Parabola despre „Duhul necurat“ pare să se refere, la fel ca parabola precedentă („Casa celui tare“), tot la vindecarea unui om posedat de un demon (Matei 12:22-29 ). În orice caz, cuvintele introductive ale parabolei lasă să se înţeleagă acest gând:
„Iar când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi nu găseşte. Atunci spune: «Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit»; şi, venind, o găseşte neocupată, măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi. Astfel va fi şi cu generaţia aceasta rea“ (versetele 43-45).
Totuşi, Domnul nu a spus această parabolă direct în legătură cu o minune făcută de El, aşa cum a fost în cazul celor două parabole din acest capitol („Oaia în groapă“ şi „Casa celui tare“). Acolo, El a explicat cu ajutorul parabolelor semnificaţia minunilor Sale. Aici este vorba, în schimb, de cererea unui semn de către o generaţie rea. Nu făcuse Domnul minunea remarcabilă a vindecării demonizatului şi nu atribuiseră fariseii această minune diavolului? În loc să creadă, au cerut un alt semn. Este uimitor cum, după toate acele minuni puternice ale Domnului, au îndrăzneala de a spune: „Învăţătorule, dorim să vedem un semn de la Tine“ (versetul 38).
Două semne grave
Nu văzuseră suficiente semne şi minuni? În acest context este probabil plină de învăţăminte constatarea că din cele patruzeci şi şase de minuni relatate ale Domnului, nu mai puţin de treizeci şi trei au avut loc în Galileea. Nu, nici chiar un alt semn nu i-ar convinge. De aceea, Domnul le dă unul sau două semne care erau potrivite să-i condamne.
„Dar El, răspunzând, le-a spus: «O generaţie rea şi adulteră cere un semn; şi nu i se va da alt semn, decât semnul profetului Iona. Pentru că, aşa cum Iona a fost în pântecele peştelui celui mare trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi. Bărbaţii niniviteni se vor ridica la judecată cu generaţia aceasta şi o vor condamna: pentru că ei s-au pocăit la vestirea lui Iona; şi, iată, aici este mai mult decât Iona»“ (versetele 39-41).
Acesta a fost primul semn. Iona a fost primul şi singurul profet care a fost trimis la naţiuni cu un mesaj din partea lui Dumnezeu. Dar înainte să îndeplinească lucrarea sa într-un mod corect, a trebuit să treacă figurat prin moarte şi înviere. Tot astfel, şi Fiul Omului va trece prin moarte şi, ca Cel înviat dintre cei morţi, va duce naţiunilor mesajul de har al lui Dumnezeu. Dar dacă Mesia ar fi îndepărtat, ce speranţă ar mai rămâne atunci acestei generaţii rele şi adultere? Faptul că bărbaţii din Ninive au ascultat mesajul profetului şi s-au supus acestui mesaj, în timp ce bărbaţii din Israel au respins mesajul Unuia care era mai mare ca Iona, va mări şi mai mult judecata lor gravă.
Apoi a mai fost un al doilea semn, dacă putem să spunem aşa: puterea de atracţie a înţelepciunii lui Solomon asupra împărătesei din Seba. „O împărăteasă din sud se va ridica la judecată cu generaţia aceasta şi o va condamna: pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi, iată, aici este mai mult decât Solomon“ (versetul 42). Gloria acestei înţelepciuni (a se compara cu 1. Împăraţi 10 ) a trezit în inima ei ceva care a fost mai preţios decât pocăinţa celor din Ninive: a fost adusă în prezenţa marelui împărat. Şi care a fost rezultatul? Orice dorinţă a inimii împărătesei din Seba a fost mai mult decât satisfăcută. Dar cum stăteau lucrurile acum? Unul, incomparabil mai mare decât Solomon, era în mijlocul poporului Său, iar ei aveau dreptul să fie în prezenţa Sa. Era tocmai Acela care îi dăduse lui Solomon înţelepciune, bogăţie şi toată gloria sa. Dar ei n-au văzut în El nicio frumuseţe, care să le atragă privirile, nicio înfăţişare ca să-L dorească (Isaia 53:2 ).
Nu a fost mişcată inima Domnului nostru prin toate acestea? O tristeţe adâncă se aude în cuvintele Sale grave, când vorbeşte despre soarta viitoare a acestei „generaţii“, a naţiunii iudaice.
Închinare la idoli
Mai întâi, El descrie în parabola despre „duhul necurat“ starea prezentă a iudeilor. Duhul necurat - o imagine a închinării la idoli - a părăsit într-adevăr pentru un timp „omul“, Israelul.
Se pare că dintre toate formele răului, prin care satan încearcă să-i atragă pe oameni de la Dumnezeu, închinarea la idoli a fost metoda cea mai eficientă. În Sfânta Scriptură nu citim nimic despre închinarea la idoli în zilele de dinaintea potopului. Atunci, diavolul acţiona prin patimi neînfrânate ale oamenilor, aşa cum ne învaţă Biblia privind la primele ei pagini. Apoi, când lui Noe şi fiilor săi li s-a pus sabia dreptăţii în mână, a fost oprită fapta violentă corporală, dar răul moral lucra mai departe nestingherit. Şi pentru că oamenii n-au considerat ca fiind bine să-L aibă pe Dumnezeul adevărat în cunoştinţă (Romani 1:28 ), dar totuşi aveau nevoie de un dumnezeu oarecare, şi-au făcut, sub conducerea lui satan, proprii lor dumnezei. Ei şi i-au făcut aşa cum îşi doreau inimile lor rele. Le-au acordat toate însuşirile rele, care umpleau inimile lor rele. Curând, lumea de atunci cunoscută a fost pătrunsă de închinarea la idoli cu toate formele sale.
În harul Său, Dumnezeu l-a ales pe Avraam şi l-a scos din idolatrie. El trebuia să devină tatăl tuturor credincioşilor. Dar „duhul necurat“, în acţiunea sa perfidă, nu a ocolit nici generaţia aleasă. Scriptura ne arată că închinarea la idoli a fost îngăduită chiar şi în casa lui Iacob. Şi în timpul călătoriei prin pustiu, poporul s-a dedat idolatriei, iar sub conducerea celui mai înţelept împărat chiar s-au luat măsuri în favoarea ei. La urmă, Manase, împăratul lui Iuda şi fiul lui Ezechia, care era un om temător de Dumnezeu, a întrecut măsura faţă de toţi cei ce au fost înaintea lui. Citiţi relatarea faptelor sale de groază din 2. Împăraţi 21 ! Apoi, la final, Dumnezeu a rostit judecata asupra Ierusalimului şi nu după mult timp cetatea a fost „ştearsă“ „cum şterge cineva un vas“ (versetul 13): copiii lui Iuda au fost lepădaţi ca moştenire a Domnului, au fost daţi în mâna duşmanilor lor şi duşi în robie în Babilon.
Din acel timp până în momentul de faţă, printre iudei nu s-a mai găsit idolatrie. Aceasta este ceea ce vrea să spună Domnul când vorbeşte despre faptul că duhul necurat a ieşit din om. Ei şi-au „măturat şi împodobit“ casa. Aceasta nu înseamnă însă că nu existau la ei alte forme ale răului; dar în ceea ce priveşte idolatria din zilele de demult, iudeii şi-au curăţat casa de aceasta. Ei şi-au dotat din belşug casa cu forme religioase ale unei evlavii exterioare - au „împodobit-o“, cum spune Domnul. Cu siguranţă, iudeii erau mulţumiţi cu sine şi cu evlavia lor, aşa cum oamenii religioşi sunt întotdeauna mulţumiţi cu formele lor goale. Iudeii n-au observat însă că Dumnezeu nu mai era acolo. Iar când a venit la ei încă o dată în Persoana Fiului Său Isus Hristos, ei L-au lepădat. Ca urmare, ruptura cu ei urma să aibă loc în curând. Bănuiau ei ce înseamnă aceasta pentru moment, pentru viitorul apropiat şi îndepărtat?
Domnul dă aici puţin deoparte vălul şi ne permite lor şi nouă să vedem lucruri care ne fac să ne cutremurăm. Duhul necurat ar umbla prin locuri pustii, ar căuta odihnă şi nu ar găsi-o. El are nevoie de un loc, unde poate locui; da, el ar avea nevoie de o asemenea „casă“, cum era poporul iudeu: măturată şi împodobită, cu o mărturisire despre Dumnezeu, cu multă evlavie exterioară, dar în realitate fără Dumnezeu. Acesta era „terenul“ corect, „casa“ potrivită, unde duhul necurat se putea desfăşura. Astfel, el s-ar întoarce în casa sa - prezice Domnul Isus şi arată că acest duh rău de fapt nu a renunţat niciodată la „casa sa“ - şi ar aduce cu sine alţi şapte demoni, mai răi decât el. Împreună ar lua în posesie casa şi ar locui în ea, „şi starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi“.
Cu aceste cuvinte, Domnul face aluzie la timpul sfârşitului şi la soarta acestei „generaţii rele şi adultere“. Nu doar idolatria va lua din nou în posesie poporul iudeu vinovat, ci şi forme mai grave ale răului îşi vor găsi acolo adăpostul. Dacă nu L-au primit pe Acela, care a venit în Numele Tatălui Său, atunci îl vor primi pe un altul, care va veni în numele său propriu - antihristul, omul păcatului (Ioan 5:43 ). Sub înfăţişarea acestuia, omul se va aşeza în templul lui Dumnezeu şi va permite să i se aducă onoare divină; se va prezenta că el ar fi Dumnezeu (2. Tesaloniceni 2:3, 4 ). Atât antihristului, cât şi „chipului primei fiare“ (conducătorul roman) i se vor aduce închinare (Apocalipsa 13:11-18 ), iar aceasta va fi adusă de oameni, de o naţiune cu cea mai înaltă inteligenţă de pe întreg pământul! Tocmai iudeii vor deveni din nou închinători la idoli, iar din sânul lor se va ridica antihristul, prin care satan îşi va exercita puterea sa într-un mod necunoscut, groaznic.
Consecinţe practice
Dacă omul rămâne sub controlul lui satan şi al dorinţelor inimii lui rele, atunci, într-adevăr, nu există nicio formă a răului în care chiar şi omul cel mai inteligent, chiar şi întreaga lume civilizată să nu cadă. Cât de fericiţi ne putem considera că astăzi mai este timpul harului, că Dumnezeu mai lucrează astăzi prin Duhul Său şi prin Cuvântul Său şi răspândeşte lumina strălucitoare a Evangheliei! Aceasta este însă atenţionarea Domnului către noi toţi: „duhul necurat“ va veni şi împreună cu el timpul în care nimeni nu va mai putea lucra. Atunci va domni în lume un întuneric moral mare şi totul va sta sub directa putere a lui satan. De aceea, cu cât mai bine este, dragi prieteni, să ai pe Dumnezeu şi Cuvântul Său ca şi conducător, decât pe satan şi poftele propriei inimi!
Astfel, aflăm din nou că chiar şi parabolele, care se referă profetic la lsrael, sunt pline de avertizări şi învăţături pentru credincioşii şi necredincioşii din timpul actual, pentru fiecare în parte, precum şi pentru toţi la comun. Am învăţat de exemplu deja cât de nefolositor este a vrea să te apropii de orice rău exterior, cât de zadarnice sunt reformele exterioare? Dacă nu se lucrează cu Dumnezeu, dacă nu se biruie cu Dumnezeu, nu se obţine nimic. Poporul iudeu a reformat, de fapt, casa sa şi a măturat-o, şi totuşi este doar stadiul preliminar spre ceva mai rău.
Aceasta poate fi şi imaginea cuiva, care a rupt-o pentru câtva timp cu un obicei rău, fără însă să-L primească pe Hristos în inima sa. În acest mod, el doar a făcut loc pentru duhul rău, care va reveni cu întăriri. În loc de mai bine, se va face mai rău. Dacă nu se produce o lucrare adevărată a lui Dumnezeu în inimă, mai devreme sau mai târziu, inima respectivă se va împietri, iar satan va câştiga şi mai multă putere asupra omului.
Nu este casa împodobită a Israelului şi o imagine adecvată despre casa creştinătăţii cu numele? Nu se mulţumeşte creştinătatea cu numele cu multe forme exterioare şi reforme, fără să observe că Domnul lsus este afară, în afara oricăror sisteme create de om? Se bate cu pumnul în piept că este bogată - bogată în bunuri spirituale şi pământeşti, bogată în influenţă şi inteligenţă, bogată în străduinţe culturale şi umanitare, bogată în sforţări de a îmbunătăţi lumea. Nu vreau să spun că tot ce se face ar fi fără valoare. Câte o faptă şi câte un comportament nobil ar sta bine şi copiilor lui Dumnezeu. Dar toate acestea se fac fără Dumnezeu, iar acesta este motivul pentru care Domnul trebuie să spună adunării din Laodiceea: „Pentru că spui: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic! Şi nu ştii că tu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi orb.“ El va vărsa până la urmă din gura Sa acest sistem fără viaţă (Apocalipsa 3:16, 17 ).
Calea creştinătăţii fără Hristos se aseamănă cu calea iudaismului fără Hristos. Acolo, sub domnia nemiloasă a antihristului, se vor întâlni. Atunci se va renunţa nu numai la tot patrimoniul iudaic, ci şi la tot patrimoniul creştin (1. Ioan 2:22 ). Şi aşa cum duhurile rele vor locui în casa iudaică, tot aşa şi „Babilon“, biserica universală din timpul sfârşitului, va deveni o „locuinţă a demonilor“ şi o „închisoare a oricărui duh necurat“ (Apocalipsa 18:2 ).
Ce însemnătate adâncă, cu efecte mari au cuvintele simple ale Domnului Isus! Să punem la inimă chiar şi atenţionările care sunt cuprinse în aceste cuvinte! Domnul Isus ne familiarizează cu sfârşitul lucrurilor, peste care nu putem trece cu vederea. El vede întotdeauna corect lucrurile. Să ne bazăm pe aceasta şi nu pe ceea ce spun oamenii!
