Categorie: Misionari
Este un lucru în legătură cu subiectul nostru care mi-a stat mult timp pe inimă, şi anume importanţa intensă a cultivării unei credinţe serioase în prezenţa şi acţiunile Duhului Sfânt. Vrem să ne amintim întotdeauna, că noi nu putem face nimic, şi că Dumnezeu Duhul Sfânt poate face totul. Contează mult în măreaţa lucrare de evanghelizare, ca şi în toate celelalte, că aceasta este „nu prin voinţă, nici prin putere, ci prin Duhul Meu, a spus Domnul oştirilor”. Semnificaţia fermă a acestui lucru ne face umili, dar totuşi plini de încredere şi de bucurie. Umili, pentru că nu putem face nimic; plini de încredere şi bucurie, pentru că Dumnezeu poate face totul. Mai mult, aceasta ar avea efectul să ne menţină foarte serioşi şi tăcuţi în lucrarea noastră - nu reci şi indiferenţi, ci calmi şi serioşi, ceea ce acum este de mare importanţă. Am fost foarte frapat de o remarcă făcută recent de un lucrător în vârstă, într-o scrisoare adresată unui nou intrat pe acest teren: „Exaltarea”, spune autorul „nu este putere, ci slăbiciune. Seriozitatea şi energia sunt de la Dumnezeu”.
Acest lucru este cel mai adevărat şi cel mai valoros. Dar mie îmi plac cele două fraze luate împreună. Dacă ar fi să le luăm separat, cred că am prefera-o pe ultima; şi din acest motiv sunt mulţi, mă tem, care ar privi drept „exaltare” un lucru pe care tu şi eu l-am considera „seriozitate şi energie”. Acum mărturisesc, îmi place o seriozitate pe un ton profund în lucrare. Nu înţeleg cum altfel poate fi un om, decât profund şi temeinic în seriozitatea sa, când realizează într-o oarecare măsură, cât de înfricoşătoare este veşnicia şi starea acelora care mor în păcatele lor. Cum este posibil pentru cineva să se gândească la un suflet nemuritor stând la un pas de iad şi fiind în orice moment în pericol de a fi împins acolo, şi să nu fie serios?
Dar acesta nu este exaltare. Ceea ce înţeleg eu prin exaltare este trezirea emoţiilor firii, scoaterea în evidenţă a unor eforturi ale firii, aşa cum sunt proiectate să lucreze asupra simţămintelor naturale - totul în ritm intens - toate acestea fiind pur şi simplu senzaţionale. Aceasta este fără valoare. Este trecător, şi nu numai atât, dar provoacă slăbiciune. Nu găsim nicăieri asta în lucrarea Domnului nostru binecuvântat sau a apostolilor Săi: şi încă câtă seriozitate! Câtă energie neobosită! Câtă tandreţe! Vedem o seriozitate care i-a însoţit, o energie care a permis cu greu un moment de odihnă sau înviorare şi o tandreţe care îi putea deplânge pe păcătoşii care nu se pocăiesc. Vedem toate acestea; dar fără exaltare. Într-un cuvânt, totul a fost roada Duhului Sfânt şi totul a fost spre gloria lui Dumnezeu. Ba mai mult, a fost întotdeauna calmul şi solemnitatea care vin din prezenţa lui Dumnezeu, şi încă aceea adâncă seriozitate care dovedeşte că starea serioasă a omului a fost conştientizată pe deplin.
Acum, frate drag, aceasta este exact ceea ce dorim, şi ceea ce ar trebui să cultivăm cu conştiinciozitate. Este un semn de îndurare să fii ţinut departe de orice exaltare firească şi în acelaşi timp, să fii corespunzător impresionat de mărimea şi solemnitatea lucrării. Astfel mintea va fi păstrată la un echilibru adecvat şi noi vom fi feriţi de tendinţa de a fi ocupaţi cu lucrarea noastră în principal pentru că este a noastră. Ne vom bucura că Hristos este mărit, şi sufletele sunt salvate, oricine ar fi instrumentul folosit.
M-am gândit mult în ultimul timp la acea vreme memorabilă, acum exact zece ani, când Duhul Sfânt a lucrat atât de minunat în provincia Ulster. Cred că m-am ales cu învăţăminte valoroase din ceea ce am observat atunci. Acestea au fost nişte vremuri de neuitat pentru cei care au avut privilegiul să fie martori oculari ai valului magnific de binecuvântare care s-a revărsat peste acel ţinut. Dar acum mă refer la el în legătură cu subiectul acţiunii Duhului. Nu am nicio îndoială că Duhul Sfânt a fost întristat şi împiedicat în anul 1859, prin amestecul omului. Îţi aminteşti cum a început acea lucrare, îţi aminteşti acea micuţă clădire a şcolii de pe marginea şoselei, unde se întâlneau doi sau trei bărbaţi, săptămână de săptămână, să-şi reverse inimile în rugăciune înaintea Domnului pentru ca EI să-şi găsească plăcerea în înlăturarea morţii şi întunericului care domneau în jur, ca EI să reînvie lucrarea Sa, să trimită lumina Sa şi adevărul Său cu putere transformatoare. Ştii cum au fost auzite şi cum s-a răspuns acestor rugăciuni. Tu şi cu mine am fost privilegiaţi să vedem aceste scene înviorătoare pentru suflet din provincia Ulster şi nu mă îndoiesc de faptul că amintirea lor îţi este la fel de proaspătă azi ca şi mie.
Ei bine, care era caracterul special al acelei lucrări, în etapele sale de început? Nu era în mod evident o lucrare a Duhului lui Dumnezeu? Nu a preluat şi a folosit El instrumentele cele mai nepotrivite şi neşlefuite, în concepţia gândirii umane, pentru îndeplinirea scopului Său plăcut? Ne amintim noi de stilul şi de caracterul intermediarilor folosiţi cu precădere în convertirea sufletelor? Nu erau ei în mare parte oameni „neînvăţaţi şi neştiutori”? Mai departe, nu ne putem noi aminti cu precizie faptul că a fost o organizare mai presus de toate aranjamentele umane şi rutina oficială? Au venit lucrători de pe câmp şi din fabrică, să se adreseze audienţei numeroase; şi am văzut sute de oameni sorbind cuvintele de pe buzele oamenilor care nu puteau vorbi cinci cuvinte cu o gramatică corectă. Pe scurt, valul puternic de viaţă spirituală s-a revărsat asupra noastră, şi a măturat, pe moment, o mulţime de mecanisme umane, ignorând toată autoritatea omului în lucrurile lui Dumnezeu şi în servirea lui Hristos.
Acum ne putem bine aminti, că lucrarea glorioasă a progresat atât timp cât Duhul Sfânt a fost prezent şi a fost onorat; şi pe de altă parte, în proporţia în care omul a intervenit, dându-şi o importanţă activă asupra domeniului Duhului Sfânt, lucrarea a fost împiedicată şi zdrobită. Am văzut adevărul acesta ilustrat în nenumărate cazuri. A fost făcut un mare efort pentru a face apa vie să curgă pe albiile oficiale şi denominaţionale, şi Duhul Sfânt nu a permis aceasta. Mai mult, se manifesta în multe direcţii o dorinţă puternică, de a face capital sectar din mişcarea binecuvântată şi aceasta i-a displăcut Duhului Sfânt.
Şi asta nu a fost tot. Lucrarea şi lucrătorii au fost adulaţi în toate felurile. Cazuri de convertire care erau judecate a fi „izbitoare”, îşi croiau drum peste hotare şi li se făcea publicitate în publicaţii locale. Călătorii şi turiştii din toate părţile vizitau aceste persoane, notau cuvintele lor şi transmiteau rapoarte la marginile pământului. Multe biete creaturi, care trăiseră până atunci în obscuritate, necunoscute şi neobservate, se găseau dintr-o dată, subiecte ale interesului celor bogaţi, nobili şi ale publicului larg. Preoţii şi presa proclamau spusele şi faptele lor, şi aşa cum era de aşteptat, şi-au pierdut complet echilibrul. Pungaşii şi ipocriţii abundau peste tot. A devenit o mare calitate să ai o experienţă ciudată sau extravagantă de povestit, un vis remarcabil sau o viziune de relatat. Şi chiar unde acest nerecomandat fel de a acţiona nu a sfârşit prin a produce pungăşie şi ipocrizie, tinerii convertiţi au devenit încrezuţi, prividu-i cu o doză de dispreţ pe vechii creştini, sau pe cei care nu fuseseră convertiţi după moda lor ciudată - „izbiţi”, aşa cum se spunea.
În plus, câteva personaje remarcabile - bărbaţi cu o notorietate extraordinară, care păreau să fie convertiţi, au fost transportaţi din loc în loc şi afişaţi pe diferite străzi; mulţimile se adunau să-i vadă şi să-i audă spunându-şi povestea; poveste care era foarte frecvent un detaliu dezgustător de imoralităţi şi excese care nu ar fi trebuit pomenite niciodată. Mai mulţi astfel de oameni remarcabili au clacat ulterior şi s-au întors la vechile practici cu o ardoare crescută.
Am fost martor al unor astfel de lucruri, în mai multe locuri. Cred că Duhul Sfânt a fost întristat şi împiedicat, şi de aceea lucrarea a fost distrusă. Sunt cu totul convins de acest lucru şi din acest motiv cred că ar trebui să căutăm cu sinceritate să onorăm Duhul Sfânt, să ne sprijinim pe El în toată lucrarea noastră, să-L urmăm acolo unde ne conduce, nu să alergăm înaintea Lui. Lucrarea Sa va dura: „Tot ce face Dumnezeu va fi pentru totdeauna”. „El este Creatorul tuturor lucrărilor de pe pământ”. Amintirea acestor lucruri ne va păstra mintea bine echilibrată. Există un mare pericol pentru tinerii lucrători, acela de a se entuziasma în privinţa lucrării lor, a predicii lor, a darurilor lor, încât pierd din vedere pe Însuşi Stăpânul binecuvântat. Mai mult, pot face din predică un scop, în loc de un mijloc. Aceasta merge rău de fiecare dată. Îi răneşte pe ei înşişi şi dăunează lucrării lor.
În momentul în care fac din predică un scop, sunt în afara voii minţii lui Dumnezeu, al cărui scop este să-L glorifice pe Hristos; şi sunt în afara voii inimii lui Hristos, al cărui scop este salvarea sufletelor şi binecuvântarea completă a Adunării Sale. Dar când Duhului Sfânt îi revine locul care I se cuvine, unde EI este prezent şi crezut corespunzător, totul va fi corect. Nu vor fi exaltări ale omului, autoimportanţa pripită, paradă a roadelor muncii, nicio emoţie. Totul va fi liniştit, calm, adevărat şi neprefăcut. Va fi o dependenţă simplă, sinceră, serioasă şi răbdătoare de Dumnezeu. Eul va fi în umbră, Hristos va fi preamărit.
Îmi amintesc adesea o propoziţie de-a ta. Îmi amintesc că mi-ai spus odată: „Cerul va fi cel mai bun şi sigur loc pentru a afla rezultatele lucrării”. Acesta este un cuvânt folositor pentru toţi lucrătorii. Mă înfior când văd slujitori în Numele lui Hristos, apărând în ziare cu aluzii măgulitoare la munca şi roadele lor. Bineînţeles că cei care scriu asemenea articole ar trebui să se gândească la ceea ce fac, ar trebui să ia în considerare faptul că poate pledează chiar pentru lucrul pe care ar dori să-l vadă umilit şi atenuat. Sunt pe deplin convins că drumul tăcut, umbrit, retras este cel mai sigur pentru lucrătorul creştin. Aceasta nu îl va face mai puţin doritor, ci dimpotrivă. Nu îi va bloca energia, ci o va creşte şi intensifica. Ferească Dumnezeu ca tu sau eu să scriem o singură frază sau chiar o propoziţie care ar putea tinde pe departe să descurajeze sau să împiedice un singur lucrător în toată via lui Hristos. Nu, nu este momentul pentru ceva de acest fel. Vrem să vedem lucrătorii Domnului serioşi în toate privinţele; dar credem cu siguranţă, că seriozitatea adevărată va rezulta din dependenţa absolută de Dumnezeu Duhul Sfânt.
Priveşte cât de mult m-am întins! Şi totuşi nu m-am referit la pasajele din Scriptură din ultima scrisoare. Ei bine, preaiubitul meu în Domnul, mă adresez unuia familiar cu Evangheliile şi cu Faptele Apostolilor şi care de aceea ştie că Însuşi Marele Lucrător şi toţi aceia care au căutat să calce pe urmele binecuvântate ale paşilor Săi, posedau şi onorau pe Duhul Sfânt ca pe Acela prin care urmau să fie făcute toate lucrările lor.
Trebuie ca pentru moment să închei dragul meu frate şi părtaş în lucrare; fac aceasta cu o inimă plină, încredinţându-te în duh, suflet şi trup, Acelui care ne-a iubit şi ne-a spălat de păcatele noastre în însuşi sângele Său, şi care ne-a chemat la onorata poziţie de lucrători în câmpul Evangheliei Sale. Fie ca El să te binecuvânteze din belşug, pe tine şi pe ai tăi, făcându-te folositor de o mie de ori mai mult!
sursa: https://comori.org/