:Scrisori către un evanghelist. Scrisoarea 1- Lucrarea individuală" C. H. Mackintosh

Categorie: Misionari

M-am preocupat foarte mult în ultimul timp şi cred că am avut un mare profit, din căutarea lucrării de evanghelizare, în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor; m-am gândit că n-ar fi o pierdere să-ţi prezint, ca unuia ocupat foarte mult cu această lucrare binecuvântată, câteva din gândurile care s-au prezentat minţii mele. Mă voi simţi cu mult mai liber scriindu-ţi în felul acesta, decât sub forma unui articol oficial.

În primul rând, am fost atins de simplitatea cu care lucrarea de evanghelizare s-a desfăşurat în timpurile primare. Atât de diferită de ceea ce se întâmplă în mijlocul nostru. Mi se pare că noi, oamenii moderni, suntem destul de mult stânjeniţi de reguli convenţionale - prea mult împiedicaţi de obiceiurile creştinismului. Suntem din păcate deficitari în ceea ce aş putea spune că se numeşte, elasticitate spirituală. Suntem capabili să gândim că pentru a evangheliza este nevoie de un dar special ; şi chiar acolo unde există un dar special, este nevoie de un aranjament şi o pregătire mare din partea omului. Atunci când vorbim despre a face lucrarea unui evanghelist, noi, în mare parte, avem în mintea noastră săli publice foarte mari, audienţe numeroase, pentru care există nevoia unui dar special şi a unei puteri în vorbire.

Acum, tu şi cu mine, credem cu rigurozitate că pentru a predica Evanghelia public, este nevoie de un dar special de la Capul Adunării; şi mai mult decât atât, credem în conformitate cu Efeseni 4:11 , că Hristos a dat şi încă dă, "evanghelişti". Acest lucru este clar dacă vrem să fim călăuziţi de Scriptură. Dar găsesc în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor, că o parte a celei mai binecuvântate lucrări evanghelistice a fost făcută de persoane care nu erau deloc dăruite în mod special, dar care aveau o dragoste aprinsă pentru suflete şi un sens profund al valorii, importanţei lui Hristos şi al mântuirii Sale. Şi mai mult decât atât, găsesc în cei dăruiţi în mod special, chemaţi şi numiţi de Domnul Hristos ca să predice Evanghelia, o simplitate, libertate şi naturaleţe în felul de lucrare, ceea ce îmi doresc mult, atât pentru mine, cât şi pentru toţi fraţii mei.

Haideţi să privim puţin în Scriptură. Să luăm, de exemplu, acea scenă minunată din Ioan 1:36-45 . Ioan îşi varsă inima, mărturisindu-L pe Isus: «Iată Mielul lui Dumnezeu!» Sufletul său a fost absorbit de gloriosul Subiect. Care a fost rezultatul? «Doi ucenici l-au auzit vorbind, şi L-au urmat pe Isus». Şi mai departe? «Andrei, fratele lui Simon Petru, era unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi L-au urmat.» Şi ce-a făcut el? «Acesta l-a găsit întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: „Noi L-am găsit pe Mesia“ (care, tradus, înseamnă: Hristos). Şi l-a dus la Isus» Şi din nou «A doua zi, El a vrut să meargă în Galileea; şi Isus l-a găsit pe Filip şi i-a spus: „Urmează-Mă“… Filip l-a găsit pe Natanael şi i-a spus: „Noi L-am găsit pe Acela despre care au scris Moise în lege şi profeţii: pe Isus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret…Vino şi vezi!“.

Iată, acestea sunt lucrurile după care tânjesc serios: această lucrare individuală, această insistenţă asupra primului om care îţi iese în cale, această găsire a propriului tău frate, şi aducerea lui la Isus. Cred că suntem deficitari în aceasta. Este destul de bine să aduni congregaţii şi să li te adresezi, pe măsură ce Dumnezeu îţi dă abilitatea şi oportunitatea. Nu aş scrie niciun cuvânt prin care să diminuez valoarea unei astfel de lucrări. Puteţi chiar să închiriaţi camere, săli şi teatre; puneţi afişe invitând oamenii să vină; nu lăsaţi niciun mijloc legal neîncercat, ca să răspândiţi Evanghelia. Căutaţi să ajungeţi la suflete cât puteţi de bine. Departe de mine să condamn pe oricine care caută să ducă mai departe lucrarea, în acest mod public.

Dar nu vă impresionează faptul că ne dorim mai mult lucrarea individuală? Mai mult confruntările personale private, serioase cu sufletele? Nu credeţi că dacă am avea mai mulţi Filipi, am avea mai mulţi Natanaeli? Dacă am avea mai mulţi Andrei, ar trebui să avem mai mulţi Simoni? Nu pot să nu cred aceasta. Într-un demers personal, este o putere uimitoare. Nu aţi observat adesea că după ce se termină o predică formală publică şi începe lucrarea personală apropiată, sufletele sunt atinse? Cum se face atunci, că există aşa de puţin din acestă ultimă lucrare? Nu-i aşa că se întâmplă adesea la predicile noastre publice, ca atunci când mesajul se termină, se cântă o cântare, se oferă un cuvânt de rugăciune şi toţi se risipesc fără să se facă vreo încercare de lucrare individuală? Acum nu vorbesc, luaţi seama, despre predicator - care nu are cum să ajungă la fiecare individ, ci la mulţimea de creştini care l-au ascultat. Ei au văzut că au intrat străini, s-au aşezat lângă ei; poate că au observat interesul lor, au văzut lacrimi curgând pe obraz; şi totuşi i-au lăsat să plece fără să facă niciun efort plin de dragoste ca să ajungă la ei, sau să continue lucrarea cea bună.

Fără îndoială se poate spune: „este mult mai bine să-I permitem Duhului Sfânt al lui Dumnezeu să-şi continue lucrarea. Putem face mai mult rău decât bine. Mai mult, oamenilor nu le place să Ii se vorbească: vor privi aceasta ca pe o interpunere, şi vor fi îndepărtaţi”. Este o greutate considerabilă în toate acestea. Chiar le apreciez şi sunt sigur că faceţi aşa. Mă tem că oamenii nechibzuiţi comit gafe mari, deranjând intimitatea adâncă şi sfântă a sufletului. Este nevoie de tact şi înţelepciune; pe scurt, este nevoie de îndrumare spirituală directă pentru a putea fi în stare să te ocupi de suflete; să ştii cui să îi vorbeşti şi ce să îi spui.

Dar oare permiţând asta făcând-o în cea mai completă manieră posibil, ca şi o regulă, nu lipseşte ceva în legătură cu predicile noastre publice? Nu există cumva o dorinţă a acelui interes adânc, personal şi plin de dragoste pentru suflete, care se va exprima într-o mie de feluri şi care acţionează cu putere asupra inimii? Mărturisesc că adesea am fost îndurerat de ceea ce am observat în sălile noastre de predică. Străinii intră şi sunt lăsaţi să-şi găsească un loc acolo unde pot. Nimeni nu pare să se gândească la ei. Creştinii sunt acolo şi se vor mişca cu greu ca să le facă loc. Nimeni nu le oferă o Biblie sau o carte de cântări, iar când predica s-a terminat, sunt lăsaţi să plece aşa cum au venit; niciun cuvânt care să-i întrebe dacă le-a plăcut adevărul predicat; nici măcar o privire amabilă care ar putea câştiga încrederea şi ar invita la conversaţie. Dimpotrivă, este o rezervă rece care duce aproape la repulsie.

Toate acestea sunt foarte regretabile; şi poate îmi veţi spune că desenez o imagine prea colorată: măcar de ar fi aşa! Imaginea este totuşi prea adevărată. Şi ceea ce o face şi mai deplorabilă este dat de cei care ştiu că multe persoane frecventează sălile noastre de adunare cu sinceritate şi chiar doresc cu disperare să-şi deschidă inimile cuiva care le-ar putea oferi puţină consiliere spirituală, dar din timiditate, rezervă sau nelinişte, ei nu îndrăznesc să ia iniţiativă, ci se retrag în casele lor, în dormitoarele lor, singuri şi trişti, ca să plângă acolo în singurătate pentru că nimănui nu-i pasă de sufletele lor preţioase. Acum, sunt convins, că multe din aceste lucruri ar putea fi remediate, dacă acei creştini care frecventează adunările de evanghelizare, ar fi mai mult în căutarea sufletelor; dacă le-ar frecventa, nu atât pentru folosul lor personal, ci pentru a fi împreună lucrători cu Dumnezeu în aducerea sufletelor la Isus.

Fără îndoială este foarte înviorător pentru creştini să audă Evanghelia predicată complet şi cu credinţă. Dar nu ar fi mai puţin înviorător, dacă ar fi interesaţi cu intensitate de întoarcerea sufletelor, şi de rugăciune serioasă către Dumnezeu pentru această problemă. De altfel, aceasta nu ar putea afecta bucuria personală, folosul acestora de a cultiva şi manifesta un interes viu şi iubitor pentru aceia care îi înconjoară, şi interesul, la încheierea adunării, da a ajuta pe oricine are nevoie şi doreşte să fie ajutat. Aceasta are un efect surprinzător asupra predicatorului, asupra predicii, asupra întregii adunări, atunci când creştinii care o frecventează sunt interesaţi şi îşi manifestă responsabilităţile înalte şi sfinte faţă de Hristos şi faţă de suflete. Aceasta împărtăşeşte un anumit ton şi creează o anumită atmosferă care trebuie simţită pentru a putea fi înţeleasă; dar odată simţită, nu te poţi dispensa de ea cu uşurintă.

Dar din păcate, cât de des este altfel! Cât de rece, cât de plictisitor, cât de nespiritual este câteodată să vezi întreaga adunare că se risipeşte atunci când se termină predica! Niciun grup plin de dragoste nu se adună în jurul tinerilor întorşi sau a celor neliniştiţi şi întrebători. Creştinii cu experienţă au fost prezenţi; dar în loc să-şi păstreze un anumit timp în speranţa că Dumnezeu îi va folosi cu har, ca să vorbească cu cel care are nevoie, ei se grăbesc întotdeauna să plece ca şi cum ar fi o problemă de viaţă şi moarte, ca să ajungă acasă la o anumită oră.

Să nu presupuneţi că vreau să fac reguli pentru frăţietatea mea. Departe de adevăr. Eu, de departe, în cea mai liberă manieră posibil, exprim gândurile inimii mele unuia cu care am fost legat în lucrarea Evangheliei de mai mulţi ani. Sunt convins că lipseşte ceva. Am convingerea că niciun creştin nu are starea potrivită, dacă nu caută să aducă suflete la Hristos şi, pe acelaşi principiu nicio adunare de creştini nu este în starea potrivită, dacă nu are un duh de evanghelizare. Toţi ar trebui să fim în căutare de suflete; şi apoi ne putem odihni asiguraţi că vom vedea rezultate. Dacă suntem mulţumiţi să trecem de la o săptămână la alta, de la o lună la alta, şi de la un an la altul, fără să mişcăm un pai, fără nicio întoarcere, starea noastră trebuie să fie cu adevărat lamentabilă.

Cred că o să vă aud spunând: „Unde este Scriptura pe care ar fi trebuit s-o avem? Unde sunt multele citate din Evanghelii şi Fapte?” Ei bine, am însemnat câteva din gândurile care mi-au ocupat mintea o perioadă considerabilă de timp. Dar dacă doriţi, vă voi scrie o a doua scrisoare pe această temă. Între timp, fie ca Domnul, prin Duhul Sfânt să ne facă mai dornici în căutarea salvării sufletelor nemuritoare, în orice mod legitim. Fie ca inimile noastre să fie umplute cu dragostea adevărată pentru sufletele preţioase, şi atunci putem fi siguri că vom găsi mijloace şi resurse să ajungem la ele!

sursa: https://comori.org/