Categorie: Personaje biblice
Pârâul a încetat să mai fie o resursă pentru Ilie, dar Domnul a rămas cu el; nu l-a uitat pe slujitorul Lui. El cunoştea nevoia sa şi văzuse că pârâul secase. Dar nu a venit niciun cuvânt de avertizare şi nici o altă îndrumare până când pârâul nu a secat. Dragostea Domnului răspunde nevoii sfinţilor Săi, dar calea pe care o ia înţelepciunea Sa îi va ţine pe aceştia pe drumul credinţei.
Mai mult decât atât, planul pe care îl dezvăluie Domnul este atât de uluitor, atât de diferit de tot ceea ce şi-ar fi imaginat profetul, într-un contrast atât de mare cu instruirea sa religioasă, cu gândurile sale fireşti şi instinctul său spiritual, încât dacă planul ar fi fost dezvăluit profetului înainte ca pârâul să sece, e posibil ca el să nu fi fost atât de dispus să cedeze în ascultare. La fel ca un profet de mai târziu, care, atunci când a fost trimis la o cetate păgână, a încercat să fugă în direcţia opusă. Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca noi şi este posibil ca, la fel ca şi noi, să fi avut nevoie de presiunea împrejurărilor pentru a fi făcut să asculte şi să aleagă un drum atât de neplăcut pentru el, ca om firesc.
Oricât de neobişnuit ar părea, profetului i s-a spus să se ridice şi să plece la Sarepta ca să locuiască acolo. El trebuie să părăsească ţara promisă şi să meargă într-o cetate păgână, iar dintre toate cetăţile, una care aparţinea de Sidon – patria lui Baal, a cărui închinare adusese ruina în ţară -, de asemenea, patria Izabelei, cea care introdusese închinarea la Baal şi care omorâse pe prorocii Domnului. Şi mai ciudat este că ajuns în ţara străină, marele profet trebuia să depindă de o femeie văduvă pentru întreţinerea zilnică. Deoarece Domnul spune: “Am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească”. Ne-am putea gândi că ar fi fost mai potrivit ca Domnul să poruncească profetului să îngrijească de acea văduvă. Dar nu, planul lui Dumnezeu era ca văduva să îngrijească de profet. Erau alte cetăţi şi alte ţări care înconjurau Israelul şi care erau cu mult mai puţin păcătoase decât Sidonul. Erau “multe văduve” în Israel în timpul acelei împrejurări triste, dar ele nu se potriveau planului lui Dumnezeu. Ca întotdeauna, Dumnezeul Îl avea în vedere pe Hristos. O mie de ani mai târziu, în cetatea Nazaretului, Domnul va avea nevoie de o imagine a harului suveran şi de aceea, profetul Ilie trebuie să meargă la o văduvă săracă, în ţara atât de păcătoasă a Sidonului. Dumnezeu are un scop în fiecare detaliu al drumului pe care El îl plănuieşte pentru slujitorii Săi, chiar dacă trebuie să treacă o mie de ani mai înainte ca acel scop să fie dezvăluit.
Credinţa profetului dă, fără murmure, ascultare de cuvântul Domnului. “Şi el s-a ridicat şi s-a dus la Sarepta”. Condus de credinţă, silit poate de împrejurările dificile, el ascultă de Domnul şi apucă drumul singuratic către cetatea Sidonului, dincolo de –
Un pământ arid şi uscat
Acoperit cu spini şi mărăcini,
Plin de duşmani şi capcane.
Ajuns la poarta cetăţii, prorocul este întâmpinat de văduvă. Privirii fireşti şi logicii omeneşti i-ar părea imposibil ca aceasta să poată fi văduva prin care el trebuia să fie hrănit. Într-o sărăcie lucie, această văduvă singură şi lipsită de hrană ajunsese la capătul resurselor sale. Având o singură mână de făină şi puţin untdelemn într-un ulcior, ea strânge câteva vreascuri pentru a pregăti ultima masă pentru ea şi fiul ei, iar apoi aşteptau moartea ca sfârşit al suferinţelor lor. Cu ceva ce îi ajungea doar pentru o singură masă, cum putea ea să îl hrănească pe profet? Într-adevăr, văduva vorbeşte despre Dumnezeul cel viu, dar este Dumnezeul lui Ilie, deoarece ea spune “Dumnezeul tău”, nu “Dumnezeul meu”. Ea nu avea o credinţă personală în Dumnezeul cel viu: speranţele ei erau legate de vasul cu făină şi ulciorul de untdelemn şi, deoarece acestea se terminau, pentru ea nu mai exista nimic altceva decât porţile morţii. Dar Dumnezeu are un alt drum decât moartea pentru această văduvă. Harul Său suveran intenţiona ca viaţa – viaţa de înviere – să umple casa văduvei cu binecuvântare. Cât despre Ilie, la timpul hotărât de Dumnezeu, el va intra în glorie, dar nu prin porţile morţii, ci într-un car de foc şi cai de foc. Deocamdată, el trebuie să locuiască pentru un timp la Sarepta. Sarepta înseamnă locul cuptorului de topire. Profetul trecuse testul pârâului secat de la Cherit, iar acum trebuie să înfrunte cuptorul încercării la Sarepta. Dar acesta este drumul lui Dumnezeu spre Carmel. Va chema el foc din cer? Atunci trebuie să treacă prin foc pe pământ. Va sta el pentru Dumnezeul cel viu înaintea întregului Israel? Atunci el trebuie să înveţe mai întâi secretul puterii susţinătoare a lui Dumnezeu în cuptorul încercării. Pârâul secat de la Cherit şi focul curăţitor de la Sarepta sunt paşi în călătoria spre Carmel şi spre carul de foc.
Cât de umilitor pentru mândrie să fii întreţinut de o femeie văduvă; cât de distrugătoare sunt pentru încrederea în sine împrejurările neplăcute. Dar văduva singuratică, mâna de făină, ulciorul de untdelemn şi moartea plutind peste tot, acestea slujesc pentru a dezvălui resursele Dumnezeului cel viu. Şi, fiind arătată totala slăbiciune şi disperarea împrejurărilor, Dumnezeu este liber să descopere resursele harului. Cererea lui Ilie pentru “puţină apă” şi “o bucată de pâine” aduc la lumină starea văduvei. Adevărul fiind afirmat, harul poate fi acum descoperit. Cât de bogat este harul care a umplu casa văduvei! Toată frica a dispărut, deoarece primele cuvinte ale harului au fost “Nu te teme”.
Aici vedem resursele harului. “Făina din vas nu se va termina şi untdelemnul din ulcior nu se va sfârşi”. Nevoile lor sunt împlinite, iar moartea este alungată de la uşa lor.
În continuare, în această frumoasă imagine avem învăţătura harului, deoarece harul nu numai că aduce mântuire celor în nevoie, ci ne învaţă cum să trăim. Viaţa dată prin har este o viaţă de dependenţă. Dumnezeu nu i-a promis lui Ilie un vas plin cu făină şi un ulcior plin cu untdelemn. Proviziile harului sunt într-adevăr nelimitate, dar harul nu dăruieşte belşugul mereu la îndemână pe care şi l-ar dori firea. Promisiunea era că mâna de făină nu se va termina, nici untdelemnul din ulcior nu se va sfârşi. Ar fi trebuit să fie suficient pentru fiecare zi, dar nu provizii pentru a doua zi. Harul ne învaţă să trăim în dependenţă de Dătătorul harului.
În cele din urmă, vedem aici speranţa harului, deoarece harul deschide o perspectivă binecuvântată. “Ziua”, ziua cea mare, ziua bucuriei, când Domnul va trimite ploaie pe pământ, se apropia. Cât de fericită este casa, fie ea şi coliba unei văduve, care este hrănită prin resursa harului, condusă prin învăţătura harului, încurajată de speranţa harului!
Harul acesta a fost descoperit într-o măsură mult mai deplină în perioada harului în care ne aflăm noi. În casa văduvei ne mişcăm printre umbre; dar noi, cei de azi, avem substanţa, din clipa când a venit Acela care este plin de har şi de adevăr. În toate zilele călătoriei noastre de pelerini prin această lume de nevoi, nici pentru noi făina din vas nu se va termina, iar untdelemnul din ulcior nu se va sfârşi. Nu ne vorbeşte oare făina – floarea făinii – de Hristos, despre care s-a spus: “TU RĂMÂI” şi “TU EŞTI ACELAŞI” (Evrei 1:11, 12 )? Ne pot lipsi alte lucruri, dar El rămâne. Se pot schimba unele lucruri, dar El este acelaşi. Şi nu vorbeşte untdelemnul despre acel alt Mângâietor – Duhul Sfânt – care a venit ca să rămână cu noi pentru totdeauna? (Ioan 14:16 ). Izvoarele pământeşti seacă, dar, cu Hristosul cel viu în glorie şi cu Duhul în noi pe pământ, creştinul deţine resurse care nu îl vor lăsa niciodată să ducă lipsă.
Mai mult, harul care ne-a adus mântuirea ne învaţă să trăim “cu cumpătare şi cu dreptate şi cu evlavie în veacul prezent”. O astfel de viaţă poate fi trăită zilnic doar în dependenţă de Hristos, prin puterea Duhului Sfânt.
Harul, care ne-a adus mântuire şi care ne învaţă cum să trăim, ne-a pus înainte acea speranţă binecuvântată, arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. Arătarea harului conduce spre arătarea gloriei (Tit 2:11, 13 ). Atunci, într-adevăr, nevoile sfinţilor vor fi împlinite, necazurile lor vor fi trecut pentru totdeauna, iar foamea de pământ va sfârşi pentru totdeauna. Putem aşadar cânta:
El va coborî precum ploaia
Peste iarba proaspăt cosită,
Iar bucuria şi speranţa, asemenea florilor,
Vor apărea pe unde trece El:
Înaintea Lui, pe munţi,
Va merge Pacea, vestind trecerea Lui;
Iar izvoarele dreptăţii
Vor curge de pe dealuri înspre vale.
Dar şi mai multe descoperiri ale gloriei Dumnezeului cel viu vor fi arătate în casa din Sarepta. Dumnezeu are şi alte lecţii pentru Ilie, precum şi încercări ale credinţei şi mai profunde pentru văduvă. Dumnezeu se va descoperi pe Sine Însuşi nu doar ca Susţinătorul vieţii, ci şi ca Dătătorul vieţii. Pentru a fi înzestrat pentru marea zi de pe Carmel, Ilie trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu ca Dumnezeul învierii. Pentru a fi aşezată în legături pline de pace cu Dumnezeu, văduva trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu atât ca Dumnezeul adevărului, cât şi ca Dumnezeul harului, iar pentru aceasta, conştiinţa trebuie trezită, păcatul ei amintit şi judecat.
Cu astfel de scopuri înalte în vedere, umbrei morţii îi este permis să cadă asupra casei văduvei. Singurul ei fiu cade bolnav şi moare. Timp de un an întreg văduva s-a bucurat în credinţă simplă de binecuvântările pe care Dumnezeu le dădea; dar în cele din urmă, în prezenţa morţii, conştiinţa ei este trezită şi ea îşi aminteşte de păcatul ei, deoarece moartea este plata păcatului. Cât timp viaţa curge liniştită şi nevoile noastre zilnice ne sunt împlinite, putem trăi fără a da mare importanţă unor lucruri care, în ochii lui Dumnezeu, necesită judecată de sine. Dar odată cu o anumită încercare, conştiinţa devine activă, vederea se limpezeşte şi multe gânduri, cuvinte, obiceiuri şi căi din trecut sunt privite, cercetate şi judecate înaintea lui Dumnezeu.
Şi Ilie a avut lecţii de învăţat din această încercare grea. A devenit o nouă ocazie pentru manifestarea credinţei sale în Dumnezeul cel viu. Într-un mod deosebit, el priveşte dincolo de boală şi de puterea morţii şi vede în răul care a venit asupra lor mâna Dumnezeului cel viu. În ochii săi, nu boala a omorât copilul, nu moartea l-a doborât, ci Dumnezeu este cel care a lovit copilul văduvei. Dacă este lucrarea bolii şi a morţii, atunci nu este nicio speranţă, deoarece ele pot lua copilul, dar nu îl pot aduce înapoi. Dar dacă Dumnezeu a lovit copilul, atunci tot El îl poate învia.
Credinţa lui Ilie îl ţine pe Dumnezeu între el şi împrejurările dureroase. Dar Ilie recunoaşte că în el însuşi nu este nicio putere. Acest lucru poate fi semnificat prin faptul că Ilie s-a întins peste copil sau, după nota de subsol, el “s-a măsurat”. El se identifică întru totul cu copilul mort; el se cercetează pe sine şi realizează că, precum copilul mort, nici el nu are nicio putere. Ilie este lipsit de putere în faţa morţii. Dar dacă copilul este mort, Dumnezeu trăieşte. Dacă Ilie nu are nicio putere, Ilie se poate ruga. Prin actul întinderii peste copil, el se identifică pe sine însuşi cu lipsa de putere a copilului; prin actul rugăciunii, se pune pe sine însuşi în contact cu puterea măreaţă a Dumnezeului cel viu.
Omul cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi aduce iar puterea lui Dumnezeu pe pământ prin rugăciune. “Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă, te rog, sufletul copilului acestuia în el!”. Pentru că este într-o relaţie conştientă cu Dumnezeu, a cărui putere a încercat-o şi i-a fost dovedită, Ilie poate spune cu o deosebită încredere “Dumnezeul meu”. Credinţa lui recunoaşte că stă în puterea Dumnezeului cel viu să învieze copilul mort şi astfel, cu o mai mare credinţă, el se roagă ca aceasta să se întâmple. A avut cineva, mai înainte sau după, o cerere mai mare la Dumnezeu, printr-un limbaj atât de simplu şi printr-o rugăciune atât de scurtă? Este foarte clar faptul că rugăciunea reală şi fierbinte nu este nici complicată, nici lungă.
Rugăciunea este ascultată şi cererea este împlinită. Dumnezeu Se descoperă pe Sine Însuşi ca Dumnezeul învierii. Dumnezeu nu este numai Dumnezeul cel viu, nu este doar Izvorul vieţii şi Susţinătorul vieţii, dar El poate da viaţa celor morţi. El rupe puterea morţii şi distruge victoria Locuinţei morţilor prin puterea măreaţă a învierii.
Ilie, fără să-şi aroge niciun drept asupra copilului înviat, îl dă înapoi mamei sale. Femeia vede îndată că el este “omul lui Dumnezeu”. Cunoaştem, de asemenea, că Ilie era “un om cu aceleaşi slăbiciuni”. Omul cu aceleaşi slăbiciuni fusese transformat într-un om al lui Dumnezeu de faptul că era un “om al rugăciunii”.
sursa: https://comori.org/