Categorie: Personaje biblice
1. Împrejurările (Judecători 6:1 -10 )
După cum spuneam, la începutul acestui capitol se repetă pentru a patra oară că israeliţii au făcut ce nu plăcea Domnului. Timp de şapte ani ei au fost daţi în mâinile lui Madian, care i-au prădat şi i-au făcut să ajungă „foarte nenorociţi“. Poporul trebuia să poată face diferenţa dintre stăpânirea lui Dumnezeu şi aceea a oamenilor. Israeliţii nu au mai vrut să asculte de Domnul, lăsându-se conduşi de propriile lor dorinţe şi pasiuni. Căzuţi în mâinile oamenilor, ei au făcut amara experienţă a ceea ce înseamnă robia şi foametea. La fel se întâmplă totdeauna cu acei tineri care, găsind ca fiind prea strâmt cercul familial sau chiar şi cel creştin, simţindu-se frânaţi şi împiedicaţi în dezvoltarea personalităţii lor, îngrădiţi în bucuriile lor, pun toate acestea la o parte şi se dedau la ceea ce le oferă lumea, pentru a face mai târziu amara experienţă a robiei care decurge dintr-o asemenea decizie.
Ghedeon era conştient pe deplin de această situaţie. El suferea împreună cu poporul lui Dumnezeu urmările pedepsei divine (versetul 13). Acelaşi simţământ de participare va trăi şi David când, trimis de tatăl său pe câmpul de luptă, va constata că poporul fugea în faţa ameninţărilor unui Goliat. Atunci tânărul David a spus: „Nimeni să nu-şi piardă nădejdea din cauza filisteanului acestuia! Robul tău va merge să se bată cu el... Domnul mă va scăpa...“ (1. Samuel 17:32,37 ).
La fel şi Ilie pe Carmel ( 18 ) era profund mişcat de starea jalnică în care ajunsese poporul lui Dumnezeu, cu cei patru sute cincizeci de profeţi ai lui Baal. Însă toate acestea îl fac să ia şi mai categoric poziţie pentru Domnul. Este absolut necesar ca slujitorul Domnului, martorul Lui, să simtă profund durerea pentru starea poporului Lui în timpul în care trăieşte spre a putea răspunde, în mod corespunzător, chemării lui Dumnezeu.
„În strâmtorarea lor, copiii lui Israel au strigat către Domnul.“ Ce va face El pentru a-i scăpa? Pe de o parte, El pregăteşte poporul trimiţând un profet care să atingă cugetul israeliţilor (versetele 7-10); iar pe de altă parte, El ridicã şi pregăteşte în ascuns instrumentul pe care-l va folosi pentru eliberarea lor.
2. Chemarea în slujbă (Judecători 6:11-23 )
„Apoi Îngerul Domnului a venit şi S-a aşezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer“ (Judecători 6:11 ). Trimis de Domnul, un înger vine, se aşază sub stejar şi priveşte. Dumnezeu ia astfel cunoştinţă de starea sufletească a acelui tânăr. În Evanghelie, Isus şedea jos în faţa vistieriei Templului şi Se uita cum poporul arunca bani acolo (Marcu 12:41 ).
Îngerul nu spune nimic la început, ci priveşte în tăcere. Dacă ar privi un înger şi la noi, ce ar vedea în viaţa noastră, în gândurile noastre, în activitatea noastră? Dacă Domnul ar căuta azi o unealtă pentru a împlini voia Sa, m-ar alege El pe mine? S-ar opri El la mine dacă I-ar trebui un monitor pentru şcoala duminicală, sau un vestitor al harului la cutare persoană, sau un martor al Său într-un cerc social întunecos, sau un mângâietor pentru cei întristaţi, sau unul care să pună umărul sub greutăţile altora? Apostolul Pavel putea spune: „Domnul nostru... m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui“ (1. Timotei 1:12 ).
Ce constata îngerul privind spre Ghedeon? Tânărul acesta bătea grâu în teasc ca să-l ascundă de Madian. Într-un timp ca acesta, când poporul era sub stăpânirea vrăjmaşilor, nu era posibil să se bată grâul în văzul tuturor pe arie. Ghedeon înţelegea starea jalnică în care ajunseseră israeliţii şi-şi consuma energia pentru a pune la păstrare hrana de care el şi ai lui aveau nevoie. Este foarte important pentru noi să ne hrănim sufletele în fiecare dimineaţă din Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum israeliţii trebuiau să strângă mana: în fiecare dimineaţă. Propriu-zis, nu este vorba de lucrul acesta aici, ci de a ascunde de ochii duşmanului provizii îndestulătoare pentru zilele de foamete. Ce important este să folosim anii tinereţii pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu, adâncindu-ne în cunoaşterea lui, hrănindu-ne din el şi, de asemenea, punând deoparte provizii serioase pentru viitor. Fără a aştepta timpul când poate că vom fi copleşiţi de obligaţiile familiale, să ştim să folosim cu toată grija timpul nostru destinat cercetării minuţioase a bogăţiei de învăţături ale Sfintei Scripturi.
La versetul 12, decorul se schimbă. Nu mai este vorba de un înger oarecare, ci chiar de „Îngerul Domnului“ (în realitate, Domnul Însuşi: vezi versetul 14). Ghedeon este conştient de prezenţa Domnului. Este primul contact direct între sufletul lui şi Dumnezeu. Îngerul îl asigură de un lucru care va fi repetat de multe ori şi altor persoane: „Domnul este cu tine.“ Am putea căuta În Biblie numeroasele locuri unde apar expresii asemănătoare cu aceasta.
Să amintim măcar ultimele cuvinte rostite de Domnul Isus în Evanghelia după Matei: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.“ Trebuie să credem în această prezenţă, să ne-o însuşim prin credinţă şi s-o păstrăm în sufletele noastre.
Dar Ghedeon nu este încă dispus să se bucure pe deplin de ea. El este frământat de numeroase întrebări: De ce? Unde? El se arată perplex, socotind că Domnul a părăsit pe poporul Lui. Sunt întrebări care Se ridică în inima unui tânăr şi în timpul nostru; Unde sunt minunile de altădată? De ce un asemenea declin? De ce adesea aşa de puţină hrană în adunare? De ce se înmulţesc necazurile şi greutăţile în fiecare zi?
Dar ce face Domnul? El nu discută asemenea probleme, nu răspunde nici întrebărilor tânărului Ghedeon, ci Se uită la el şi-i zice: „Du-te...“ Nu este cazul să discutăm timp îndelungat, să încercăm a rezolva toate problemele care se pun, ci, conştienţi deplin de sprijinul Domnului, să acţionăm. Dacă am fi pătrunşi într-o mai mare măsură de slujba la care suntem chemaţi, de mărturia pe care trebuie s-o dăm, de ajutorul minunat care ne este promis din partea Domnului, am pierde mult mai puţin timp în discuţii şi dispute sterile sau în cugetări care nu duc nicăieri. Nu înseamnă că nu este necesar să înţelegem bine în ce stare se află poporul lui Dumnezeu şi să ne identificăm cu suferinţele lui, dar trebuie să facem un pas mai departe: unindu-ne cu el în întristare şi umilinţă, să vedem ce aşteaptă Domnul din partea noastră şi să facem aceasta cu toată dăruirea.
Domnul „S-a uitat“ la Ghedeon. Să ne gândim la privirea Domnului Isus menţionată de atâtea ori în Evanghelia după Marcu: privirea care sondează inima tânărului bogat (Marcu 10:21 ), tânăr care se credea în regulă cu Dumnezeu; privire care se opreşte apoi spre persoanele din jur, spre ucenici, spre a-i face să înţeleagă cu toţii că mântuirea nu este în nici un caz opera omului, ci lucrarea şi darul lui Dumnezeu.
Ghedeon nu este încă dispus să plece unde-l trimite Domnul. La fel ca Moise altădată (Exod 3 şi 4), la fel ca Ieremia mai târziu (Ieremia 1 ), el se uită la sine însuşi. („Familia mea este cea mai săracă... şi eu sunt cel mai mic“, Judecători 6:15 ); Pe cât de bun era faptul de a nu se încrede în puterile şi posibilităţile sale şi a rămâne umilit înaintea Domnului, tot pe atât de necesar era ca să se încreadă în Dumnezeu şi să se sprijine din toată inima pe promisiunile Sale. Domnul evită din nou să discute cu el alte amănunte şi-i repetă simplu: „Eu voi fi cu tine“, ceea ce trebuia să-i fie de ajuns. Pasajul din 1. Petru 4:11 , vorbind despre slujire, spune că aceasta trebuie îndeplinită „după puterea pe care o dă Dumnezeu.“ În Psalmul 62:11 citim: „De două ori am auzit (odată a fost nevoia şi a doua oară a venit răspunsul) că: Puterea este a lui Dumnezeu.“ Numele lui Boaz, omul care va transforma viaţa lui Rut, nume pus şi unuia dintre cei doi stâlpi din faţa Templului lui Solomon, înseamnă: „În El este puterea.“
Dar Ghedeon doreşte un semn care să-l asigure mai profund că Dumnezeu. Însuşi este Cel ce vorbeşte cu el. Şi care va fi semnul acesta, dacă nu, simbolic, jertfa lui Hristos însuşi? (Judecători 6:19-21 ). În neştiinţa sa, Ghedeon pregăteşte carne fiartă, azimi şi un vas de supă. Moise spusese lămurit cu privire la mielul pascal: „Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă, ci să fie fript la foc“ (Exod 12:9 ). Jertfa trebuia să fie mistuită de foc. Prin suferinţele pe care le-a îndurat în timpul vieţii Lui, Domnul Isus este un model pentru noi şi suntem invitaţi să călcăm pe urmele Sale; dar suferinţele care scoteau la iveală perfecţiunea firii şi fiinţei Lui nu puteau niciodată să şteargă păcatele noastre, ci a trebuit ca El să Se suie pe cruce şi acolo să cunoască părăsirea de Dumnezeu şi să bea paharul mâniei divine în momentul când a fost făcut păcat pentru noi; era necesar ca focul judecăţii să-l atingă, să-L cuprindă pe Golgota. Dar Îngerul nu respinge ofranda lui Ghedeon, ci ia din acest dar ceea ce putea fi oferit lui Dumnezeu: carnea şi azimile sunt atunci puse pe stâncă (Hristos) şi mistuite de foc (versetul 21).
Câte suflete lipsite de o bază spirituală solidă, nu au siguranţa mântuirii şi nu cunosc încă adevărata pace cu Dumnezeu şi nici adevărata închinare! Dar dacă aceste suflete vin la Domnul cu o credinţă simplă, cu sinceritate, în ciuda neştiinţei lor, Domnul le va lumina şi le va ajuta să înţeleagă că El Însuşi a purtat asupra Sa judecata şi pedeapsa care ne dau pacea cu Dumnezeu.
Este ceea ce ajunge să înţeleagă şi Ghedeon din exemplul ce i se pune înainte. El a văzut pe Dumnezeu faţă în faţă (versetul 22), dar aceasta nu va trebui să însemne pentru el moarte, pentru că judecata divină a căzut asupra iedului adus ca jertfă. Partea lui Ghedeon este pacea cu Dumnezeu. Şi acum, eliberat de orice teamă, plin de bucuria şi lumina care-i inunda sufletul, tânărul „a zidit acolo un altar Domnului şii-a pus numele „Domnul păcii“ (Iehova-Şalom) (versetul 24).
Înainte ca cineva să se angajeze într-o lucrare în slujba Domnului, trebuie ca sufletul lui să se bucure în Dumnezeu, pe deplin conştient de pacea pe care Hristos ne-a câştigat-o prin sângele crucii Sale. Am fost mântuiţi ca să slujim, nu slujim spre a fi mântuiţi, şi nici pentru a dobândi vreun merit înaintea lui Dumnezeu.
3. Mărturia (versetele 25-32)
Ghedeon a dobândit pacea. Va spune cineva: „Acum el este gata de luptă.“ Însă lucrurile nu stau tocmai aşa. El trebuie să mai cunoască o experienţă înainte ca Duhul Domnului Să-l îmbrace cu forţa necesară pentru luptă. „În aceeaşi noapte“ Domnul îi cere să dărâme altarul lui Baal care este al tatălui său, să taie parul închinat Astarteei, să zidească un altar Domnului şi să aducă drept ardere-de-tot, cu lemnul din stâlpul idolului, al doilea taur care este al tatălui său. Nu era destul ca Ghedeon să fi primit lumina, ci i se cerea să declare, în mod public, în familia sa şi în satul lui, lumina care răsărise în sufletul său.
Oare nu tocmai lucrul acesta constituie pentru mulţi copii ailui Dumnezeu piatra de care se poticnesc? Ei sunt fericiţi că au fost mântuiţi, dar se tem să mărturisească şi altora ce s-a petrecut în inima lor. Nu îndrăznesc să treacă de partea Domnului în mod public şi să mărturisească Numele Lui. Poate că în familia lui există lucruri incompatibile cu o mărturie în favoarea lui Hristos. Nu este cuviincios să dea „lecţii“ părinţilor săi, însă trebuie neapărat ca el însuşi să renunţe pe faţă la toate acele lucruri. Există relaţii de prietenie care trebuiesc a fi curmate imediat, lecturi ce trebuiesc a fi intrerupte de îndată, o „mână“ ce trebuie tăiată, sau un „ochi“ ce va trebui scos.
A mărturisi pe Hristos este o treabă şi mai complicată pentru cineva care a fost smuls dintr-un mediu în întregime lumesc; a arde literalmente idolii, a înceta să mai arzi tămâie pentru strămoşii care au murit, a scoate din casă vechi obiecte de cult, toate acestea pot atrage împotrivirea familiei sau a neamului, expunându-l pe cel în cauză unor serioase riscuri. Pentru un musulman, de exemplu, mărturisirea Numelui lui Hristos va avea asemenea consecinţe încât este aproape imposibil de făcut. Dumnezeu îi cunoaşte pe ai Săi şi împrejurările în care se află ei. Cât despre noi, timpul şi mediul în care trăim nu oferă obstacole de netrecut. Şi totuşi, trebuie să recunoaştem cu toată sinceritatea, de câte ori ne-a lipsit curajul necesar pentru a lua categoric poziţie în favoarea Domnului! De aceea este necesar să pătrundem mai adânc semnificaţia practică a acestor cuvinte în viaţa noastră: a dărâmă, a tăia, a arde, a aduce.
Ne putem inchipui cu uşurinţă frământarea lui Ghedeon în noaptea respectivă, învârtindu-se mereu în aşternutul lui, pe deplin conştient de mărturia pe care Domnul i-a cerut s-o dea. Va asculta el de Domnul, sau ar fi bine să renunţe? Dar ce va zice tatăl lui? Ce vor face oamenii din cetate? Din versetul 27 se poate deduce clar că aceste întrebări l-au chinuit toată noaptea şi toată ziua următoare. Era în joc însuşi viitorul lui şi se afla în faţa unei dileme cumplite: Dacă renunţa să dea mărturie pentru Dumnezeu, însemna că nu este apt să conducă pe Israel la victorie şi să scape poporul său din mâna vrăjmaşilor; dacă mergea înainte, îşi risca viaţa (versetul 30).
În cele din urmă, Ghedeon se decide să ia cu sine zece dintre slujitorii săi şi, în noaptea următoare el face „ce spusese Domnul.“ Prin ce stare sufletească va fi trecut el a doua zi dimineaţa când oamenii din cetate, luând cunoştinţă despre demolarea altarului lui Baal, întreprind de urgenţă o anchetă şi află că Ghedeon, fiul lui Ioas, a făcut lucrul acesta. Ghedeon ar fi putut să fugă, să abandoneze partida, să facă totul spre a-şi salva viaţa.
Dar se petrece acest lucru neaşteptat, minunat, extraordinar: însuşi tatăl său - după toate aparenţele chiar preot al lui Baal şi dacă nu preot, dar în mod sigur proprietarul altarului respectiv, nu din cauza dragostei părinteşti, ci mustrat de propria sa conştiinţă, declară cu asprime: „Oare datoria voastră este să apăraţi pe Baal? Voi trebuie să-i veniţi în ajutor?... Dacă Baal este un dumnezeu, să-şi apere el pricina...!“ „Dacă este un dumnezeu...“ cu alte cuvinte: el nu este dumnezeu. Ioas şi-a dat dintr-o dată seama că acela pe care l-a adorat ani în şir, al cărui altar vizibil lângă casa lui fusese o cursă pentru toată cetatea, acest fals dumnezeu era o deşertăciune. În chipul acesta se schimbă şi sentimentele concetăţenilor săi. L-au numit pe Ghedeon în ziua aceea Ierubaal, zicând: „Apere-se Baal împotriva lui, fiindcă i-a dărâmat altarul.“
Ce minunată experienţă pentru tânărul bărbat şi ce exemplu strălucit pentru orice creştin care trece hotărât de partea Domnului Isus! Fără îndoială că, de-a lungul anilor, şi în timpul nostru în numeroase ţări, mărturia pentru Hristos este însoţită de multe suferinţe şi persecuţii. Însă aproape de fiecare dată lumea respectă pe toţi aceia care nu se feresc să mărturisească clar pe Domnul lor, care nu se sfiesc să tacă atunci când alţii râd de ei şi nu dau înapoi să-L mărturisească pe Hristos ori de câte ori li se iveşte ocazia s-o facă. Exprimarea cu multă convingere a mărturiei despre Hristos atinge conştiinţa care dispreţuieşte pe cei ce se eschivează să dea în vileag lumina ce le umple sufletele. Cei mai mulţi oameni preferă o asemenea îndrăzneală laşităţii, refuzului de a spune lucrurilor pe nume. În afară de respectul pe care şi-l câştigă un martor viu şi puternic, mai trebuie menţionate posibilitatea, printr-o asemenea mărturie, de a intra în contact şi de a-şi uni forţele cu alţi copii ai lui Dumnezeu necunoscuţi până atunci, precum şi bucuria deosebită pe care o resimte cel dispus să dea o asemenea mărturie. Cât vor avea de regretat cei ce s-au lipsit de asemenea privilegii!
sursa: https://comori.org/