti din supoziţii) că ceea ce atrage atenţia este prezenţa lor într-un grup compact de zece inşi. Prin urmare, se explică, afirmând că ceea ce-i face să fie împreună e faptul că sunt fraţi, nu spioni. De altfel era logic că zece spioni n-ar fi stat perfect grupaţi, ca să atragă atenţia, nici Iosif n-ar fi crezut aşa ceva. Dar ei speră că, legitimându-se cu apartenenţa lor la o singură familie, vor înlătura dubiile ce planau asupra lor. Căci nimeni n-ar fi trimis zece spioni, toţi fii ai unui singur tată. Dar atunci când au pronunţat acele cuvinte, au aflat cu uimire că străinul e interesat de tatăl lor şi de restul familiei din care făceau parte. „Mai trăieşte tatăl vostru?“ i-a întrebat Iosif, căutând să-şi ascundă emoţiile. Fiindcă tata era pentru el portul de unde plecase şi unde urma să se întoarcă. Era cel care-i pusese în inimă teama de Dumnezeu, iar mai apoi, în tihna serilor fericite ale copilăriei, îl încărcase încet cu toată greutatea legământului făcut de Dumnezeul cel Atotputernic cu înaintaşii săi: Avraam, Isaac, şi Iacov – adică Israel. De la tatăl său a aflat Iosif că străbunicul, bunicul şi părintele său n-au fost nişte nomazi visători, ci depozitarii făgăduinţelor divine. A aflat că cele ce se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice. A aflat că el însuşi va trebui, în generaţia lui, să ducă mai departe comoara de preţ ca pe o încărcătură sacră pe care s-o transmită copiilor săi, ca ei s-o dea intactă celor ce vor veni după ei. Aşa, ca o ştafetă a credinţei peste milenii, până când Domnul va aduce binecuvântarea promisă; până în ziua în care Împărăţia Lui va fi de aici, ziua în care toţi credincioşii vor striga cu mâinile întinse, printre lacrimi de fericire: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru în care ne-am pus încrederea“. Nimic nu e mai nobil pentru un tată, decât să pună aceste adevăruri în inima copiilor lui. Numai că această corabie, Iosif, fusese smulsă prea devreme din portul casei părinteşti, iar pentru tatăl său era pierdut pentru totdeauna, „mâncat de fiare sălbatice“, căci Iacov nu putea decât să creadă ce-i spuseseră ceilalţi zece fii ai săi. E adevărat că-i mai rămăsese unul, Beniamin, fratele cel mai mic, născut din aceeaşi mamă ca şi Iosif; Beniamin crescut doar de tata, căci mama a murit când i-a dat lui viaţă. Beniamin, ultima speranţă a unui tată pribeag, el însuşi purtător de făgăduinţe divine, care trebuia acum să ia totul de la început în educarea fiului cel mic, a aceluia în care retrăia copilăria lui Iosif. Era atât de neînsemnată această familie, pierdută la marginea deşertului, atât de neinteresaţi de cele sfinte cei zece fraţi mai mari, atât de plăpând blândul Beniamin! Iar Iacov se temea că nu va putea încredinţa mai departe tezaurul binecuvântărilor lui Dumnezeu. Se vedea atât de mic, de neputincios în faţa unei asemenea răspunderi. Durerea pierderii lui Iosif era încă la fel de chinuitoare; şi se regăsea pe sine, revenind din aceste meditaţii vecine cu disperarea, strângând cu putere între pleoape chipul lui Beniamin. De aceea nu l-a trimis cu ei, cu ceilalţi zece, în Egipt. Nu putea risca să-l piardă.

„Mai trăieşte tatăl vostru?“ Da, Iacov era încă în viaţă, dar nu reprezenta pentru cei zece nici o fărâmă din ce reprezenta pentru Iosif. El însă avea să producă în ei înţelegerea profundă a ceea ce înseamnă pentru un tată să-şi trimită fiul iubit în căutarea altor copii răzvrătiţi, ce înseamnă să piardă ce are mai scump! Tot aşa, Domnul lucrează în inima păcătosului ca să-l facă să priceapă ce a simţit Tatăl ceresc atunci când Fiul atârna pe cruce pus între doi tâlhari. După ce a aflat despre tatăl său că-i bine, sănătos, i-a întrebat dacă mai au vreun frate. Iar ei, repede, ca şi cum s-ar fi bucurat că spun adevărul şi prin asta dovedesc sinceritate deplină ca să nu mai poată fi acuzaţi de intenţii rele, mărturisesc că sunt doisprezece fraţi. Unul e acasă, iar unul nu mai este. Emoţia lui Iosif gândindu-se la Beniamin s-a amestecat atunci cu amintirea clipelor trăite de când fusese vândut şi până în ziua aceea. Da, ar fi putut să nu mai fie; să nu mai fie deloc, nu doar să nu fie ceea ce era acum. Dar Dumnezeu făcuse ca lucrurile să decurgă altfel, căci El, care uneori îngăduie încercări în viaţa celor credincioşi, are întotdeauna un plan dincolo de ele. „Unul nu mai este“, spun cei zece cu aceeaşi răceală cu care spun azi, cei mai mulţi, că Isus din Nazaret nu a fost altceva decât un întemeietor de religie, ca toţi ceilalţi; şi că nu mai este, ca toţi ceilalţi. Ca şi în zilele din vechime, ei nu ştiu că adevăratul Iosif e viu, îi aude şi-i înţelege. Nu realizează că cer hrană tocmai de la Cel a cărui existenţă o neagă; o hrană pe care El le-o dă în bunătatea Lui, chiar şi atunci când găseşte cu cale să le atingă conştiinţele prin greutăţile prin care îi face să treacă. Nu li se poate descoperi în starea în care se află ei, căci nu există teren moral pe care să poată sta împreună. Li se va face cunoscut doar când se vor fi pocăit. Din nou, profunzimea semnificaţiei Sfintelor Scripturi, căci este la fel de valabil în relaţia dintre Iosif şi fraţii săi, ca şi pentru intervenţia Domnului în conştiinţa omului păcătos!

Unul nu mai este, iar altul, cel mic, ultimul, cum ar veni, e acasă cu tatăl cel bătrân. Ce mare greutate să priceapă cineva cum stau lucrurile! Zece fraţi oneşti, comunicativi, convingători în afirmaţiile lor, neavând nimic de ascuns, veniseră să cumpere grâu din Egipt. Fuseseră doisprezece; de unul nu mai ştiau, o fi plecat la muncă în străinătate, ce mai contează… Pe cel mic îl lăsaseră acasă cu tatăl lor; şi asta era tot. E imaginea completă a zilei prezente ce ascunde, nebănuită, drama unei trădări, a unei dezertări morale înainte de toate, urmată de o crimă pe care cei zece o au pe conştiinţă dincolo de aerul jovial şi sincer pe care-l afişează în faţa celui de-al unsprezecelea. Oricare dintre noi e unul din cei zece; iar al unsprezecelea ne priveşte şi tace, aşteptând.

Nu ştiu cine a inventat îndemnul „crede şi nu cerceta“. Vine probabil de undeva din evul mediu, fie el istoric sau intelectual. Ni-l spuneau comuniştii la şcoală ca să ne facă cu orice chip să dispreţuim Biblia. Căci da, dacă aşa ar fi fost îndemnul „sacru“, atunci sacrul acela era şchiop – cel puţin. Eu ştiam, instruit fiind de bunica mea, „Lois”, ştiam de mic adevăratul îndemn al Bibliei: „Vino şi vezi!“, sau o altă expresie: „Cercetaţi Scripturile, căci tocmai ele mărturisesc despre Hristos“. Când L-am răstignit ne-am comportat ca mulţime, ca gloată. Când am păcătuit, am făcut-o fiecare în dreptul lui. Acum El ne cheamă pe fiecare personal, căci nu există conştiinţă colectivă la piciorul crucii, ci e un loc în care fiecare păcătos trebuie să şadă singur: azi încă spre iertare, mâine… Totul este între mine şi Cel răstignit! Totuşi, Iosif şi familia sa au trăit acele experienţe puse de Domnul în Scriptură şi în timp exact acolo unde trebuie ca să-mi vorbească peste milenii. Iosif, el însuşi cu aceleaşi vechi întrebări ale fiecărei generaţii în parte, vărsând asupra fraţilor săi potirul disciplinei, spre iertare. E nevoie de dragoste şi de înţelepciune pentru a face aşa ceva. El le avea pe amândouă, şi nu oricum, ci date de Dumnezeu în acel tainic tezaur din adâncul inimii, tezaur sau cufăr cu binecuvântări ajuns azi prin har în atâtea inimi, care, neştiute, suspină şi aşteaptă marea zi a împlinirii depline: „Vie Împărăţia Ta!“.

Beniamin era şi el, prin urmare, sănătos şi bine. Inima lui Iosif simţea acea uşurare ca apusul senin după o furtună pe mare care a durat zile întregi. Corabia poartă urmele muşcăturii valurilor, dar e deasupra apei; apă calmă acum ca un lac liniştit.

Îl iubea Iosif, bineînţeles, pe fratele lui. Nu-l uitase nicio clipă, nici chiar când i-a pus primului său fiu numele Uitare, ca semn că a uitat casa tatălui său. Uitarea însemna putinţa de a nu se întoarce acolo odată devenit liber, şi asta pentru că avea o misiune din partea lui Dumnezeu: era rânduit să fie salvator al multor suflete, salvator al lumii. Uitarea era pentru el putinţa de a merge pe calea divin trasată lăsând în grija Domnului tot ceea ce era scump inimii sale. Acum însă venise vremea regăsirilor şi ce bine ar fi fost dacă s-ar fi aflat şi Beniamin acolo! Totuşi, poate că era mai bine că Iacov nu-l trimisese cu ceilalţi zece, căci Beniamin nu putea fi disciplinat împreună cu ei; ei, care nu ştiau nimic din ce se petrecea în inima lui Iosif, ci doar l-au auzit rostind, după câteva clipe de tăcere, cea mai uluitoare cerere pe care le-ar fi putut-o adresa: „Aduceţi pe fratele vostru aici!“. Da, era drept: dacă prin prezenţa lui Beniamin în Egipt puteau dovedi veridicitatea spuselor lor, aceasta era suficient pentru a nu mai fi consideraţi spioni. Şi cum nu ştiau ce să răspundă, i-a aruncat trei zile în temniţă. Trei zile de cercetare a conştiinţei, trei zile de introspecţie în tihnă, trei zile de remuşcări, dacă ar mai fi fost cumva cu putinţă, adică dacă nu cumva inimile lor erau deja definitiv împietrite. Trei zile, după care puteau ieşi liberi, cu condiţia ca unul dintre ei să-l aducă pe Beniamin în Egipt. Trei zile prea uşoare pentru ei, căci Iosif trecuse prin clipe incomparabil mai grele, când nu ştia cum ar fi putut ieşi din drama în care îl aruncaseră ai săi. Ei ştiau exact ce li se cere, ce au de făcut. De data asta nu spuseseră nicio minciună; acum aveau adevărul de partea lor, dar îi reţinea un singur gând: ce va spune tata? Era poate prima dată când se gândeau serios la sentimentele părintelui lor, şi asta nu pentru că deveniseră mai buni cu trecerea timpului, ci pentru că văzuseră cum se topeşte Iacov de durere după Iosif. Nu ştiuseră până atunci cât de iubit de tatăl era cel cu haina pestriţă. Nu spun că, dacă ar fi ştiut, nu l-ar mai fi vândut, dar acum, când era vorba să-l aducă pe cel mic de cealaltă parte a deşertului, se înfioară la gândul de a rosti această cerere înaintea bătrânului. Ar fi putut să îl ia pe Beniamin prin vicleşug – erau meşteri la aşa ceva – cum făcuseră şi cu Iosif, dar dragostea unui tată, a tatălui lor, nu-i mai lăsa indiferenţi ca odinioară. Deveniseră şi ei, unii dintre ei, părinţi, şi începuseră să vadă lucrurile altfel. Ţi-am spus, nimeni nu e complet rău şi Unul singur a fost desăvârşit bun. Erau nişte ticăloşi de treabă, bucurându-se de copiii lor, ca toţi oamenii, şi simţind pe undeva dragostea şi durerea celui care le dăduse viaţă. Ce n-ar fi putut produce niciodată pedeapsa sau renegarea s-a produs prin contemplarea, chiar şi involuntară, de către cei vinovaţi, a dragostei imense pe care le-a arătat-o tatăl când a trimis după ei pe fiul iubit. Exact în acest fel vorbeşte Domnul Însuşi în ceea ce credincioşii numesc versetul de aur al Bibliei: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…“. Aşa-i că aproape ai învăţat acest verset pe dinafară? Nu, nu te poate lăsa indiferent, doar că n-ai timpul să meditezi îndeajuns la el. Îţi trebuie poate câteva zile de introspecţie sub disciplina dragostei, ca să cugeţi la ceva ce e mult peste foame sau sete, ani de belşug sau ani de secetă, ceva ce este etern, după cum Tatăl este veşnic, la fel ca Fiul Său preaiubit. Zile de introspecţie pe care marele Iosif ţi le va acorda, chiar în ciuda voinţei tale, atunci când va crede El de cuviinţă. Zile preţioase ce-ţi pot aduce un imens beneficiu, dacă nu te vei răzvrăti.

Apunea soarele peste întâia zi în care lucrurile se aşezau după cuviinţă: ei în închisoare, Iosif în palat.

Palatul era al lui; stăpânea de altfel peste tot Egiptul. Avea să i se supună toată lumea în căutarea grâului său. Căci grâul era al lui, nu încăpea îndoială. Avea autoritate asupra oricărei făpturi, dar folosea această autoritate spre binecuvântarea oamenilor, nu spre asuprirea lor. Era unul dintre puţinii stăpâni buni, imagine frumoasă, dar palidă, a Celui ce va veni. Înăuntru, în palat, avea robi şi roabe, fericiţi să-i slujească celui binecuvântat, o mulţime gata să-i împlinească orice poruncă. Dar palatul acela, casa lui, însemna mai mult decât atât. Acolo era, mai presus de orice, soţ şi tată.

L-au sărutat copiii, Manase şi Efraim, poate doar cu privirea, căci erau cam mici ca să-şi îmbrăţişeze tatăl. Se lăsau cu bucurie îmbrăţişaţi de el, a cărui întoarcere le aducea singurul lucru ce lipsea unor copilaşi prinţi, cărora nu le lipsea, de altfel, nimic. Totuşi, tata este de neînlocuit, asta, bineînţeles, dacă vine acasă, acolo unde îl aşteaptă ai săi. Iar Iosif nici nu se gândise vreodată să facă altfel. Căci el însuşi era acum portul de la care într-o bună zi aveau să plece două corăbii: Efraim şi Manase, bine rânduite, cu chingile încărcăturii strânse, spre a purta pe oceanul timpului spuma de lumină a luceafărului de dimineaţă; lumină a speranţei care dădea sens încărcăturii de învăţătură, altfel seacă, despre ginţi şi naţii, despre genealogii, despre jertfele străbunilor pe altarul de la Betel şi despre parfumul Beer-Şebei. Căci toate acestea nu-şi aveau noimă a fi purtate dacă nu pentru speranţa împlinirii în împărăţia dreptăţii. Nu spun că nişte copii pot înţelege astfel de profunzimi; nici adulţii nu le prea pot pătrunde; dar dincolo de puţinul pe care fiecare generaţie de credincioşi l-a putut pricepe, a existat întotdeauna acea lumină – şi ea crescând cu val după val scurs pe marea timpului – lumină a speranţei într-un Dumnezeu care este şi care răsplăteşte pe cei care-L caută. Numai dacă aceste adevăruri domină inima copilului, ea va fi cu adevărat o corabie spre gloria Domnului. Iar ei simt de mici că, dincolo de porunci, principii şi versete, părinţii lor sunt cu adevărat mânaţi de bucuria unei speranţe binecuvântate. Şi numai Dumnezeul acestei speranţe aduce desprinderea simţămintelor de mărunţişurile lumii de acum.

Copiii se cresc greu; ca orice lucru de mare preţ, cer trudă, dăruire; dar părintele credincios dăinuie pentru gloria Domnului prin ei. Nu că şi-ar pierde poziţia înaintea lui Dumnezeu dacă cei din casa lui nu-i urmează pe calea credinţei, dar, dacă o fac, nu există fericire mai mare pentru el în această lume.

Erau veseli şi jucăuşi, ca toţi copiii. Erau atât de plini de energie, că nici nu-ţi dădeai seama că le trebuie doar o clipă ca să adoarmă. Asta, bineînţeles, după ce în casă nu mai mişca nimic, căci altfel, curioşi cum erau, n-ar fi închis un ochi de frică să nu piardă ceva, orice. În plus, cum să doarmă când venise tata? Şi totuşi, le era aşa de somn! Iosif însuşi, obosit de povara zilei, mai mare azi ca de obicei, s-a aşezat încet la povestea de seară, ştiind că obligaţia cea mai minunată e educarea copiilor lui. Iar Asnat, prietena, doamna, prinţesa şi iubita lui, îl privea cu dragostea împlinită pe prinţul-tată. Ştia că mai presus de toţi şi de toate o iubeşte pe ea, mama copiilor lui. Ştia că o iubeşte şi el cu o dragoste împlinită, adesea tăcută, profund înţeleaptă şi întotdeauna caldă. Şi mai ştia că îi este totdeauna în gând, nu doar alinare aşternută lin peste dragostea celui ce răzbise prin suferinţă, ci şi răsplată şi motivaţie pentru truda fiecărei zile, ea, grădină închisă, a cărei cheie o avea doar el, grădină cu parfum uneori de crin, alteori de trandafir sălbatic, ce se deschidea cu toate tainele pentru singurul care-i cunoştea dulceaţa şi care o învăluia în mantia privirilor lui; mantie care era acum, după şapte ani, la fel de caldă ca atunci când le cuprinsese întâia clipă de fericire.

Copiii îi sorbeau vorbele, aceleaşi care-i umpluseră şi lui copilăria, spuse cu aceeaşi intonaţie şi accent de la Set până la Metusala, de la Enoh la Noe, mai târziu de la Avraam la Isaac, apoi la Iacov. Cuvinte ale nomazilor năzuitori de eternitate, spuse cu simplitate, fie în corturile Canaanului, fie în palatele Egiptului. La fel de încărcate de adevăr pe malurile Eufratului, ale Nilului, la fel de pline de putere şi azi ca şi atunci, azi, când privim spre Golgota nu ca spre o taină viitoare, ci ca spre mântuirea deplină ce ne-a fost adusă prin moartea Celui binecuvântat. Corăbiile se încărcau, scufundându-se încet, cu fiecare zi, în maturitate: copii ce au avut privilegiul să fie crescuţi în teama de Dumnezeu!

Apusese deja soarele peste această nouă zi din viaţa lui Iosif. După baia de cuviinţă, regească, cum se cuvenea rangului, s-a aşezat lângă Asnat cu o tresărire în respiraţie pe care ea o desluşea clar, distinct, căci nu mai trăise încă acest sentiment alături de el; sentiment al lui, devenit îndată al ei, căci una erau în suflet, ca şi în trup. Copiii adormiseră şi puteau acum să-şi depene povestea zilei ce trecuse, fiecare grăind-o către celălalt aşa cum a văzut-o prin propriii lui ochi. Aşa făceau aproape în fiecare seară, căci dragostea se clădeşte pe timpul petrecut împreună după ce truda şi obligaţiile sunt doar ecouri în noapte. În noaptea aceea însă era un sentiment nou în inima lui, iar ea îl simţea, deşi nu-l putea pricepe. Ştia, căci inima este cea care întocmeşte gândul şi intenţia, că se întâmplase ceva, nu grav, dar care pentru el însemna mult. N-a încercat să ghicească despre ce este vorba, fiindcă el întotdeauna îi destăinuia tot, precum făcea şi ea faţă de el. Nu, ei n-au fost niciodată nevoiţi şi nici tentaţi să joace jocul periculos al ghicirii sentimentelor celuilalt. Aşa că ea, cu duhul blând şi liniştit, marcă a oricărei regine, i-a aşternut cu privirea covoraşul din o mie de flori de hena, covoraş devenit deja ritual al dragostei, pe care el să-şi aşeze gândul inimii cu certitudinea că va fi primit şi iubit; gând ce se îndrepta spre fraţii săi, deşi în înţelepciunea dragostei îi lăsase închişi; gând ce se rânduia în cuvinte simple şi profunde ca să se poată încredinţa florilor de hena culese cu grijă din inima ei.

E minunat când priveşti în urmă, în viaţă, şi recunoşti că Dumnezeu te-a condus, ţi-a rânduit clipele, ca şi anii, şi ţi-a dat tot ce înţelepciunea dragostei Lui a găsit de cuviinţă: senin, furtună, apoi iar senin – când poate nimeni nu mai credea – bucurii, însoţite de privilegiul imens de a fi trăite alături de El, Dăruitorul; întristări şi mângâieri, ca să ştii că fără El totul este lipsit de sens. E minunat spun, când îţi priveşti partenerul de viaţă şi recunoşti că este darul Domnului. Aşa e binecuvântat omul care trăieşte în temere de El, adică în sentimentul spiritual al abandonării întregii vieţi în mâna bună a Domnului; sentiment sau stare spirituală care-ţi aduce pacea cu care primeşti totul cu bucurie din partea Lui.

Se contopeau acum în inima lui Iosif gânduri cu privire la responsabilităţi atât de mari şi totuşi nicicum comparabile, responsabilităţi ce aduceau cu ele privilegii şi pe care el le trăia în simţământul compasiunii faţă de cei pe care-i păstorea. Era răspunzător pentru viaţa unei naţiuni, a celei mai mari naţiuni a lumii de atunci: nu ştiu dacă numeric, dar cert ca importanţă şi cultură. Vieţile oamenilor îi fuseseră încredinţate, iar el le purta de grijă ca unul care ştia ce-nseamnă să fii sărac, sclav, străin, să fii ca al nimănui, să nu ai pe nimeni. Simţea cu toţi sărmanii ce-şi ridicau mâinile spre el. Ştia în schimb că lumea, deşi binecuvântată, îşi va urma cursul, va continua să se ridice împotriva lui Dumnezeu. Şi, deşi îşi marca profund epoca, nu avea să schimbe cu nimic lumea. Totuşi, misiunea lui era de la Stăpânul ceresc, care vorbeşte oamenilor chiar şi atunci când îi binecuvântează … Acum însă, în plus, era răspunzător pentru cutremurarea de conştiinţă ce trebuia să se producă în inima fraţilor săi. Evident, şi lor avea să le salveze vieţile laolaltă cu cele ale pruncilor şi soţiilor lor. Dar în cazul celor ai săi, păstorirea mergea mult dincolo de nevoile materiale; iar nevoia lor cea mai mare era pocăinţa, lucru de care ei uitaseră cu totul. Şi la fel cum simţea cu flămânzii, simţea şi cu cei aflaţi în temniţă. Compasiunea lui Iosif era atât de cuprinzătoare! Spune-mi însă, tu, care ai început să intuieşti unde mi se îndreaptă gândurile chiar înainte de a le citi, care responsabilitate era mai mare şi care aducea cu ea privilegii mai mari? Sunt sigur că Iosif, omul lui Dumnezeu, nu se înşela în această privinţă. De recuperarea morală şi sufletească a fraţilor lui depindea viitorul unui neam încă nenăscut, a unui popor ce poartă azi numele tatălui lui Iosif: Israel. Un popor care avea să se formeze în Egipt sub oblăduirea aceluia care salvase deopotrivă şi pe egipteni şi pe evrei, evrei ce erau pe atunci vreo şaptezeci de toţi; popor pe care Dumnezeu îl alese ca să fie al Său, deosebit dintre toate popoarele, nu ca să le dea cumva vreun temei de laudă, ci ca să arate în ei că nu ne-a uitat pe niciunul dintre noi; şi ca să facă să se nască în acest popor Cel care este din eternitate Dumnezeul atotputernic, dar venit în mijlocul nostru ca să ne mântuiască. Ştiu că nimeni şi nimic n-ar fi putut împiedica acest plan divin; dar atunci şi acolo responsabilitatea purtării acestei poveri de veşnicie şedea pe umerii lui Iosif. Iar acum simţea cu fraţii săi în toate privinţele, căci ştia ce-nseamnă să fii plecat de-acasă printre străini, să te gândeşti că cei dragi nu ştiu nimic despre tine, poate te cred mort; să te gândeşti că le-o fi foame şi n-ai cu ce să-i ajuţi, că privesc spre tărâmul belşugului cu speranţa că te vei întoarce şi că-ţi vor desluşi curând mersul animalului tău de povară prin mirajele de la orizont. Da, asta vreau să spun, că Domnul Isus nu pedepseşte niciodată cu plăcere pe fiii oamenilor. Noi suntem de vină, fiindcă nu-I lăsăm altă opţiune. Ei trebuiau să se pocăiască. El însă, ce trebuia să facă mai departe? Căci lucrul cu inima omului e greu nespus: ori apăsarea e prea mică şi atunci crusta de încăpăţânare nu cedează, ori e prea mare şi sărmana făptură rebelă cade în leşin. Disciplinarea este un privilegiu al dragostei, e adevărat, dar responsabilitatea împlinirii ei este imensă pentru o inimă ce-i măsoară cu adevărat greutatea pe care o are în ochii lui Dumnezeu. Le-a spus deci, după cele trei zile, că, fiindcă se teme de Dumnezeu, îi va lăsa să plece pe toţi, cu excepţia unuia. Şi ca să nu-i pună în situaţia de a alege care să fie cel care s-ar sacrifica pentru ceilalţi, căci nu erau pregătiţi încă pentru aşa ceva nici sentimental şi nici moral, l-a ales el pe Simeon, unul din cei zece. Părea nedrept. Era, cum zic oamenii azi, ghinionul lui Simeon. Dar în realitate el a fost singurul care n-a suferit de foame alături de ceilalţi când au isprăvit merindele; fiindcă porunca rămăsese aceeaşi: se vor întoarce cu Beniamin sau nu mai aveau să-i vadă faţa omului aceluia, stăpân al Egiptului. Şi cum Beniamin era exclus să le fie încredinţat, îi aştepta foametea, din nou, curând. Disciplina trebuia să-şi continue cursul potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, prin mâna bună a lui Iosif.

Au plecat spre casă nouă fraţi, schimbaţi, dar nu de tot, nu destul, nu pentru totdeauna, nu deplin; schimbaţi însă, căci nu poţi rămâne acelaşi când mâna puternică a Domnului apasă asupra ta. Sau poate că poţi. Dacă mă gândesc mai bine, aş fi capabil chiar şi de aşa ceva. Au plecat, spun, spre casă nouă fraţi, cu măgarii – impresionantă delegaţie a moştenitorilor lui Avraam! – şi la primul loc de popas, deschizând sacii cu grâu, au găsit că fiecare avea arginţii, cu care îşi plătiseră supravieţuirea lor şi a familiilor lor, puşi la gura sacului. Cum crezi că s-au simţit: bucuroşi, sau stânjeniţi? Morala e simplă. Marele Iosif nu va primi niciodată banii tăi, dacă ai de-a face cu El personal. Dincolo de grâul binecuvântărilor materiale vrea să ştii că te cheamă la pocăinţă, iar dragostea care L-a condus la cruce nu se poate răsplăti cu bani. Nu se poate răsplăti nici cu fapte evlavioase, oricât de nobile ar fi ele. Nu se poate răsplăti cu nimic, asta e realitatea. Nu-i aşa că aveam dreptate? Inima ta, asta vrea de la tine. Nu-ţi poate cere mai puţin, nu-i poţi da mai mult. Dacă dragostea cu care te-a iubit te apasă ca o datorie de care ai vrea să scapi, nu-I produce durerea de a încerca să-I dai altceva. Îi vei rămâne oricum dator pentru totdeauna, tu, finit, El, infinit, El, deplin, tu tânjind după El. Dator chiar şi atunci când, după ce te vei fi pocăit, dragostea Lui îţi va umple inima cum intră apa oceanului într-o găleată scufundată dintr-o corabie de vreun marinar ce vrea să ude puntea: nu-i tot oceanul în găleată, dar ea e plină. Aşa e şi credinciosul: plin de Hristos şi deplin în Hristos. Când îţi vei găsi deci arginţii la gura sacului, adu-ţi aminte că e prea bogat ca să aibă nevoie de faptele tale bune sau de banii tăi. Şi dacă te simţi cu adevărat dator, întoarce-ţi simplu privirea spre El. A perle îţi vor rodi lacrimile!

Ca să-l înţelegi pe Iacov, trebuie să-l cunoşti întrucâtva, fiindcă e o figură aparte. Tatăl lui s-a numit Isaac, fiul lui Avraam, prietenul lui Dumnezeu. Mama lui era Rebeca, şi ea o femeie credincioasă. Isaac şi Rebeca au avut doi băieţi gemeni: Esau şi Iacov. În această ordine, căci Esau văzuse primul lumina zilei, în timp ce Iacov îl ţinea de călcâi. Aşa au venit pe lume băieţii care nu vor avea nimic în comun când vor creşte. Esau s-a făcut vânător, Iacov, păstor. Rebeca primise înştiinţarea de la Dumnezeu că cel mai mic era cel ales să poarte mai departe făgăduinţele. Să nu mă întrebi de ce a ales Dumnezeu aşa. Raţiunile Lui sunt perfecte şi îşi au explicaţia în fiinţa Lui absolut suverană. Ar fi simplist să spui că îi cunoştea pe cei doi copii chiar înainte de a se naşte şi ştia că Esau nu va fi deloc interesat de cele sfinte. Şi, cu adevărat, aşa au stat lucrurile. Totuşi, Esau avea dreptul de întâi-născut. Asta până în ziua în care, revenind flămând şi însetat de la o vânătoare mai nereuşită, a cerut fratelui său să-i dea din supa de linte pe care o pregătise cel ce obişnuia să rămână acasă cu mama. Iacov însă nu era deloc dispus să piardă o aşa ocazie. I-a dat din supa lui, dar numai în schimbul dreptului de întâi-născut. Aşa arăta – tristă privelişte – familia moştenitoare a binecuvântărilor: unul vindea pe mâncare, altul dobândea prin şantaj. Nu mult mai târziu, Iacov înşelătorul, vicleanul, cel care considera că nu e cu nimic mai prejos decât fratele său, doar că are cumva ghinion, şi că trebuie să te lupţi în viaţă ca să câştigi ceva, l-a păcălit şi pe tatăl său, pe Isaac, bătrân şi cu privirea slabă, ca să-i dea binecuvântarea ce se cuvenea celui mai mare dintre fraţi. A fost destul de simplu: s-a prefăcut că este Esau, în timp ce acesta era… bineînţeles, la vânătoare. Iacov, cel ce şi-a luat singur ceea ce Dumnezeu, oricum, voia să-i dea! Să nu-mi iei în nume de rău dacă spun că urmaşii lui fac asta până în ziua de azi. Nu pot să nu-i văd aşa cum sunt: iubiţi de Dumnezeu datorită părinţilor lor, dar totuşi la fel ca Iacov, atât în râvna cu care vor binecuvântarea, cât şi în mijloacele pentru a o dobândi.

Din acea zi Iacov a intrat sub directa disciplină a lui Dumnezeu. Grozav lucru! A fugit, evident, de acasă la tatăl mamei sale - fusese băiatul mamei, căci Esau era preferatul tatălui. Ce dramă în familiile în care părinţii îşi aleg copiii favoriţi! Nu vreau să spun că toţi copiii trebuie priviţi la fel, egalizaţi cu mistria prostiei ca să-i iubeşti în acelaşi fel; dar, deşi îi vei privi pe fiecare diferit, aşa cum sunt diferite şi caracterele lor, totuşi îi vei iubi egal, deşi nu în acelaşi fel. Şi nu va exista nici fata tatei, nici puiul mamei, ci minunata unire a tuturor prin toţi şi pentru fiecare.

Iacov deci a fugit în nord, la bunicul dinspre mamă. În locul unde s-a oprit pentru prima dată, acolo, în câmp, în acea noapte, i s-a arătat Dumnezeu într-un vis. Era o scară ce cobora dinspre cer şi pe care mergeau în ambele direcţii, ascendent şi descendent, acele făpturi minunate, îngerii. Iar Dumnezeu i-a promis că-l va binecuvânta şi-l va aduce înapoi în ţara pe care acum trebuia s-o lase în urmă, ţară promisă lui Avraam, ţară în care se afla mormântul bunicului său dinspre tată; sau, altfel spus, ţară în care era locul unde prietenul lui Dumnezeu aşteaptă învierea. Tu ce-ai răspunde dacă ţi-ar spune Dumnezeu aşa ceva? Iacov i-a promis lui Dumnezeu că dacă El, Cel Sfânt, îşi va ţine promisiunea (!), va primi ca recunoştinţă de la omul binecuvântat, adică de la Iacov, zece procente din toate bunurile cu care-l va blagoslovi. Şi ştii cum e: Domnul voia de fapt inima lui. Eu n-am înţeles niciodată calculul ăsta. De exemplu: dacă voi lua acest examen, voi citi Biblia în fiecare zi. Eşti cel puţin naiv. Nu doar că nu-ţi poţi ţine promisiunile faţă de Dumnezeu prin voinţa proprie, care este principiul, temelia, esenţa păcatului, dar cui îi faci un serviciu dacă citeşti scrisoarea de dragoste a Creatorului? Ce reprezintă zece procente din ce primeşti de la El? La ce-I folosesc Lui cele zece procente? Ce să facă cu ele? Ori ai pierdut proporţiile? Tot ce este sub cer este al Lui. Dacă I-ar fi foame, ţi-ar spune ţie? Ar putea crea oricând, orice. Un lucru însă n-ar face niciodată: nu te-ar obliga să-L iubeşti. Nici nu există aşa ceva: dragoste din obligaţie. Te va atrage însă cu lumina privirilor de pe treptele pe care a coborât până la tine şi pe care, dacă ai vrea şi ţi-ar fi permis, ai putea poate să urci către El în compania îngerilor.

În familia rudelor din nord nu mai avea de mult autoritate bunicul dinspre mamă al lui Iacov. Exista un fiu al lui, adică un frate al Rebecăi, unchiul lui Iacov, numit Laban. El l-a primit bine pe nepotul lui şi i-a dat şi o soţie, pe fata lui cea mică, Rahela, pe care Iacov a îndrăgit-o de cum a văzut-o. Doar că la oameni nu e ca la Dumnezeu. Ei întâi îţi cer şi apoi îţi dau. I s-a propus deci un târg: şapte ani să muncească la Laban, şi va primi soţia pe care şi-o doreşte. Dar, când iubeşti, şapte ani trec ca şapte zile. A acceptat repede înţelegerea, cu gândul la seara în care se va cuibări în cortul până atunci dureros de gol, se va cuibări alături de cea care avea să-i fie bucurie în înstrăinarea lui de ţara promisă. Doar că, în dimineaţa ce a urmat acelei seri mult aşteptate, alături de el şedea Leea, sora mai mare, nu Rahela, cea iubită. Fusese înşelat şi, dacă mă gândesc bine, era normal să fie înşelat: i se plătea cu aceeaşi monedă pentru ceea ce-i făcuse fratelui său. Moştenitorul binecuvântărilor se afla sub dreapta disciplină divină. Unchiul său, de-acum socru, i-a dat-o îndată şi pe Rahela, câteva zile mai târziu, dar în schimbul a încă şapte ani. Şi, pentru că era „darnic”, i-a stabilit şi un salariu pentru munca prestată, evident, de bunăvoie; doar nu-l obligase nimeni să-şi ia două neveste: tocmai pe fetele lui Laban! A stat acolo până s-au împlinit vremurile convenite. A plecat apoi imediat ce s-a născut Iosif, al unsprezecelea fiu, primul născut al Rahelei. Ceilalţi nu erau toţi ai Leei. Fiecare dintre cele două fete ale lui Laban avea câte o sclavă şi fiecare din cele două sclave i-au fost un fel de soţii lui Iacov. Da, ştiu, era cam complicat Orientul acum vreo patru mii de ani. E la fel de complicat şi acum. Vei înţelege însă uşor că de fapt natura noastră păcătoasă, cu voinţa ei proprie, e cea care complică totul până la a nu mai înţelege nimic din viaţă.

M-am întrebat de ce nu l-a lăsat Dumnezeu în pace, în pacea lui, a înşelătorului, pacea lui Iacov. De ce a fost lângă el când îi era frig în deşert noaptea? De ce i S-a arătat la Betel? De ce, după toate nedesăvârşirile lui, l-a păzit la întoarcere de răzbunarea lui Esau? Era însă ceva în Iacov, ceva ce apare în Biblie evident, dar nicidecum strident, caracterizându-l în adâncul inimii. El, Iacov, ticălosul fără rost, şi-ar fi dorit ca viaţa lui să fie altfel; să fie aşa cum ar fi dorit-o Dumnezeu, sub deplina divină binecuvântare. Şi dacă zi după zi se scurgea fără ca această năzuinţă să fie împlinită, totuşi doar speranţa aceasta îl ţinea, că într-o zi va fi înaintea Dumnezeului ce i S-a arătat la Betel; că va fi privit ca drept, iar nu ca hoţ, ca sfânt, iar nu ca păcătos. Şi, deşi nu putea spune nici când şi nici cum i s-ar întâmpla asta, o spera totuşi, ca pe o împlinire ce se dovedea cu trecerea timpului tot mai imposibil de înfăptuit de către oameni, indiferent care le-ar fi fost numele; năzuinţă care, ştia din ce în ce mai bine, nu putea fi împlinită decât de Dumnezeu Însuşi, Acelaşi care aşezase aceste trăiri ale credinţei în inima lui. Şi aşa, singur (oare?) sub stele, credea în taină că va fi ceea ce nu îndrăznea să spere, şi încă mult mai mult. Căci Dumnezeu ne uimeşte întotdeauna cu ceea ce face: în noi, cu noi, pentru noi, prin noi. Nu, nu-l părăsea Dumnezeu, căci Iacov, în ciuda aparenţelor, avea cu El o legătură reală, privilegiu imens, asociat, cum se cuvine sfinţeniei perfecte, cu responsabilitatea din partea celui care este astfel privilegiat. Fiindcă omul este total responsabil de fapta lui în egală măsură când nesocoteşte mâna întinsă a Creatorului ca şi atunci când nu trăieşte la înălţimea chemării pe care a primit-o. Totuşi, una e să fii al Domnului, iar El, din dragoste, să te disciplineze dacă nu asculţi şi mergi pe căile propriei voinţe, şi cu totul altceva să nu vrei să-L bagi în seamă când te cheamă, să nu vrei să vorbeşti cu El, să nu-ţi pese de El. În primul caz eşti un copil al Său pe care-l mustră. În al doilea caz eşti un păcătos încăpăţânat ce merită moartea nu doar pentru ceea ce este şi a făcut, dar mai ales pentru ceea ce continuă să facă: îl ignoră pe Dumnezeu. Şi ce altceva este ignorarea lui Dumnezeu de către om decât suferinţă, neîmplinire, moarte; moartea care este despărţirea veşnică de Dumnezeu şi pe care omul însuşi şi-a ales-o în timp ce Suveranul, cu braţele întinse, îl chema pe căi ştiute şi neştiute să-L privească o dată, măcar o clipă, în ochi.

Iacov, aflat prin propria-i încăpăţânare sub disciplina lui Dumnezeu, o pierde mai întâi pe Rahela, ea însăşi alipită de idolii furaţi de la tatăl ei. Apoi, cincisprezece ani mai târziu, îl pierde pe Iosif. Iar acum, cu măgarii plini de grâu, dar cu feţele în pământ, vin la el băieţii să-i spună că unul a trebuit să rămână în Egipt până va merge acolo Beniamin. E uimitor cum Domnul lucrează printr-o singură împrejurare pentru a produce disciplina în atâţia oameni. Fiecare dintre cei ce alcătuiau acea scenă de lângă graniţele Canaanului trebuia să plătească pentru ceea ce făcuse, tatăl şi copiii lui deopotrivă. Ceea ce nu ştiau însă era că au de-a face cu un Dumnezeu bun şi milos, care, am spus, nu pedepseşte bucuros pe fiii oamenilor, care are gânduri de pace faţă de noi, chiar atunci când – şi în ciuda faptului că – ne mustră.

După luni de suferinţă, nu din cauza foamei, ci din cauza împrejurărilor îngăduite de Dumnezeu, delegaţia urmaşilor lui Avraam ia din nou calea Egiptului prin pustie, avându-l în alcătuire şi pe Beniamin, evident, cu tot cu măgar şi sac pentru grâu. Iar lucrurile păreau că vor intra cu uşurinţă în normal; normalul cu care fuseseră obişnuiţi mulţi ani, normalul fără Iosif, normalul unei lumi fără Hristos care pune stăpânire peste casele creştinilor şi ale păgânilor deopotrivă. Numai că, deasupra împrejurărilor, Dumnezeu veghează la împlinirea planurilor Sale. Iar atunci şi acolo formase tocmai pentru acest scop pe cel care era nobil nu fiindcă stăpânea Egiptul, ci fiindcă era robul Domnului. Căci esenţial nu este dacă eşti stăpân sau rob, ci dacă eşti al Lui sau al nimănui. Iar dacă eşti al Lui, eşti rob, căci stăpân e doar El şi nu va împărţi locul cu nimeni. Eşti un rob binecuvântat al celui mai minunat Stăpân din univers, El Însuşi venit ca Rob pentru noi, pentru a ne înnobila cu titlurile-I glorioase: Rob şi Fiu.

Duceau cu ei „puţin“. Exact aşa spune Biblia: „Puţin“. Evident, din ce aveau mai bun: alifie, miere, condimente, mir, fistic – de mai multe feluri – şi migdale. Din toate câte puţin. Era aşa, un cadou „puţin” pentru cel ce avea tot. Era oricum un gest frumos – ideea lui Iacov. La plecare, bătrânul le spusese doar atât: „Fie ca Dumnezeul cel Atotputernic să vă facă să căpătaţi trecere înaintea omului aceluia şi să vă întoarceţi toţi cu bine. Iar de nu, dacă aşa a hotărât Dumnezeu, că trebuie să mă lipsească de copii, lipsit să fiu“.

Aveau cu ei argintul de data trecută, doar erau oameni cumsecade, serioşi, nu tâlhari. Ceea ce li se dăduse în saci fusese o greşeală. Şi ei, ducând înapoi acel argint, vor dovedi nu numai că sunt cinstiţi, ci şi că se tem de Dumnezeu, care vede ceea ce oamenii poate nu văd şi nu ştiu. Mai mare dragul să te uiţi la ei: acum! Domnul însă avea să lucreze mult mai mult în inima lor, căci n-ar fi demn de El să Se oprească la jumătatea drumului.

I-a văzut Iosif venind, căci la ei îi era inima, şi nu de ieri sau de alaltăieri. E dureros să iubeşti în tăcere şi să nu te poţi face cunoscut. Dar e şi frumos, divin de frumos. Mai ales că, nu-i aşa, toate îşi au vremea lor. L-a văzut şi pe Beniamin şi a ştiut că tot ce făcuse până atunci a adus roade. A ştiut că într-adevăr făcuse totul în ascultare de Dumnezeu după porunca Lui pe care n-o primise nici prin foc, nici prin cutremur, nici prin viziune extazică, ci prin odihnirea în duhul rugăciunii la marginea veşmintelor Domnului. Şi niciodată, luând acest loc cu smerenie şi bucurie, nu vei rămâne acolo multă vreme; te va lua Domnul fie la piept, fie pe umeri. Ştie El când şi cum. Nu cred că există credincioşi care să nu fi trăit niciodată o astfel de experienţă. Dar întreaga noastră viaţă ar trebui să arate aşa, fără întrerupere, fiindcă Domnul nu ne va spune niciodată că am stat prea mult la pieptul Lui, că trebuie să mai lăsăm şi pe alţii. Fiindcă în braţele Domnului, la pieptul Lui, e loc destul şi sunt aşa de puţini cei ce nu se mai desprind de acolo! Iar dacă acolo te întâlneşti cu prieteni, cu fraţii tăi, în duh ori aievea, cu copiii sau cu părinţii, toţi luminaţi în acelaşi fel de aceeaşi lumină, deşi fiecare cu individualitatea lui, atunci ştii pe dată, instinctiv, cu ochii lăuntrici, că nu mai există niciunde un loc ca acela. Ferice de soţii care-şi trăiesc unirea acolo. Ferice, mai mult, de cei care acolo s-au cunoscut, cărora de acolo li s-a născut şi le izvorăşte dragostea. Iar dacă priveşti de acolo prin ochii Lui – căci nu-ţi va refuza niciodată acest imens privilegiu – şi vezi că măruntul vieţii pe care cu credincioşie îl trăieşti pentru El se aranjează aşa cum Domnul ţi-a vorbit în duh pe paginile Bibliei, ori în lăuntrul în care cugeţi, iubeşti şi aştepţi, atunci aceasta îţi e confirmare fericită – nicidecum obligatorie – a faptului că gândurile ţi s-au rânduit cu adevărat sub lumina Sa. Nu, nu că te-ai îndoi de El, în nici un caz; dar te îndoieşti de tine. Te temi să nu fi întinat cumva prin propriile gânduri ori simţăminte sfinţenia acelui loc. Şi ori de câte ori de temi, te-ncrezi în El. Iar El nu va fi niciodată aspru când, prin împlinirea a ceea ce ţi-a spus, îţi va reproşa fin: pentru ce te-ai îndoit de cuvântul Meu? Pentru că, nu uita asta niciodată, El te ştia cât eşti de slab, tu nu ştiai. Te cunoaşte când umbli şi când te culci; iar când încă nu ţi-a ieşit cuvântul pe buze, El îl cunoaşte deja deplin, în totul. Te-a cunoscut când încă nu existai; te-a cunoscut pe tine, care eşti al Lui prin credinţa în sângele Său, încă din eternitatea al cărei Părinte este. Doamne Isuse, oare de ce mi-a trebuit atâta timp ca să Te cunosc? Şi oare de ce încă şi azi, când mă ascunzi în palma Ta – ce har, ce dragoste!– mai încape în mine încă îndoiala şi teama? Nu teama de Tine, căci Te ştiu de partea mea deplin, nu doar până la moarte, ci dincolo şi mai presus de tot ce e sub puterea umbrei ei, ci de mine cel mic, slab şi nevrednic. Oare când voi înceta să privesc la mine chiar şi-atunci când mă iei în braţe? Umple-mi Tu privirile cu Tine Însuţi! Şi ce altceva mi-aş mai putea dori? Iar dacă asta îmi doresc, înseamnă că Tu mi-ai pus această dorinţă acolo, fiindcă, ştiu bine, din mine n-avea cum să se nască aşa ceva. Mă-nchin cu mulţumire, regăsindu-mă în coasta Ta străpunsă, unde mi-ai ascuns pe veci numele de lovitura morţii, de pieirea veşnică; coasta Ta din care curge izvorul vieţii în care am fost aşezat de Tine Însuţi; rana din coasta Ta, sanctuar al inimii Tale în care închinarea e împlinirea supremă a vieţii ce ai dat-o tuturor celor ce sunt ai Tăi. Închinare care se rânduieşte uneori în cuvinte, dar care este întotdeauna mai presus de ele.

Argintul de data trecută era deci cu ei. Aduseseră şi alt argint, ca să cumpere alte merinde. Nu ştiau cine le pusese argintul data trecută la gura sacilor. Cu aceste afirmaţii, cât se poate de adevărate, s-au apropiat de economul casei lui Iosif, acel om căruia i se încredinţase mult mai mult decât bunuri şi robi. Era omul lui Iosif în tot ce făcea şi simţea nobilul prinţ. Ştia nu doar ce vrea Iosif, ci şi de ce vrea, cum gândeşte, ce iubeşte, ce aşteaptă de la Dumnezeu, de la fraţii săi, de la viaţă. Puţini au privilegiul să aibă astfel de slujitori. Puţini se poartă bine cu cei care ar putea să le fie oameni de încredere. Bineînţeles că Iosif nu se grăbise atunci când îl alesese pe acest om drept şi cu suflet curat, de bună seamă el însuşi unul din robii lui Iosif. Dar, după ce va fi înţeles prin rugăciune că Domnul i-a dat un sprijin în toată truda dificilei meserii de stăpân, Iosif i-a destăinuit economului său toate gândurile ce-i puteau călăuzi clar paşii şi deciziile în acord cu gândul şi vrerea stăpânului său. Iar dacă, deşi niciodată perfect, nici constant, nici deplin, Iosif e o imagine a Domnului Isus, economul ne duce repede cu gândul la Dumnezeu Duhul Sfânt. Nu, bineînţeles că nu există ierarhie între Persoanele divine. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Persoane egale şi sunt una: Dumnezeu. Dar Duhul Sfânt este Cel care lucrează în taină voia lui Dumnezeu în inima omului şi în afara ei. Între Iosif şi economul său este cea mai perfectă şi cea mai armonioasă colaborare spre binele fraţilor, deşi ei nu ştiu încă acest lucru. La fel cum nici noi nu ştim multă vreme că Dumnezeu e de partea noastră datorită lucrării perfecte a Fiului Său, că Duhul Sfânt lucrează în noi ca să ne transforme potrivit chipului Domnului Isus spre gloria Celui care este Dumnezeu şi Tată. Da, nimeni, în afară de Duhul Sfânt, nu cunoaşte gândurile Domnului Isus în chip desăvârşit. Şi aici realizezi că nu poţi face decât o palidă comparaţie între umbre şi realităţi. Duhul Sfânt care caută să ni-L prezinte mereu mai mare pe Acela care ne-a iubit!

La econom deci s-au dus să mărturisească tărăşenia cu arginţii, mai ales că-i cuprinsese teama când au văzut că omul acela îi băgase în casa stăpânului. Se gândeau că vor fi luaţi robi şi că vor rămâne şi fără măgari. Nu râde! Toţi suntem la fel când e vorba să avem încredere în Iosif şi în economul său. Adică, dacă ar fi fost luaţi robi, ce mai contau măgarii? Şi dacă ar fi ştiut cine e cel care îi invită în casă, la masă! Ne centrăm viaţa pe noi înşine, pe libertatea noastră care, spre deosebire de ascultarea de Dumnezeu, ne contopeşte destinul cu al măgarului; al măgarului nostru. Fiindcă, nu-i aşa, ce nu este al nostru nu prea contează. Probabil realizezi că asta e adevărata sclavie, să fii robul propriului tău egoism, să fii congruent în viaţă cu un animal de povară mic şi încăpăţânat care nu va şti niciodată să facă altceva decât să care. Căci deopotrivă cărau: oameni şi măgari. Din cele bune puţin, iar din arginţi cât să nu moară de foame, asta evident dacă Iosif se îndura de ei, fiindcă, altfel, argint nu puteau mânca, iar fisticul şi migdalele, mierea şi mirodeniile, puţin din fiecare, cum am spus deja, nu puteau sătura foamea; aşa cum şi tu te regăseşti tot flămând după ce trece petrecerea de ziua ta, de exemplu. Iar dacă te întrebi de unde ştiu ce simţi, nu uita că înaintea Domnului suntem toţi la fel. Tot ce avem mai de preţ e o povară ce nu satură. Noroc cu măgarii care ne-o mai cară din când în când…

De la econom au aflat că arginţii lor au fost puşi acolo de Dumnezeul lor, al părinţilor lor. Şi le-a mai spus aşa: „Argintul vostru a trecut prin mâinile mele“. Mă plasez din nou în miezul istoric al acelor evenimente şi mă gândesc ce influenţă avea Iosif asupra egiptenilor din jurul său. Aşa mi-ar plăcea şi mie să privesc la lucrarea mea pentru Domnul şi să zic: „Împlinirea voinţei divine a trecut prin mâinile mele“. Aşa un econom să am şi eu peste casa mea! Aşa să fie orânduită viaţa mea şi a celor ce mi-au fost încredinţaţi pentru o vreme; pentru o vreme doar, căci toţi credincioşii mergem spre portul ce nu seamănă cu nimic din ce este pe aici şi unde orice lacrimă din ochi ne va fi ştearsă. Iar atunci şi acolo, deşi vom şti că am fost părinţi şi copii, soţi şi soţii, surori şi fraţi, vom poposi în cele eterne şi ne vom pierde în contemplarea nestingherită a Aceluia pe care L-am aşteptat şi L-am dorit cum nimenea nu ştie. Atunci şi acolo vor avea preţ cu adevărat doar faptele făcute de dragul Lui; şi, cum a spus cineva, de dragul Lui n-aş îndrăzni să fac nimic bun fără El. Da, acele fapte vor avea valoare, cum şi lacrimile de dor din timpul pribegiei noastre de-o clipă.

La Iosif acasă se împlinea parcă deplin gândul lui Dumnezeu exprimat mult mai târziu de apostolul Pavel: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit, tu şi casa ta“. Mă bucur de această promisiune divină ce-i cuprinde pe copiii mei. Şi de ce, dacă Domnul mi-a dat responsabilitatea şi privilegiul de a avea slujitori în casă, m-aş îndoi de vrerea şi de puterea Sa ca să-i mântuiască şi pe ei?  Aşa ai spus Tu, Doamne Isuse: „Tu şi casa ta“. De aceea am îndrăznit să-i aduc la Tine din fragedă pruncie pe copiii pe care mi i-ai dat. Cum aş fi putut să-i las pe maidanul nimănui, căci Tu Însuţi ai spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei“.

În această casă, minunat rânduită şi copleşitor binecuvântată, au fost invitaţi la masă cei unsprezece. Evident, măgarii au trebuit să aştepte afară. Iosif îi privea cu emoţie cum se plecau înaintea lui, aducându-şi darul pe care-l pregătiseră până să vină el. Când l-a văzut pe Beniamin, nu s-a mai putut abţine şi s-a dus într-o odaie să plângă. Eu cred că are şi Domnul Isus o odaie la fel, că, de nu, unde S-ar duce atunci când vrea să plângă? Să plângă de drag şi de dor, iar uneori de suferinţa de a Se vedea nevoit să ne mustre. S-au aşezat apoi toţi la masă, căci Simeon le fusese adus imediat ce păşiseră pragul acelei case. Aşa vrea Iosif, să stăm toţi la masă cu el; numai să nu fim cumva plecaţi cu măgarii… Privirile fraţilor trecuseră de la neîncredere la spaimă, de la spaimă la nedumerire, de la buimăceală la veselie, deşi nu-şi puteau explica ce motiv ar fi avut să fie veseli. Fiindcă ceva, oricum, nu era în regulă. Ei, perfect variabili în simţăminte şi în înţelegere, Iosif, perfect constant în amândouă. Le era ciudată rău purtarea lui. Apoi, a doua zi dimineaţă, în privirile lor puteai citi fericirea că sunt lăsaţi să plece. Planul le reuşise perfect. Şi, fără îndoială, dacă s-ar mai fi întors în Egipt după grâu, n-ar mai fi avut nicio grijă, doar mâncaseră cu stăpânul! E adevărat, nu la aceeaşi masă, dar oricum în aceeaşi cameră, în casa lui. Din nou fericiţi alături de măgarii lor, nu doar intacţi, dar şi încărcaţi cu grâu, simţeau parcă în nări, deopotrivă oameni şi măgari, mirosul deşertului, vântul acela, când lin, când furtunos, cu care erau parcă rude. Dintre toţi cei doisprezece fraţi, unul singur ştia că aveau să se revadă foarte curând: Iosif. Ceilalţi n-aveau de unde să ştie că purtau iarăşi argintul în saci; că doar nu ei încărcaseră grâul în saci şi probabil nici sacii pe măgari. Şi nu ştiau că în sacul lui Beniamin fusese pus – oare de către cine? – chiar paharul stăpânului. Numai ce ieşiră din cetate, că economul aleargă după plecaţii prin deşert spre ale lor, îi ajunge din urmă şi le zice că sunt hoţi. Să fure ei paharul stăpânului, după atâta bine cât li se făcuse!

E lucru mare ce e şi cu inima omului, că ei, foşti criminali, neştiind încă despre cine ar putea fi vorba, se aliază subit împotriva aceluia ce ar fi fost capabil de o aşa mârşăvie. „Ăla“ - ce dacă era unul dintre ei - merita să fie pedepsit şi să rămână rob în Egipt; robul robului lui Iosif. Aşa gândeau probabil. Numai că, în astfel de clipe, gândurile curg mai repede decât de obicei şi vorbele şi mai repede. Da, uneori mai repede chiar decât gândurile. Au pronunţat cu buzele lor sentinţa, aşa de imposibil li se părea ca acuzaţia să fie adevărată: „Cel ce a făcut asta se cuvine să moară“. Iar ei, fiindcă n-au împiedicat furtul, fiindcă n-au vegheat unii asupra altora, să fie robi ai… ştii tu.

Economul deschide deci sacii. Grâul era acolo şi arginţii la fel, dar asta nu-i mai mira. Deschide sacul celui mai vârstnic, Ruben, apoi al lui Simeon, Levi, Iuda … Se bucurau că avuseseră dreptate. Mai rămăsese doar Beniamin, dar el era copil cuminte. Când totul a devenit clar, economul face deosebirea între „hoţul“ Beniamin şi cei zece cinstiţi. Copilul va rămâne rob, iar ei sunt liberi să plece, adică cu tot cu grâu, cu măgari şi cu argint dublu. Ştii că migdale şi fistic găseau şi la ei în Canaan. Doar că – Doamne, mare eşti! – acum le păsa de tata şi nu-şi mai puteau abandona un frate. Mă opresc şi cred că ştii de ce: deşi pentru ei începea cea mai neagră zi din viaţă, totuşi finalul era de acum previzibil şi calea ireversibilă. Puţin conta dacă ştiau sau nu că aşa stăteau lucrurile. Odată ce conştiinţele le fuseseră profund atinse şi gândurile transformate, nu mai rămânea decât reconsiderarea trecutului şi mărturisirea păcatelor. Dar asta era doar o chestiune de timp. Din nou, mâna bună a lui Iosif era la lucru. Veseli i-au întors spatele; trişti şi disperaţi revin acum la el, asta fiindcă încă nu ştiau cu cine au de-a face. Mă opresc şi pentru a spune că orice analiză a trecutului cuiva pentru a-i aprecia caracterul, e o sabie cu două tăişuri, asta chiar dacă e perfect valabil ce ştii din trecutul acelei persoane. La fel cum e fără logică să-ţi schimbi brusc părerea despre un om pe care l-ai cunoscut într-un fel, doar pentru că la un moment dat în viaţă pare a fi, de exemplu, un hoţ, aşa ca Beniamin. Era clar, paharul fusese găsit la el. Era clar că nici el, nici nimeni nu e perfect. Ce ar fi fost însă ca cei zece să-şi aducă fiecare aminte de ce le-o fi dispărut fiecăruia cine ştie când şi să zică: ce frate aveam şi abia acum, după douăzeci de ani, ne dăm seama! Pe de altă parte, cine ar fi putut, privindu-le trecutul celor zece, să se aştepte la un comportament lăudabil din partea lor? Hoţii şi criminalii au adesea remuşcări. Asta nu înseamnă însă mare lucru. Pot fi, cum am mai spus, oameni de treabă în multe privinţe: au şi ei zilele lor bune. Dar prin harul lui Dumnezeu se pot pocăi şi vor fi cu totul altfel de cum îi recomandă trecutul. Dacă nu vezi asta, înseamnă că te îndoieşti de realitatea pocăinţei lor; însă dacă asta îţi este clară în conştiinţă, în lumina acelor ochi lăuntrici, şi totuşi păstrezi rezerve, înseamnă că te îndoieşti de Domnul. Ştiu că ar putea oricând să revină la purtarea nebună din tinereţe şi ar fi o prostie să te încrezi în vreun om, chiar şi pocăit, adică credincios; dar e mai bine să-i întinzi o mână a dragostei, chiar dacă o faci cu teamă dar contând pe harul lui Dumnezeu, decât să-ţi reproşezi vreodată că ai abandonat un suflet pentru că nu ai avut încredere în Domnul Isus. Ar fi uşor să ridici din umeri şi să pleci. Dragostea lui Iosif însă nu te lasă. Domnul îţi porunceşte să iubeşti. Ori ai uitat că ai fost şi tu Baraba? Ori Pilat, Caiafa, sau Ruben şi Simeon? Ce mai contează? Poveştile noastre sunt la fel, doar El e altfel, El, care iubeşte până la capăt. Iar dacă eşti credincios şi tragi linie cum se cuvine ca să aduni ce ai făcut în viaţă, vei vedea, dacă socoteşti drept, că poţi trece cu plus doar clipele în care ai semănat cu El: până la capăt. Iar când iubeşti, ierţi, aşa cum ţi s-a iertat şi ţie, chiar dacă omul acela ţi-ar fi făcut vreodată vreun rău. Iertarea nu e un act al milei, ci încununarea disciplinei care e un privilegiu al dragostei. A spus-o altul mai profund decât mine, mult înaintea mea.

Dacă citeşti relatarea Bibliei din acest punct, găseşti un verset foarte interesant. Zice aşa: „Iuda şi fraţii săi au ajuns la casa lui Iosif“. La plecare erau toţi la fel. La întoarcerea neaşteptată, unul e diferit: Iuda (coincidenţă de nume cu trădătorul de mai târziu). Iuda, unul din cei zece, care-şi asumase responsabilitatea asupra lui Beniamin în faţa tatălui său, este acum liderul la pocăinţă al fraţilor săi. Oare pentru atitudinea aceasta a primit binecuvântarea ca din posteritatea lui să se nască peste secole regele David? Şi peste un mileniu şi jumătate să Se nască după trup Hristosul, care este mai presus de toate Dumnezeu binecuvântat în veci? Conştiinţele mai multor oameni pot fi la un moment dat mişcate de simţământul păcatului şi de o pocăinţă reală, dar ferice de cel ce zice: „Fraţilor, să ne aşezăm pe genunchi!“. Viaţa, aşa cum e ea: asta descrie Biblia, în modul cel mai normal pentru cei ce o cunosc şi cel mai uimitor pentru cei ce o citesc pentru prima dată; viaţa, aşa cum e văzută ea dinspre pământ spre cer, dar mai ales dinspre cer spre pământ. Căci altfel n-ar fi Domnul cel care vorbeşte! Viaţa oamenilor cu intervenţia tainică a lui Dumnezeu în măruntul trebuşoarelor noastre, cu glasul Lui adresat conştiinţei. Te voi lăsa deci să citeşti singur cuvintele unuia care se pocăieşte, care au fost scrise acum trei mii cinci sute de ani. Şi atunci cerul era tot albastru, iarba tot verde şi inima omului la fel ca azi. Nu voi pleca, ci mă voi aşeza aci, pe podea, lângă canapeaua pe care stai şi, în duh, îţi voi auzi glasul citind, poate întâia dată, din Biblie. Nu te sfii să citeşti cu voce tare. E vorba despre tine, despre noi şi, nu-i aşa, ceva parcă e altfel în viaţa ta de când ai început să-L cunoşti pe adevăratul Iosif. Citeşte, căci, aşa cum e scris, aşa grăieşte pocăinţa. Iar ceea ce-ţi atinge colţul buzelor e gustul lacrimilor ei. Pocăinţa, efect al mustrării Domnului adesea, dar întotdeauna încununarea dragostei Lui pentru fericirea ta! Să nu crezi însă că pocăinţa ţi-a adus fericirea, ci Domnul e Acela ce te învăluie cu lumina feţei Lui, căci la umbra aripilor Sale ai venit să te adăposteşti. Oricum, nimic nu va mai fi la fel de acum înainte. Citeşte tu, că eu am cam obosit.

Atunci Iuda s-a apropiat de el şi a zis: „Te rog, domnul meu, să vorbească robul tău un cuvânt în auzul domnului meu şi să nu se aprindă mânia ta împotriva robului tău; pentru că tu eşti ca faraon. Domnul meu a întrebat pe robii săi, zicând: «Aveţi voi tată sau frate?». Şi noi am zis domnului meu: «Avem un tată bătrân şi un copil al bătrâneţii sale, încă tânăr; şi fratele lui a murit şi el a rămas singur de la mama sa; şi tatăl său îl iubeşte». Şi tu ai zis robilor tăi: «Aduceţi-l la mine, ca să-l văd cu ochii mei». Şi noi am zis domnului meu: «Băiatul nu poate să lase pe tatăl său, pentru că, dacă va lăsa pe tatăl său, tatăl său va muri». Şi ai zis robilor tăi: «Dacă fratele vostru cel mai mic nu va coborî cu voi, nu-mi veţi mai vedea faţa». Şi a fost aşa: când ne-am suit la robul tău, tatăl nostru, i-am spus cuvintele domnului meu. Şi tatăl nostru a zis: «Mergeţi din nou, cumpăraţi ceva de mâncare». Dar noi am zis: «Nu putem coborî; dacă fratele nostru cel mai mic va fi cu noi, atunci vom coborî, pentru că nu putem vedea faţa omului aceluia dacă fratele nostru cel mai mic nu va fi cu noi». Şi robul tău, tatăl meu, ne-a zis: «Ştiţi că soţia mea mi-a născut doi copii. Şi unul a ieşit de la mine, şi am zis: ‹Cu adevărat, a fost sfâşiat›; şi nu l-am mai văzut până acum. Şi dacă veţi lua de la mine şi pe acesta şi i se va întâmpla vreo nenorocire, cu durere veţi coborî perii mei albi în Locuinţa morţilor». Şi acum, când voi merge la robul tău, tatăl meu, şi băiatul nu va fi cu noi – şi sufletul lui este legat de sufletul său – va fi aşa: când va vedea că băiatul nu este, va muri; şi robii tăi vor coborî cu durere perii albi ai robului tău, tatăl nostru, în Locuinţa morţilor. Pentru că robul tău s-a pus garant la tatăl meu pentru băiat, zicând: «Dacă nu ţi-l voi aduce, voi fi vinovat înaintea tatălui meu în toate zilele». Acum dar, te rog, robul tău să rămână rob domnului meu în locul băiatului şi băiatul să se suie cu fraţii săi. Căci cum să mă sui eu la tatăl meu şi băiatul să nu fie cu mine? Să nu văd răul care va veni peste tatăl meu!“. Şi Iosif n-a putut să se stăpânească înaintea tuturor celor care stăteau lângă el şi a strigat: „Să iasă de la mine orice om!“. Şi nimeni n-a rămas cu Iosif când s-a făcut cunoscut fraţilor săi (Geneza 44.18–45.1).

I-am auzit vorbind şi am tăcut, fiindcă ştiam că nu-i pot convinge. Erau oamenii care susţin că nu poţi înţelege nimic din Sfânta Scriptură, că e plină de mesaje codate destinate unor iniţiaţi. Şi cine s-ar îndoi vreodată de profunzimea semnificaţiilor ei? Dar, deşi infinită ca Însuşi Dumnezeu, e totuşi atât de aproape de noi, ca Domnul pe străzile Ierusalimului sau în casa Martei, la Betania; o prezenţă ce poate uşor să treacă neobservată, deşi atinge conştiinţele tuturor. E ca şi cum n-ar fi, căci stă pe raft Biblia ta; şi totuşi e acolo, în adâncul năzuinţelor tale, căci ştii că, într-o zi, o vei deschide. Oricine poate înţelege ceva din ea, deşi nimeni, niciodată, totul. Pe măsură ce o citeşti însă, semnificaţiile ei îţi devin tot mai clare. Iar întâia carte, Geneza, cu parfumul ei de după-amiază de duminică în miezul verii, e ca o pepinieră a tot ce-nseamnă adevărurile despre Dumnezeu şi despre om, a planurilor divine, a gândurilor Lui nemaipătrunse, pe care totuşi a binevoit să ni le descopere. Geneza e o prefaţă a istoriei omenirii, dar şi a istoriei mele. Începe cu începutul, aşa cum se cuvine, acel verset perfect, întâiul, format din exact de şapte ori câte 4 litere. Vorbi-vom poate vreodată şi despre asta. Apoi arată tot ce-nseamnă lucrarea lui Dumnezeu pe care omul nu întârzie s-o ruineze. Apoi chemarea lui Dumnezeu către cei ce o ascultă, iar la sfârşit, scopul şi împlinirea tuturor lucrurilor: Iosif, adică Hristos Isus. La fel şi viaţa mea, căutându-mi cărarea şi împlinirea încă de la prima suflare pe care am primit-o de la El; şi negăsindu-mi tihnă altundeva decât la pieptul Lui. L-a auzit tot cerul cum plângea când m-am întors. Şi nu m-aş fi întors niciodată, dacă nu m-ar fi căutat. Da, şi n-aş fi putut sta cu capul pe pieptul Lui, dacă n-ar fi murit în locul meu. Oare de ce mi-a trebuit atâta timp? Fericiţi copiii care-L primesc ca Mântuitor! Vor creşte la pieptul Lui, cereşti într-o lume străină, aparţinând cerului, acelei Împărăţii care este a celor ca ei. Nicicând, nicăieri, un alt împărat n-a plătit cu viaţa ca să câştige dragostea şi încrederea supuşilor săi. Şi nicicând, nicăieri, supuşii vreunui împărat n-au fost mai bucuroşi să fie robi din dragoste ai Celui binecuvântat. O! adânc al înţelepciunii, al dragostei şi al îndurării lui Dumnezeu! Mi-a văzut lacrimile de pocăinţă pe când nu exista nimic decât El Însuşi în atotsuficienţa Sa. Da, iubirea e eternă fiindcă El e Părintele veşniciei, Dumnezeul oricărui har.

Ai putea crede că, de-aici înainte totul fiind rezolvat, bucuria fiind deplină, povestea se cuvine să se încheie; că viaţa lor, a tuturor, deşi nu mai avea să fie la fel ca înainte, se va desfăşura totuşi lin, ceva de genul: „Şi au trăit fericiţi“. Aveau toate motivele să fie fericiţi, căci faraon, aflând ce se petrecuse şi doritor să-şi arate recunoştinţa faţă de Iosif, a poruncit să le fie date care, evident, trase de cai, nu de măgari, ca să-şi aducă familiile în Egipt. Era doar logic să stea unde era grâul, nu să vină din când în când să cumpere. E logic pentru oricine, că, de exemplu, dacă ai gustat bunătatea Domnului, vei vrea să rămâi cât mai aproape de El, că nu te vei mai depărta niciodată de poala hainei Lui. Vei lua grâu din belşug în fiecare dimineaţă, adică vei citi din Biblie hrănindu-te cu Hristos şi vei da de mâncare şi familiei tale, adică vei avea un răgaz poate la începutul sau spre sfârşitul zilei, ca să citeşti împreună cu soţul sau cu soţia, alături de copiii cu care vei fi fost binecuvântat. E absolut logic că, după atâta căutare şi zbucium, când L-ai găsit pe adevăratul Iosif, lumea nu-ţi va mai oferi nicio atracţie. E totul atât de clar şi de normal! Doar că nu e absolut real. Asta fiindcă nu încetăm să purtăm în noi, cât timp suntem în acest trup de carne, firea cea veche, exact cea care l-a vândut, care L-a trădat pe Domnul Isus şi care e capabilă să facă asta din nou, oricând. Prin harul lui Dumnezeu avem şi natura Lui cea nouă care nu poate fi atinsă sau întinată de păcatul care este în carnea noastră; o natură care nu se manifestă însă cu putere decât atunci când îţi abandonezi voinţa grijii atotînţelepte a lui Dumnezeu. Iar această predare a voinţei, ştii deja, este ceea ce natura veche nu suportă nici în ruptul capului. Pe ea n-o interesează Iosif, ci lumea. Şi e aşa uşor să-ţi spui că le poţi avea pe amândouă: favoarea lui Dumnezeu şi prietenia cu lumea! Dacă te gândeşti mai bine înţelegi repede că sunt lucruri opuse din orice punct de vedere. Una, numai una îţi poate umple inima. Care oare?

Ne spune Scriptura şi ştim toţi din experienţă ce-nseamnă un credincios lumesc. E mult mai profund decât ce se vede în afară, deşi se vede şi în afară un credincios lumesc. Există surori în Hristos care uită să se îmbrace cu modestie si cu discreţie, cum se cuvine femeilor care mărturisesc că se tem de Dumnezeu. La fel, există fraţi credincioşi care-şi lustruiesc – sau îşi ţesală – caroseriile măgarilor-putere, de parcă ar fi veşnice. Alţii trăiesc ponosiţi, voit urâţi şi la aspect şi la standardul de viaţă ca să-şi dovedească lor şi altora că sunt mai spirituali, adică mai duhovniceşti. A fi lumesc înseamnă şi una şi alta dintre aceste extreme. Căci în asta s-au luptat dintotdeauna filosofii lumii, unii definind ce se cuvine, iar alţii afirmând că orice se cuvine, doar să fii tu bun (!). E aşa de greu să trăieşti simplu, natural cu Hristos, trecând prin lume şi fiind un parfum al dragostei spre iertare, pentru toţi cei care-L caută!

Iosif ştia că nu le trebuie decât o clipă ca să arate că păcatul era încă în ei, ca în noi toţi. De aceea le-a spus: „să nu vă certaţi între voi pe drum“. Şi nici nu era lung drumul: de la Iosif în Canaan şi înapoi la Iosif, pentru a fi cu el pentru totdeauna. Aşa e orice credincios: începe adevărata viaţă cu Hristos şi speră că va veni foarte curând clipa când Iosif cel adevărat ne va lua ca să fim pentru totdeauna cu El. Ce altceva decât dragoste ai putea să manifeşti în acest răstimp? Aşa ar trebui să fie, dar atunci de unde vin certurile între creştini? O să-mi spui că nu toţi cei ce poartă numele de creştin sunt şi credincioşi. Că unii au doar numele lui Hristos, nu şi viaţa Lui, căci n-au crezut în El, nu L-au primit ca Mântuitor personal. Aşa este, dar să nu te mire dacă vei vedea vreodată adevăraţi fraţi ai lui Iosif certându-se. Poate nu te simţi în stare de o asemenea purtare rea. Nici eu nu mă simt în stare, dar ştiu că aş putea oricând s-o fac şi nu există altă scăpare decât cea pe care o ştii deja: să te ţii tare de marginea veşmintelor Lui, ca un copilaş care se ţine strâns de mama, dar pe care, de fapt, mama îl ţine strâns… Suntem născuţi pentru a iubi, dar nu vom fi niciodată obligaţi să o facem, deşi întotdeauna dragostea Lui ne va constrânge. Căci dragoste e ceea ce vezi în ochii Lui, chiar şi când te mustră. Fie ca ceea ce ai văzut în ochii Lui să-ţi rămână şi să ne rămână tuturor pe retină, ori de câte ori îi privim pe oameni, pe fraţi şi pe noi înşine!

Duceau acum spre casă mai mult decât îşi putuseră vreodată imagina. Nu e vorba nici de grâu, nici de măgari, nici măcar de carele lui faraon, deşi toate acestea erau mult nu doar peste ce meritau dar şi peste ce ar fi îndrăznit să ceară – şi să viseze. Dar dincolo, spun, de toate astea, duceau cu ei vestea că Iosif e viu. Văzuseră gloria lui căreia aveau să-i fie părtaşi în curând şi faţă de aceasta totul devenea mic, ba chiar meschin. Căci esenţial din ceea ce transporţi prin timp nu e obiectul, ci semnificaţia lui – a spus-o, de asemenea, altcineva înaintea mea. Nu era totuna dacă acele bunuri le fuseseră dăruite de Iosif sau dacă le primiseră doar pentru a se bucura de o anume bunăstare. Nu era totuna dacă aduceau acasă darul lui Iosif pentru Iacov sau dacă ar fi fost doar o cantitate de bogăţie pentru ca Iacov să fie scutit tot restul vieţii de griji. Şi, deşi nu mă îndoiesc că erau preocupaţi şi cu drumul şi cu nevoile imediate, cum ar fi nutreţul pentru cai, totuşi inima le ardea de ceva ce era încă prea mare pentru ei: dragostea lui Iosif. Se gândeau la el, la tot ce a fost, ştiau că sunt de-acum iertaţi şi erau gata să mărturisească totul înaintea tatălui lor. Totuşi, până în ultima clipă, dragostea lui Iosif a fost mai mare decât cuprindeau conştiinţele lor, asta fiindcă şi-au imaginat (n-aş fi făcut şi eu la fel?) că sunt iubiţi cu măsură, cu rezerve şi mai ales că îi iubeşte al unsprezecelea doar, sau mai ales, de dragul bătrânului lor tată. E adevărat că Iosif nu putea iubi decât omeneşte, căci numai Domnul e dragoste în El Însuşi. Dar asta nu înseamnă că nu iubea deplin, adică găsindu-şi motivaţia dragostei în Domnul, nu în Iacov, nici în fraţi. Doar cu o astfel de dragoste poţi iubi până la capăt. Iar capătul e aşa cum l-a vrut Dumnezeu: deplina binecuvântare câştigată prin jertfa şi truda răbdătoare a dragostei Lui în noi, pentru noi, cu noi.

Când au ajuns la ai lor, au dat buzna în cort să-i spună lui Iacov doar atât: „Trăieşte“. Dar Iacov nu i-a crezut, e clar de ce. În plus, aşa o veste şi după atâta vreme era greu de digerat. A văzut însă tot ceea ce trimisese Iosif pentru el, tot alaiul ce avea să-l ducă la cel iubit şi nespus de binecuvântat. Găsise intactă corabia cu comori pe care o pierduse de mult. Mâna bună a Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov fusese în acest timp cu el şi cu casa lui, în ciuda falimentului credinţei lor. Era ca şi cum, după o noapte polară, se trezise în mijlocul unei primăveri din Saron, în valea cu crini. Nu-l interesa nici Egiptul, nici bogăţia, nici foametea, ci Iosif era centrul bucuriei lui. Asta, tradus pe creştineşte, se cheamă „bucurie în Domnul”. Bucurie care nu face altceva decât să-i înstrăineze şi mai mult pe cei deja străini de această lume.

E impresionantă scena revederii şi a momentului uimitor în care Iacov îl binecuvântează pe faraon, ca pentru a da mărturie că ceea ce urma să primească de la monarh era doar ceva datorat; căci, dacă n-ar fi existat familia depozitară a promisiunilor lui Dumnezeu, ar fi suferit de foame Egiptul cu faraon cu tot. Da, ar fi pierit o lume, dacă nu exista Iosif, fiul lui Iacov. Şi, deşi prin Iosif se împliniseră toate cele spre fericire, totuşi mâinile îmbătrânite ale lui Iacov erau cele ce aveau dinspre Dumnezeu autoritatea de a da binecuvântarea: asupra lui faraon, de bună seamă, dar mai ales, înainte de moarte, asupra fiilor lui; căci, ani buni mai târziu, atunci când a ştiut că Tatăl duhurilor îl va chema la ceruri, Iacov, bătrânul păstor, profet şi preot, şi-a binecuvântat copiii cu cuvinte ce trec cu mult dincolo de generaţia lui, cuvinte ce sunt, pentru cei care cunosc Scriptura, ca o sămânţă profetică a istoriei poporului Israel, cuprinsă într-o altă sămânţă, Geneza, descriere uimitoare a istoriei căilor lui Dumnezeu cu oamenii în general. Ştiu că ar fi prea mult şi prea greu să ne scufundăm acum în aceste ape. Dar dincolo de semnificaţia profetică, acele cuvinte au însemnat ceva atunci pentru cei ce le-au auzit, pentru moştenitorii făgăduinţelor. Căci atunci, atunci abia, corăbiile încărcate aveau să fie trimise pe marea timpului sub privirile Domnului, cu povara glorioasă pentru generaţiile care vor veni. Iar Efraim şi Manase, copiii lui Iosif, au fost număraţi printre copiii lui Iacov ca o confirmare a faptului că fuseseră crescuţi în aceeaşi credinţă, speranţă şi dragoste; că respiraseră acelaşi parfum al cerului, parfum ce se găsea în corturile nomazilor cei năzuitori de eternitate la fel ca în casa lui Iosif; o confirmare a faptului că Egiptul, cu toate ale lui, cu cea mai avansată naţiune a vremii, nu avusese puterea să-i atragă pe cei crescuţi în căminul credinţei. Iar dacă Iacov i-a numărat printre fiii săi pe Efraim şi pe Manase, asta e ca şi cum bunicul sau bunica lasă Biblia care i-a trecut prin furtuni, în mâna nepotului sau nepoatei. Nu sunt cuvinte pentru a spune ce simt bătrânii când fac asta. Când se despart uşor de tot ce le-a înseninat privirea în umblarea lor prin această vale a plângerii, spre a se lăsa ridicaţi spre Cel ce le-a fost speranţă, şi le va fi de acum împlinire. Nu, asta nu e moarte! Îi priveşti cum devin conştienţi de realităţi pe care şi tu ca credincios le ştii, dar pe care nu îţi este încă dat să le pipăi, aşa cum le e lor dat în acele clipe în care încă te mai văd şi te mai aud, clipe în care corabia lor va fi ridicată la ceruri, deşi trupul le va fi pus ca o sămânţă spre înviere în sânul liniştitei glii; acele clipe în care Iacov vorbea, în taină, mai degrabă cu cei ce fuseseră (şi erau şi dincolo de moarte la pieptul Domnului) decât cu cei ce erau şi rămâneau încă o vreme aici jos. Este exact cum îi spunea odinioară Domnul lui Avraam: „Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare“. Scut pentru acum şi aici, răsplată pentru atunci şi acolo. Şi nu gloria cerească le umple inimile, deşi privirile le sunt pline de ea, ci Domnul, căci, fără El, cerul n-ar însemna nimic: absolut nimic! E la fel cu ce simţea Iacov venind înspre Egipt: nu-l interesa nimic decât Iosif. Da, din clipa aceea, a ultimului inspir, poate greoi, prea trudit, ştampilă finală peste tot ce a însemnat pământul, nu mai putem face nimic unii pentru ceilalţi, cei ce rămân pentru cei ce pleacă, sau invers. Cei ce au plecat au ales deja unde vor merge, iar cei ce rămân s-ar cuveni să facă la fel măcar în astfel de momente.

După moartea lui Iacov, fraţii preaiubiţi şi preabinecuvântaţi au venit, delicat şi cu teamă, să vorbească cu Iosif. Să-i ceară să nu se mânie, să nu-i pedepsească pentru că i-au făcut rău cândva. Asta aşa, de dragul bătrânului lor tată. Greu a fost să cred că a murit pentru mine şi parcă şi mai greu să cred că nu va înceta niciodată să mă iubească - şi asta din motive ce se găsesc doar în preafericita Lui fiinţă! Căci Omul din glorie, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Supremul Mare Preot, ne poartă şi pe umeri, dar şi pe piept, la fel cum stăteau odinioară pietrele preţioase pe umerii şi pe pieptul marelui preot Aaron. Pietre preţioase pe umerii şi pe pieptul Lui, iată o altă imagine tainică de pe paginile Bibliei, dar care defineşte atât de mişcător ceea ce reprezintă ai Săi pentru El! Păşind în duh în sanctuarul ceresc, Îl vei găsi acolo pe Cel ce iubeşte până la capăt, pe Cel ce iubeşte cu o iubire veşnică. Şi doar păşind în sanctuarul ceresc te vei regăsi pe tine însuţi în El, alături de cei cu aceeaşi dragoste iubiţi. L-a durut pe Iosif tulburarea şi îngrijorarea fraţilor lui. Le-a vorbit cu dragoste şi cu bunătate, ca singurul care le putea purta de grijă. Iar apoi, odată ce i-a văzut plecând liniştiţi spre casele lor, s-a întors el însuşi spre singura care ştia cum şi cât iubeşte Iosif, spre regina, doamna, prietena şi iubita lui, cea cu care împărţea deplin povara de dragoste şi de binecuvântare pe care el însuşi o primea de la Dumnezeul oricărui har. Cea care îi era nu doar alinare şi bucurie, ci şi răsplată pentru vremea de acum, ea, care-l aştepta ca o grădină închisă, a cărei cheie o avea numai el, o grădină cu miresme cereşti, dar revărsate aşa ca să poată fi atinse în modul cel mai real cu putinţă, resimţite cu fiecare fibră, de către soţul ei, soarele ei, bucuria şi împlinirea ei în a fi femeie.

… de la noi, care-Îi suntem rod al suferinţei, de după momentul crucii, de la noi, cei care Îi suntem mireasă, de la noi, cei cunoscuţi şi iubiţi din veşnicie, aşteaptă El cea mai deplină revărsare a celui mai minunat, mai profund şi mai sfânt parfum de mir. Parfum al mirului strâns cu grijă de pe paginile Scripturii Sfinte pe când ochii ni-i scaldă privirile Lui. Parfum revărsat în clipa dintâi a zilei dintâi a fiecărei săptămâni, atunci când suntem strânşi împreună – ce har! – pentru a vesti moartea Lui luând din pâine şi din vin; parfum al veşmintelor Lui în care suntem cufundaţi, căci „din mâna Lui primim ce Îi aducem“; parfum al închinării care deplin I se cuvine şi care se înalţă din atâtea inimi pentru adorarea Aceluia care este Dumnezeu şi Tată, Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru, Tatăl Lui şi Tatăl nostru, pe care L-am cunoscut în singurul care L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, în Fiul Său veşnic, Isus Hristos, El, care este Dumnezeul Adevărat şi viaţa veşnică, Domnul şi Mântuitorul nostru.

* * *

Ştiu, ar mai fi multe de scris. Cine ar gândi că ar putea spune despre infinit mai mult decât un fir de nisip faţă de o plajă? Sunt însă clipe în viaţă în care îţi dai seama că, oricâte ar fi, cuvintele nu sunt de ajuns. Nu e vorba doar de felul în care ar trebui rânduite pentru a purta o prea îmbelşugată povară, căci atunci două vorbe ar putea face cât o mie pentru cel ce ştie deja despre ce îi vorbeşti. Nu e vorba nici măcar de faptul că atâtea întâmplări, atâtea semnificaţii ce sălăşluiesc în ele, dacă ar fi descrise cum se cuvine, ar umple lumea noastră şi aşa prea mică. Ci, aşa cum încep să înţeleg, problema stă într-o nepotrivire de o altă natură, o incongruenţă, dacă mă laşi să-i zic aşa, între mintea mea de acum, cu ochii şi urechile ce-i aduc nectarul pe care ea, mintea, îl va face miere, şi felul deplin în care voi vedea lucrurile de acolo, din glorie. Căci, oricât de sclipitoare ar fi ea, înţelegerea mea, chiar luminată şi condusă de Duhul lui Dumnezeu, nu-mi va aduce nicidecum tot adevărul despre toate lucrurile, adică nu-mi va arăta toate relaţiile tuturor lucrurilor cu Dumnezeu şi unele cu altele potrivit cu ceea ce este perfect, adică potrivit cu planul divin; şi să am această percepţie nu doar instantaneu, ci simultan. Ştiu că e greu de prins ideea asta, dar parcă fără ea nu pricepem cât suntem de limitaţi. Ia un exemplu, oricare! Să zicem, străjerul în noapte, cel care este pus, în ultima strajă din vremea de întuneric, adică de la trei până pe la şase dimineaţa, să vegheze ca nimic să nu tulbure liniştea fragilă a taberei plină cu răniţi, înconjurată de duşmani ce par infinit de mulţi, neîngăduit de puternici şi fără chip. Căci noaptea, când ochii tac, duşmanul poate fi oricât şi oricum. Străjerul, spun, care pentru acum nu aşteaptă altceva decât un pumnal venit de niciunde, gata să-i curme viaţa şi veghea, dar care ştie că în curând se vor ivi zorii ce vor aduce cu ele trupele aliate. Transpune toate acestea la aici şi acum şi vei şti că există credincioşi care veghează şi se roagă în noapte pentru mica ceată ce le-a fost încredinţată, ceată care, ca în orice conflict, are răniţii şi trudiţii ei. Adaugă la asta faptul că santinela se roagă la fel de stăruitor pentru duşmanii de afară, cei cu pumnalele morale, iar nu de oţel, ca, dacă ar fi cu putinţă, să treacă şi ei, cât mai este încă vreme, în tabăra celor ce aşteaptă eliberarea. Acum pune toate aceste trăiri în seama unei bătrâne doamne cu duh blând şi liniştit ce este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Şi adaugă la toate astea durerea ei când ştie că printre cei de afară care nu aşteaptă nimic, absolut nimic, se găsesc doi dintre nepoţii ei, de câteva luni de zile plecaţi la studii. Aş putea continua căci, din nou, atâtea ar fi de spus! Acum priveşte la Domnul şi vezi ce simte El când Se uită deopotrivă la ea şi la nepoţii ei; şi înmulţeşte totul cu numărul neştiut de credincioşi care veghează în acelaşi fel doar datorită faptului că El, Marele Preot, îi susţine şi pune în inima lor aceste simţăminte faţă de cei dinăuntru şi faţă de cei de afară, alături de sentimente pe care le naşte în inima lor pentru El, sentimente de care numai El este vrednic. Vezi, mintea noastră nu poate cuprinde instantaneu şi simultan relaţia dintre Dumnezeu şi cele create de El, nici măcar dacă ar şti, ca sumă, toate aceste adevăruri cu toate faţetele lor. Doar Domnul vede lucrurile cu o asemenea atotştiinţă; şi nu doar le vede, ci le şi susţine. Căci nici cea mai mică vrabie, nici cel mai mic fir de păr de pe capul vreunui credincios nu cade la pământ fără voia şi accepţiunea Lui. Adică, deşi le cunoaşte pe toate deplin, instantaneu, simultan şi perpetuu, totuşi Se preocupă în mod individual de fiecare dintre făpturile Lui. Unele au ales definitiv şi fără putinţă de întoarcere să i se opună: este vorba de duhurile întunericului pentru care este pregătit iadul. Alţii au răspuns chemării harului Său: e vorba despre credincioşii Săi. Pentru alţii, chemarea Lui încă răsună. Oare pentru cine? Oare pentru cât timp?

sursa: https://comori.org/