"Scrisori către un evanghelist . Scrisoarea 6- Responsabilitatea individuală" C. H. Mackintosh

Categorie: Misionari

Într-unele din scrisorile anterioare ale acestei serii, m-am oprit asupra importanţei vitale pe care o are predicarea Evangheliei făcută cu credincioşie, constanţă şi cu zel - o lucrare distinctă de evanghelizare, făcută în energia dragostei faţă de sufletele preţioase şi care are ca scop gloria lui Hristos - o lucrare ce îi are în vedere exclusiv pe cei neconvertiţi, fiind diferită de lucrarea de învăţătură, de încurajare sau de studiu biblic care se desfăşoară în mijlocul adunării. Nu este nevoie să menţionez că toate acestea au importanţă egală în gândurile Domnului nostru Hristos.

Referindu-mă din nou la acest subiect, doresc să îţi atrag atenţia asupra unui aspect care mi se pare că are nevoie de clarificare pentru unii din prietenii noştri. Mă întreb dacă ne este clar aspectul reponsabilităţii individuale în lucrarea Evangheliei. Sunt de acord bineînţeles, că învăţătorul sau cel care prezintă un studiu, sunt chemaţi să-şi exercite propriile daruri într-o mare măsura pe acelaşi principiu ca şi evanghelistul, şi anume responsabilitatea personală faţă de Hristos, şi că adunarea nu este responsabilă pentru slujbele lor individuale; numai dacă el dă o învăţătură greşită, adunarea este chemată să ia măsuri.

Dar interesul meu este legat de lucrarea evanghelistului, iar el trebuie să facă această lucrare în afara adunării. Sfera lui de acţiune este lumea largă: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia”(Marcu 16:15 ). Aceasta este sfera, şi acesta este obiectul evaghelistului: „toată lumea” şi „toată creaţia”. El trebuie să iasă din sânul adunării, şi să se întoarcă încărcat cu o recoltă de aur. Fără îndoială, el continuă să meargă înainte în energia credinţei personale în Dumnezeul Cel viu şi pe terenul responsabilităţii personale faţă de Hristos. Adunarea nu este responsabilă pentru felul în care el îşi desfăşoară lucrarea. Adunarea este chemată fără îndoială la acţiune, atunci când evanghelistul aduce roadele lucrului său sub formă de suflete, mărturisind că au fost convertite şi dorind să fie primite în părtăşie la masa Domnului. Dar acesta este un alt lucru şi trebuie ca distincţia să fie clară. Evanghelistul trebuie lăsat liber şi pentru aceasta mă lupt eu; el nu trebuie să fie îngrădit de anumite reguli şi principii. Sunt multe lucruri pe care un evanghelist cu inimă mare se va simţi absolut liber să le facă, lucruri care nu ar părea potrivite judecăţii spirituale şi sentimentelor unora din adunare, dar având în vedere faptul că nu încalcă niciun principiu fundamental sau vital, asemenea persoane nu au dreptul să i se opună.

Atunci când folosesc expresia „judecată spirituală şi sentimente”, am în vedere cea mai înaltă opinie asupra cazului şi îl tratez pe cel care obiectează cu cel mai mare respect. Cred că lucrul acesta este nu numai drept, ci şi corect. Orice om sincer are dreptul la sentimente şi judecată proprii, ca să nu mai vorbesc de conştiinţă, care trebuie să fie tratată cu tot respectul cuvenit. Există însă pretutindeni, din nefericire, oameni cu minte îngustă care obiectează la orice nu se potriveşte concepţiilor lor, oameni care cu drag l-ar obliga pe evanghelist să acţioneze conform gândirii lor.

Aceasta este o mare greşeală. Evanghelistul ar trebui să-şi urmeze calea netedă a chemării sale, neţinând cont de asemenea îngustimi şi amestecuri. El ar putea să fie absolut liber să adopte un stil de a vorbi şi un mod de a lucra cu totul nepotrivit în cadrul adunării. Să luăm, de exemplu, problema cântărilor. Evanghelistul s-ar putea să se simtă absolut liber să folosească imnuri sau cântări de evanghelizare care nu se potrivesc deloc pentru adunare. În definitiv, el „cântă” Evanghelia cu acelaşi scop cu care o predică, şi anume: să atingă inima păcătosului. El este la fel de gata să cânte „vino”, ca şi să o predice.

Dar cineva ar putea obiecta: „Îndemnându-i pe oameni să cânte imnuri, nu există pericolul conducerii acestora într-o poziţie greşită?” Fără îndoială că există un pericol în acesta, ca şi în orice altceva. Dar evanghelistul inteligent nu apelează la cei neconvertiţi ca să cânte; dimpotrivă, îi avertizează să nu o facă. Şi foarte des se întâmplă să fie făcută o lucrare solidă în conştiinţă, în legătura cu aceste cuvinte de avertizare rostite în timpul cântării. Şi aceasta deoarece, binecuvântat să fie Numele Lui, Duhul Sfânt are o perspectivă mai largă decât a noastră şi gândurile şi căile Lui nu sunt gândurile şi căile noastre.

Aceasta este opinia pe care o am asupra acestui subiect de mulţi ani, deşi nu sunt sigur dacă va fi înţeleasă pe deplin de mintea ta spirituală. Mă înspăimântă faptul că ne găsim în pericolul de a aluneca în falsa noţiune a creştinătăţii de „stabilire a unei cauze” şi de „înfiinţare a unei organizaţii”. Prin urmare, cele patru ziduri între care adunarea se întâlneşte sunt privite de mulţi ca o „capelă”, iar evanghelistul care se întâmplă să predice acolo este privit ca un „slujitor al capelei”.

Trebuie să ne ferim cu multă atenţie de toate aceste lucruri, dar scopul pentru care eu le menţionez acum este pentru a clarifica predicarea Evangheliei. Adevăratul evanghelist nu este slujitorul vreunei capele, nici reprezentantul unei congregaţii sau al unei organizaţii, nici agentul plătit al unei societăţi. Nu, el este ambasadorul lui Hristos, mesagerul unui Dumnezeu al dragostei, crainicul veştilor de bucurie. Inima lui este plină de dragoste pentru suflete. Buzele lui sunt unse de Duhul Sfânt. Cuvintele lui sunt înveşmântate cu putere cerească. Lăsaţi-l în pace! Nu-l îngrădiţi cu regulile şi regulamentele voastre! Lăsaţi-l să se dedice lucrării şi Stăpânului său!

Mai mult decât atât, să ai în vedere că Biserica lui Dumnezeu îşi poate permite o platformă sau un amvon îndeajuns de larg pentru tot felul de lucrători, având orice stil posibil de lucru, cu o singură condiţie: temelia adevărului să nu fie afectată. Este o greşeală fatală să cauţi să aduci pe oricine şi orice la un punct mort. Creştinismul este o realitate vie şi divină. Slujitorii lui Hristos sunt trimişi de El şi sunt responsabili faţă de El. „Cine eşti tu care judeci pe slujitorul altuia? Pentru stăpânul lui stă în picioare sau cade” (Romani 14:4 ).

Trebuie să ne gândim în mod serios la aceste lucruri, dacă nu vrem ca binecuvântata lucrare de evanghelizare să fie întinată de mâinile noastre.

Înainte de a încheia această scrisoare doresc să mă refer la încă un punct, care a fost destul de mult disputat în anumite cercuri. Este vorba despre ceea ce a primit numele de „responsabilitatea predicării”. Ce mulţi prieteni de-ai noştri sunt şi au fost necăjiţi de această problemă! De ce? Sunt convins că datorită neînţelegerii adevăratei naturi, adevăratului caracter, şi a sferei lucrării de evanghelizare. De aceea au apărut anumite persoane care s-au luptat ca predicarea de duminică după-amiază să fie lăsată deschisă. „Deschisă faţă de ce?” Aceasta e întrebarea. În mult prea multe cazuri s-a dovedit a fi „deschisă” unui fel de a vorbi cu totul nepotrivit faţă de mulţi care se găseau prezenţi, sau care au fost aduşi de prieteni şi care aşteptau să audă o Evanghelie clară, plină de pasiune şi completă. În asemenea ocazii, prietenii noştri au fost dezamăgiţi, iar cei neconvertiţi n-au înţeles aproape deloc însemnătatea slujbei. Cu siguranţă că nu ne dorim astfel de lucruri. Şi ele nu s-ar întampla dacă oamenii ar discerne cel mai simplu lucru posibil şi anume diferenţa între toate întâlnirile în care slujitorii lui Hristos îşi exercită slujba fiind responsabili în mod personal, şi toate întâlnirile care sunt pur şi simplu strângeri ale adunării, fie pentru cina Domnului, pentru rugăciune, sau pentru oricare alt scop.

sursa: https://comori.org/