Categorie: Isus Hristos
Odată ce sufletul a fost adus în starea de a simţi starea să reală înaintea lui Dumnezeu – adâncimea ruinei, a vinovăţiei şi a mizeriei – falimentul său total, nu mai are odihnă până ce Duhul Sfânt nu descopera inimii pe Hristos ca fiind deplin şi atotsuficient. Singurul răspuns posibil la starea noastră deplin ruinată este remediul perfect al lui Dumnezeu.
Acesta este un adevăr foarte simplu dar de cea mai mare însemnătate, şi putem spune cu toată siguranţa: cu cât cititorul nostru învaţă pentru sine mai profund şi mai complet acest adevăr, cu atât mai bine. Adevăratul secret al păcii este să ajungi la capătul vinovăţiei, ruinei, neputinţei şi acolo să găseşti un Hristos atotsuficient pe care Dumnezeu ni L-a pregătit pentru cea mai adâncă şi mai mare nevoie a noastră. Aceasta este cu adevărat odihna – o odihnă ce nu poate fi niciodată tulburată. Pot fi întristări, constrângeri, conflicte, îngrijorări, greutăţi, multe ispite, urcuşuri şi coborâşuri, tot felul de încercări şi probleme, dar suntem convinşi ca odată ce un suflet este adus de Duhul lui Dumnezeu să vada capătul puterii sale, şi că trebuie să se sprijineasca doar pe Hristos, găseşte o pace ce nu poate fi niciodată întreruptă.
Starea de nesiguranţă a multor oameni din poporul drag al lui Dumnezeu este rezultatul neprimirii în inima lor a unui Hristos complet, pe care Dumnezeu L-a pregătit. Fără îndoială acest trist şi dureros rezultat poate fi produs de mai multe cauze, cum ar fi: o gândire legalistă, conştiinţa încărcată, o inimă egoistă, învăţătura greşită, o râvnire la lumea de acum, o reţinere a inimii cu privire la cerinţele lui Dumnezeu, la Hristos şi la veşnicie. Dar oricare ar fi cauza care produce acest rezultat, credem că vom vedea în aproape toate cazurile, că lipsa unei păci stabile, atât de răspândită în poporul Domnului, este rezultatul faptului de a nu înţelege şi a nu crede ceea ce Dumnezeu a făcut pe Hristos să fie pentru ei şi pentru toţi.
Acum, ceea ce ne-am propus în aceasta scriere, este să-i arătăm cititorului neliniştit, din preţioasele pagini ale Cuvântului lui Dumnezeu, că în Hristos este păstrat cu grijă tot ceea ce are nevoie, fie pentru a împlini cerinţele conştiinţei sale, dorinţele inimii sale fie pentru necesităţile din viaţa lui. Vom căuta, prin harul lui Dumnezeu, să dovedim ca lucrarea lui Hristos este singura care dă împăcare cugetului nostru; Persoana lui Hristos este singura ţintă a inimii noastre iar Cuvântul Său singura călăuză adevărată pentru cale.
Pentru început să ne ocupam de lucrarea lui Hristos ca fiind singura care dă odihnă conştiinţei noastre.
Cu privire la acest mare subiect două lucruri necesită o mare atenţie: primul, ce a făcut Hristos pentru noi şi al doilea, ce face acum pentru noi. În primul avem ispăşirea, iar în cel de-al doilea mijlocirea. A murit pentru noi pe cruce; trăieşte pentru noi pe tron. Prin moartea lui ispăşitoare de mare preţ a împlinit toată nevoia noastra ca păcătoşi. Ne-a purtat păcatele şi le-a înlăturat pentru totdeauna. A fost încărcat cu toate păcatele noastre – păcatele tuturor celor care cred în numele Lui. „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6 ). „Pentru că şi Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” 1. Petru 3:18
Acesta este un mare şi important adevăr pentru sufletul neliniştit – un adevăr ce sta la baza poziţiei creştinului. Este imposibil ca orice suflet treaz cu adevărat, orice conştiinţa luminată spiritual să se bucure de pacea stabilită în mod divin până când acest preţios adevăr nu este însuşit printr-o credinţă simplă. Trebuie să ştiu, pe baza autorităţii divine, că toate păcatele mele sunt înlăturate pentru totdeauna dinaintea lui Dumnezeu, că El Însuşi a rezolvat problema lor în aşa manieră încât să satisfacă toate cerinţele tronului Său şi atributele naturii Sale; că S-a glorificat prin înlăturarea păcatelor mele, într-un mod mult mai înalt şi mult mai minunat decât dacă m-ar fi trimis în iadul veşnic datorită lor.
Da. El Însuşi a făcut asta! Este esenţa şi miezul întregii chestiuni. Dumnezeu a pus păcatele noastre asupra lui Isus, şi El ne spune aceasta în Cuvântul Său Sfânt, ca să o putem cunoaşte pe baza autorităţii divine – o autoritate ce nu poate să minta. Dumnezeu a plănuit, Dumnezeu a înfăptuit, Dumnezeu o spune. Este totul al lui Dumnezeu, de la început la sfârşit iar noi trebuie să ne punem toată încrederea în El ca un copil. Cum ştiu că Domnul Isus mi-a purtat păcatele în trupul Său pe lemn? Prin aceeaşi autoritate care îmi spune că am păcate ce trebuie plătite. Dumnezeu în minunata şi neasemuita Lui dragoste mă asigură pe mine, un biet vinovat, un păcătos ce merita iadul, că El a preluat toată problema păcatelor mele, şi a înlăturat-o în aşa fel încât să culeagă o recoltă bogată de glorie la adresa Numelui Său veşnic, în întregul univers, înaintea tuturor făpturilor.
Credinţa vie în acest fapt împlinit trebuie să-mi liniştească conştiinţa. Dacă Dumnezeu a fost satisfăcut cu privire la păcatele mele, trebuie să fiu şi eu la fel. Ştiu că sunt un păcătos, aş putea fi cel dintâi dintre păcătoşi. Ştiu că păcatele mele sunt mai multe decât perii capului meu şi ca sunt negre ca noaptea, negre ca iadul însuşi. Ştiu că oricare din aceste păcate, fie ele şi cele mai mici, merită flăcările veşnice al iadului. Ştiu – pentru că aşa îmi spune Cuvântul lui Dumnezeu – că nicio urmă păcat nu poate intra în prezenţa sfinţeniei Sale, şi de aceea în ceea ce mă priveşte, nu exista un alt deznodământ posibil decât o veşnică despărţire de Dumnezeu. Toate acestea le ştiu be baza autorităţii incontestabile şi clare a acelui cuvânt care este pecetluit pentru totdeauna în cer.
Dar, oh, profunda taină a crucii – glorioasa taină a dragostei răscumpărătoare. Îl văd pe Dumnezeu luându-mi toate păcatele – chiar cele mai negre şi teribile – toate păcatele mele aşa cum le-a cunoscut şi estimat El. Îl văd punându-le asupra binecuvântatului meu Înlocuitor şi pedepsindu-L pe El datorită lor. Văd toate talazurile şi valurile mâniei unui Dumnezeu drept – mânia Sa împotriva păcatelor mele. Mânia Sa ce ar fi trebuit să mă mistuie, suflet şi trup, în iad pentru veşnicia întreagă. Le văd rostogolindu-se asupra Omului care mi-a luat locul, care m-a reprezentat înaintea lui Dumnezeu, care a purtat tot ceea ce mi se cuvenea, şi cu care Dumnezeu s-a purtat cum trebuia să se poarte cu mine. Văd judecata neînduplecată, sfinţenia, adevărul şi dreptatea acţionând asupra păcatelor mele şi înlăturându-le complet şi veşnic. Niciunul nu a scăpat. Nu există nicio tolerare, nicio ameliorare, nicio trecere cu vederea, nicio indiferenţă, sub nicio formă, odată ce Dumnezeu Însuşi a luat problema în mâinile Sale. Gloria Sa era la mijloc, sfinţenia Sa, măreţia Sa, cerinţele înalte ale cârmuirii Sale.
Toate acestea trebuiau să fie pregătite astfel încât Dumnezeu să fie glorificat înaintea îngerilor, oamneilor şi demonilor. M-ar fi putut trimite în iad, pe buna dreptate, justificat, din pricina păcatelor mele. Nu meritam altceva. Întreaga mea fiinţă morală, din toată profunzimea ei, merita asta – trebuie să o merite. Nu am niciun cuvânt de spus pentru a scuza un singur gând păcătos, ca să nu mai vorbesc despre o viaţă pătată de la un capăt la altul - da, o viaţă de răzvrătire şi păcat deliberat.
Unii ar putea argumenta cum vor cu privire la nedreptatea unei pedeapse veşnice pentru o viaţă de păcat – o proporţie total greşită între câţiva ani de fapte rele şi o veşnicie de chin în iazul de foc. Pot să spună ce vor, dar cred din tot sufletul şi mărturisesc fără rezerve, că doar pentru un singur păcat împotriva unei asemenea Fiinţe ca Dumnezeu, pe care Îl văd la cruce, merit pe deplin o pedeapsă veşnică în adâncimile, întunericul şi groaznicul abis al iadului.
Nu scriu ca teolog, dacă aş fi făcut-o, ar fi fost o sarcină foarte uşoară să aduc nenumărate locuri din Scriptură ca dovadă a adevărului solemn al pedepsei veşnice. Dar nu; scriu ca unul care a fost învăţat în mod divin adevărata răsplată a păcatului şi declar calm, liber şi solemn că acea răsplată nu poate fi nimic altceva decât o veşnică despărţire de prezenţa lui Dumnezeu şi a Mielului – chin veşnic în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă.
Dar – slăvit să fie Domnul în veci, Dumnezeul oricărui har – în loc să ne trimită în iad din cauza păcatelor noastre, a trimis pe Fiul Său ca să fie ispăşire pentru aceste păcate, şi în descoperirea minunatului plan al răscumpărării, vedem un Dumnezeu Sfânt rezolvând problema păcatelor noastre şi exercitând judecata asupra lor în Persoana preaiubitului, veşnicului Său Fiu, pentru ca întreg torentul dragostei Sale să inunde inimile noastre. „În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre” 1. Ioan 4:10 .
Acum, aceasta trebuie să ofere pace cugetului meu, doar dacă este primita în simplitatea credinţei. Cum este posibil ca o persoana să creadă că Dumnezeu a fost mulţumit cu privire la păcate sale şi să nu aibă pace? Dacă Dumnezeu ne spune: „Nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor”, ce am dori mai mult ca şi temelie a păcii cugetului nostru. Dacă Dumnezeu mă asigura că toate pacartele mele au disparut ca un nor gros (Isaia 44:22 ) – că sunt aruncate înapoia Sa - dispărute pentru veşnicie dinaintea Sa, nu ar trebui să am pace? Dacă îmi arată pe Omul care a purat păcatele mele pe cruce, încoronat acum la dreapta măririi Sale în ceruri, n-ar trebui ca sufletul meu să fie într-o stare deplină de pace cu privire la păcate mele? Cu siguranţă DA!
Cum, lasa-mă să întreb, a ajuns Hristos în locul unde stă acum pe tronul lui Dumnezeu? Ca şi Dumnezeu - binecuvântat în veci? Nu, pentru că a fost mereu asta. Ca Fiu etern al Tatălui? Nu, pentru că a fost mereu asta – întotdeauna în sânul Tatalui – plăcerea veşnică a lui Tatălui. Ca Om fără cusur, sfânt şi perfect – Acela a cărui natură a fost absolut pură, perfect liberă de păcat? Nu, pentru ca în acest caracter, pe acest temei ar fi putut în orice moment de la iesle şi până la cruce să fie pus la drepta lui Dumnezeu. Cum a fost atunci? Veşnică laudă Dumnezeului Harului, a fost ca unul care prin moartea să a împlinit glorioasa lucrare a răscumpărării – Acela care a stat încărcat cu toată greautatea păcatelor noastre – Acela care a împlinit în mod desăvârşit toate cerinţele dreptăţii tronului pe care stă acum.
Acesta este un mare şi crucial punct pe care cititorul trebuie să-l înţeleagă. Nu are cum să eşueze în a elibera inima şi a linişti cugetul. Este imposibil să privim prin credinţă Omul care a fost pironit pe cruce, acum încununat pe tron, şi să nu avem pace cu Dumnezeu. Domnul Isus Hristos, luând asupra Lui păcatele noastre şi judecata cuvenită lor, nu ar fi putut fi acolo unde este acum dacă un singur păcat din acelea ar fi rămas neispăşit. Vazându-l pe Cel ce a purtat păcatele noastre încununat cu slavă, înseamnă să vezi că păcatele noastre au fost înlăturate pentru totdeauna din prezenţa divină. Unde sunt păcatele noastre? Sunt toate şterse. Cum ştim asta? Acela care le-a luat pe toate asupra Lui a străbătut cerurile până la cea mai înaltă culme de glorie, ca Împlinitor al răscumpărării noastre – Purtătorul păcatelor noastre - aceasta dovedind, în ciuda oricărei întrebări, sau posibile îndoieli, că păcatele noastre sunt toate înlăturate pentru totdeauna dinaintea lui Dumnezeu. Un Hristos încununat şi un cuget curat sunt în binecuvântata dispensaţie a harului inseparabil legate împreună. Ce lucru minunat! Să cântăm cu toată puterea laudele dragostei răscumpărătoare!
Dar să vedem cum acest adevăr mângâietor este arătat în Sfintele Scripturi. În Romani 3:21-26 citim : „Dar acum, fără lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de lege şi de profeţi; o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred: pentru că nu este deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, datorită trecerii peste păcatele făcute mai înainte, în îngăduinţa lui Dumnezeu, spre arătarea dreptăţii Sale în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus.”
Din nou în capitolul 4:23, vorbind de credinta lui Avraam fiindu-I socotita ca neprihanire, apostolul adauga: „Şi nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit, ci şi pentru noi, cărora ni se va socoti, cei care credem în Cel care L-a înviat dintre morţi pe Isus, Domnul nostru, care a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.” (Romani 4:23-25 )
Aici Îl avem pe Dumnezeu prezentat sufletelor noastre ca Acela care a înviat din morţi pe Purtătorul păcatelor noastre. De ce a făcut aceasta? Pentru că Acela care a fost dat pentru nelegiuirile noastre L-a glorificat pe deplin pe Dumnezeu cu privire la ele şi le-a îndepărtat pentru totdeauna. Dumnezeu nu doar L-a trimis în lume pe Singurul Său Fiu, dar L-a zdrobit pentru păcatele noastre şi L-a înviat dintre morţi, pentru ca noi să cunoaştem şi să credem că păcatele sunt şterse în aşa fel încât să-L glorifice pe Dumnezeu veşnic. Slăvit să fie Numele Lui!
Avem însă şi alte dovezi pentru acest mare adevăr fundamental. În Evrei 1 citim aceste cuvinte ce ne mişcă sufletul: „Dumnezeu, după ce le-a vorbit odinioară în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor prin profeţi, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul – pe care L-a rânduit moştenitor a toate, prin care a făcut şi lumile – care, fiind strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale şi susţinând toate prin Cuvântul puterii Lui, după ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte”. Domnul nostru Isus Hristos, binecuvântat fie Numele Său, nu S-a aşezat pe tronul lui Dumnezeu până ce nu ne-a curăţit de păcatele noastre prin jertfa Lui de la cruce. Un Hristos înviat la dreapta lui Dumnezeu este glorioasa şi incontestabila dovadă că păcatele noastre sunt şterse, pentru că nu putea fi unde este acum, dacă un singur păcat ar fi rămas neşters. Dumnezeu a înviat din morţi pe aceeaşi Persoană pe care chiar El a aşezat toată greutatea păcatelor noastre. Astfel totul este rezolvat pentru totdeauna în mod dumnezeiesc şi veşnic. Este la fel de imposibil ca un singur păcat să mai fie găsit asupra celui mai slab om care crede în Isus, ca şi asupra lui Isus Hristos Însuşi. Este un lucru minunat să poţi să spui asta, dar este adevărul sigur lui Dumnezeu, scris în multe locuri ale Scripturii şi sufletul care crede trebuie să aibă o pace pe care lumea întreaga nu o poate oferi nici lua.
sursa: https://comori.org/