"Scrisori către un evanghelist. Scrisoarea 3- Cuvântul lui Dumnezeu" C. H. Mackintosh

Categorie: Misionari

Există un alt punct strâns legat de subiectul ultimei mele scrisori şi anume, locul pe care îl ocupă Cuvântul lui Dumnezeu în lucrarea de evanghelizare. În ultima mea scrisoare, aşa cum sigur îţi aminteşti, m-am referit la lucrarea Duhului Sfânt şi importanţa imensă de a-I oferi Lui locul cuvenit. Nu mai este nevoie să spun, cât de extrem de precis este legat Cuvântul lui Dumnezeu de acţiunea Duhului Sfânt. Ambele sunt legate inseparabil în acele cuvinte memorabile ale Domnului nostru către Nicodim - cuvinte atât de puţin înţelese - şi din nefericire greşit aplicate: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (loan 3:5).

Şi tu şi eu credem cu tărie că în pasajul de mai sus, Cuvântul este reprezentat de imaginea „apei”. Slavă Domnului, noi nu suntem dispuşi să dăm nici un fel de credit absurdităţii ritualului renaşterii prin botez. Noi suntem deplin convinşi că nimeni nu a primit, nu va primi, şi nici nu va putea primi viaţă prin botezul cu apă. Că toţi cei care cred în Hristos trebuie să fie botezaţi, admitem în întregime; dar acesta este un lucru total diferit de greşeala fatală care substituie o regulă cu moartea ispăşitoare a lui Hristos, puterea regeneratoare a Duhului Sfânt şi virtuţile dătătoare de viaţă ale Cuvântului lui Dumnezeu. Nu îţi voi irosi timpul combătând aceste greşeli, ci presupun că eşti de acord cu mine când gândesc că atunci când Domnul nostru vorbeşte despre a fi„născut din apă şi Duh”, se referă la Cuvânt şi la Duhul Sfânt.

Astfel, Cuvântul este marele instrument care trebuie folosit în lucrarea de evanghelizare. Multe pasaje din Sfânta Scriptură stabilesc acest lucru cu o aşa claritate şi hotărâre, încât să nu lase loc pentru dispute. În Iacov 1:18 citim: „El, potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului”. Din nou, în 1. Petru 1:23 , citim „Fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna”. Trebuie să citez tot pasajul datorită imensei sale importanţe în legatură cu subiectul nostru: „Pentru că orice carne «este ca iarba şi toată gloria ei ca floarea ierbii; iarba s-a uscat şi floarea a căzut; dar Cuvântul Domnului rămâne pentru eternitate». lar acesta este Cuvântul Evangheliei care v-a fost vestit”.

Această ultimă propoziţie are o valoare de nespus pentru evanghelist. Ea îl leagă, în cel mai deosebit mod, de Cuvântul lui Dumnezeu ca instrument, singurul şi autosuficientul instrument, care trebuie să fie folosit în această lucrare glorioasă. Evanghelistul trebuie să dăruiască Cuvântul oamenilor, şi cu cât îl dăruieşte mai simplu, cu atât mai bine. Apa pură ar trebui să curgă dinspre inima lui Dumnezeu către inima păcătosului, fără să primească nicio nuanţă de la canalul prin care curge. Evanghelistul trebuie să predice Cuvântul; şi trebuie să-l predice în dependenţă simplă de puterea Duhului Sfânt. Acesta este adevăratul secret al succesului în predicare.

Dar în timp ce îndemn la acest aspect important în lucrarea predicării - şi nu cred că poate fi îndeajuns de subliniat - sunt într-adevăr foarte departe de gândul că evanghelistul ar trebui să dea o cantitate de adevăr ascultătorilor săi. Consider aceasta ca fiind o foarte mare greşeală. EI ar trebui să lase asta în seama învăţătorului sau a păstorului. Deseori mă tem că foarte mult din predica noastră ţinteşte peste capetele oamenilor, datorită faptului că noi căutăm să dezvăluim adevărul în loc să ajungem la suflete. Ne odihnim satisfăcuţi poate, că am avut o intervenţie foarte clară şi puternică, o expunere foarte interesantă şi instructivă a Scripturii, ceva foarte valoros pentru oamenii lui Dumnezeu; dar ascultătorul neconvertit a stat nemişcat, neatins, neimpresionat. Nu a fost nimic pentru el. Vorbitorul a fost mai ocupat cu mesajul său, decât cu păcătosul - mai absorbit de subiectul său, decât de suflet.

Sunt deplin convins că aceasta este o greşeală serioasă, şi încă una în care toţi - cel puţin eu - suntem foarte capabili să cădem. O deplâng adânc şi doresc cu sinceritate să o corectez. Mă întreb dacă chiar această greşeală nu poate fi văzută ca adevăratul secret al lipsei noastre de succes. Dar poate nu ar trebui să spun „lipsa noastră” ci „lipsa mea”. Nu cred - atât cât ştiu despre slujba ta - că eşti vinovat exact de greşeala la care mă refer acum. Pentru aceasta, oricum, tu însuţi vei fi cel mai bun judecător. De un lucru sunt însă sigur, şi anume că cel mai de succes evanghelist este cel care are privirea îndreptată asupra păcătosului, care are inima aplecată spre salvarea sufletelor, cel pentru care dragostea pentru sufletele preţioase ajunge aproape o pasiune. Nu omul care răspândeşte cea mai mare cantitate de adevăr, va avea cele mai multe peceţi pentru slujba sa, ci omul care tânjeşte după suflete.

Afirm toate acestea, ia seama, în concordanţă deplină şi clară cu aspectul cu care am început această scrisoare, şi anume, Cuvântul este marele instrument în lucrarea convertirii sufletelor. Acest lucru nu trebuie pierdut din vedere niciodată şi nici subestimat. Nu contează ce instrument este folosit pentru a face o brazdă, ce formă îmbrăcă Cuvântul sau prin ce mijloc este exprimat; doar prin „Cuvântul adevărului” sufletele sunt salvate.

Toate aceste lucruri sunt adevăruri divine şi ar trebui să le purtăm mereu în mintea noastră. Oare nu vedem deseori că anumite persoane care predică Evanghelia, în special dacă fac acest lucru o perioadă mai îndelungată într-un singur loc, că sunt capabile cu uşurinţă să părăsească domeniul evanghelistului - binecuvântat domeniu!- pentru cel al învăţătorului? Acest lucru îl critic aspru şi îl deplâng din suflet. Ştiu că am greşit şi eu în felul acesta şi îmi deplâng greşeala. Îţi scriu în libertatea deplină a dragostei; Dumnezeu a adâncit în sufletul meu semnificaţia vastei importanţe a predicării Evangheliei cu seriozitate. Nu desconsider - Dumnezeu să ma ferescă de aşa ceva - lucrarea unui învăţător sau a unui păstor. Cred că oriunde este o inimă care Îl iubeşte pe Hristos, aceasta va fi încântată să hrănească şi să îngrijească mieii şi oiţele preţioase din turma lui Hristos, aceea turmă pe care a răscumpărat-o cu propriul Său sânge.

Dar oile trebuie adunate înainte de a fi hrănite; şi cum să fie adunate decât prin predicarea cu seriozitate a Evangheliei? Este marea însărcinare a evanghelistului să se ducă pe munţii întunecaţi ai păcatului şi greşelii, să sune din trompeta Evangheliei şi să adune oile; şi sunt convins că el va încheia în cel mai bun mod această lucrare, nu prin expunerea elevată a adevărului, nu prin seminarii, fie ele valoroase şi instructive, nu prin minunata decoperire a adevărului profetic, dispensaţional, sau doctrinar - foarte preţios şi important la locul potrivit - ci printr-o atitudine fierbinte, atentă, serioasă faţă de sufletele nemuritoare, prin vocea care atenţionează, chemarea solemnă, credinţa în dreptate, cumpătare, şi judecata care va veni - prezentarea morţii şi a judecăţii, realităţile înspăimântătoare ale eternităţii, iazul de foc şi viermele care nu moare.

Pe scurt, mă impresionează că vrem predicatori pentru trezire. Sunt de acord că există atât învăţarea Evangheliei, ca şi predicarea ei. De exemplu, îl văd pe Pavel învăţând Evanghelia în Romani 1 - 8 , aşa cum îl găsesc predicând Evanghelia în Fapte 13 sau 17. Aceasta este de cea mai mică importanţă, atâta timp cât există ceea ce numim „suflete exersate” prezente la predicile noastre publice, care au nevoie de o Evanghelie emancipată - o Evanghelie a învierii, completă, limpede, elevată.

Dar admiţând toate acestea, cred totuşi că pentru o evanghelizare de succes nu este nevoie atât de mult de o mare cantitate de adevăr, ci de o dragoste intensă pentru suflete. Priviţi-l pe marele evanghelist George Whitefield. Care credeţi că era secretul succesului său? Fără îndoială că ai citit predicile sale tipărite. Ai găsit oare o mare cantitate de adevăr în ele? Mă îndoiesc! Trebuie să mărturisesc că am fost uimit să văd chiar contrariul! Dar oh! Era ceva în Whitefield la care tu şi cu mine tânjim să cultivăm. Era o dragoste arzătoare pentru suflete, o sete pentru salvarea lor, o luptă puternică cu conştiinţa lor, o atitudine îndrăzneaţă, serioasă, faţă-în-faţă cu oamenii şi cu căile lor trecute, cu starea lor prezentă, şi cu soarta lor viitoare.

Acelea erau lucrurile care aparţineau lui Dumnezeu şi pe care El le binecuvânta şi aşa va fi şi în continuare. Sunt convins - scriu asta sub ochii lui Dumnezeu - că dacă inimile noastre sunt aplecate spre salvarea sufletelor, Dumnezeu ne va folosi în aceea glorioasă şi divină lucrare. Dar pe de altă parte, dacă ne abandonăm influenţelor vestejite ale unui fatalism rece, fără inimă şi fără Dumnezeu, dacă ne mulţumim cu o declaraţie formală şi oficială a Evangheliei - un foarte trist fel de acţiona, dacă, pentru a folosi o fraza vulgară, predica noastra este pe principiul „take it or leave it”(dacă vrei bine, daca nu vrei iarăşi bine!), ne întrebăm de ce nu vedem convertiri? Minunea ar fi dacă am vedea vreuna.

Nu! Eu cred că vrem să privim cu seriozitate la acest mare subiect practic. Acesta cere o atenţie solemnă şi obiectivă a tuturor celor care sunt angajaţi în lucrare. Există pericole şi conflicte de opinii pe toate părţile. Dar nu pot concepe cum un bărbat creştin poate fi satisfacut prin eschivarea de responsabilitatea căutării de suflete. El poate spune: „nu sunt un evanghelist; nu este felul meu; eu sunt mai mult învăţător, sau păstor”. Ei bine, înţeleg asta; dar poate să-mi spună cineva că un învăţător sau păstor nu trebuie să tânjească după suflete? Nu pot admite asta nici pentru un moment!

Mai mult, nu contează deloc care este darul unui om sau chiar dacă are vreun dar; el poate şi trebuie să cultive o dorinţă stăruitoare pentru salvarea sufletelor. Ar fi corect să treci pe lângă o casă incendiată fără să avertizezi, chiar dacă nu eşti pompier? Nu ar trebui noi să căutăm să salvăm un om care se îneacă, chiar dacă nu deţinem comanda unei bărci de salvare? Care persoană în toate minţile ar face un lucru atât de monstruos? Deci în privinţa sufletelor nu este nevoie atât de un dar sau de o cunoaştere a adevărurilor necesare, cât de o dorinţă adâncă şi serioasă după suflete - un simţământ pătrunzător al pericolului în care se află şi o dorinţă pentru salvarea lor.

sursa: https://comori.org/