Gândul referitor la lumină ne-a preocupat deja. În predica de pe munte, Domnul i-a numit pe credincioşi „lumina lumii“ şi i-a comparat cu o cetate aşezată sus pe un munte, care nu poate să rămână ascunsă. Lumina adevărului lui Dumnezeu ar trebui să lumineze în afară în lume ca mărturie a harului lui Dumnezeu, care S-a arătat în Fiul Său Isus Hristos, aducând mântuire pentru toţi oamenii (Tit 2:11 ). Apoi El a folosit o a doua imagine, aceea a unei „lămpi“. Această lampă ar trebui să lase lumina ei să lumineze spre înăuntru, ar trebui să lumineze tuturor acelora care „sunt în casă“. Dumnezeu doreşte ca voia Sa şi gândurile Sale să stăpânească şi în domeniul interior al celor ce sunt ai Săi (familie, Adunare). Acest domeniu El l-a încredinţat lor şi în acest domeniu ei sunt responsabili faţă de Dumnezeu. În privinţa aceasta este de remarcat următorul contrast fin: cetatea de pe munte nu putea rămâne ascunsă, lampa din casă nu trebuie să rămână ascunsă. Prima accentuează harul şi suveranitatea lui Dumnezeu, cealaltă responsabilitatea omului.
Însă după aceea, Domnul reia imaginea lămpii (a luminii) în evanghelia după Matei capitolul 6 şi vorbeşte despre „lumina trupului“:
„Lumina trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar, dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, ce mare este întunericul!“ (versetele 22.23)
Oricare ar fi lumina din jurul nostru, niciunul nu va avea vreun folos de la ea, dacă persoana respectivă nu obţine aptitudinea de a primi lumina în sine însuşi. Trebuie mai întâi să ai un „ochi“, trebuie mai întâi să priveşti, înainte să poţi lumina. Spre această legătură ne îndreaptă atenţia Luca în evanghelia sa. Şi anume, el arată că Domnul Isus cu o altă ocazie a vorbit de asemenea despre o „lumină pusă în sfeşnic“ şi imediat după aceea a adăugat parabola despre „lampa trupului“. Acolo însă El a încheiat imaginea cu cuvinte diferite de cele din evanghelia după Matei 6 : „Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. Deci, dacă tot trupul tău este plin de lumină, neavând nicio parte întunecată, va fi plin de lumină în totul, ca atunci când te luminează lumina cu strălucirea ei“ (Luca 11:35,36 ).
Dacă luăm împreună locurile din evanghelia după Matei şi evanghelia după Luca (Luca nu aminteşte aspectul corporativ al „cetăţii de pe munte“), atunci recunoaştem în învăţătura Domnului o linie coborâtoare sau un unghi care se micşorează permanent. Aceasta vrea să spună, că El numeşte mai întâi ce este mai mare şi după aceea de fiecare dată premisa, pentru ca ceea ce a fost numit mai înainte, ce este mai mare, să poată deveni realitate. Deci dacă studiem învăţătura din perspectiva premiselor, atunci rezultă invers următoarea succesiune: mai întâi trebuie să fie prezent un „ochi curat“, pentru ca trupul propriu să fie luminat de lumina lui Dumnezeu. Dacă această premisă este îndeplinită, atunci „lampa de pe sfeşnic“ poate lăsa lumina ei să cadă peste tot ce este în casă; şi abia după aceea putem şi noi să lăsăm lumina proprie să lumineze înaintea oamenilor. Aceasta la rândul ei constituie premisa, pentru ca „cetatea de pe munte“ ca mărturie comună a lui Dumnezeu să lumineze lumea cu lumina dată ei.
Nu este remarcabilă această succesiune? Chestiunea începe personal, lucrarea lui Dumnezeu începe în interiorul fiecăruia în parte. Înainte ca noi să putem da lumină altora, trebuie ca noi înşine să fi primit lumină. Pentru aceasta, ochiul nostru trebuie să fie într-o stare corectă şi orientat spre adevărata sursă de lumină. Pentru ca noi să învăţăm aceasta, Domnul ne dă această învăţătură; şi deoarece „ochiului“ nostru i se acordă o importanţă determinantă, El îl numeşte „lumina (sau: lampa) trupului“.
În continuare vrem să ne ocupăm cu „ochiul rău“ şi cu urmările acestuia şi în privinţa aceasta vom diferenţia trei aspecte: aspectul general, aspectul iudaic şi aspectul moral.
Ochiul rău şi urmările lui
Ce înseamnă „ochi“?
Şi în domeniul natural, ochiul este poarta de intrare, prin care ajunge în lăuntrul omului tot ce este concret perceptibil. Nivelul de cunoaştere a omului („lumina“ lui) depinde în primul rând de aptitudinea ochiului său, de a percepe corect ce este perceptibil. Dacă ochiul este bolnav sau chiar orb, cunoaşterea este puternic prejudiciată sau chiar imposibilă. Să ne gândim numai la posibilitatea că noi putem citi cu ochii noştri texte scrise. Câtă lipsă de binecuvântare au aceia care la vârsta înaintată şi-au pierdut „vederea“ şi nu-şi mai pot însuşi cele scrise! În această privinţă, ochiul luminează realmente lăuntrul omului.
Această situaţie din domeniul natural, Domnul Isus o transpune - şi în aceasta constă „parabola“ - la domeniul spiritual. Şi inima noastră are „ochi“, şi prin ei pătrunde lumină spirituală în lăuntrul nostru. În rugăciunea sa din epistola către Efeseni, apostolul se roagă pentru sfinţii din Efes: „ …luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui…“ (Efeseni 1:18 ).
În parabola de faţă nu este vorba despre cine este lumina propriu-zisă, lumina adevărată. Un alt evanghelist, Ioan, ne arată aceasta: lumina este Fiul lui Dumnezeu. Nu, aici este vorba numai despre problema „ochiului“. Lumina este într-adevăr prezentă şi luminează în întuneric, şi ea îşi face lucrarea în chip desăvârşit. Fără îndoială, acesta este un har mare. Dar unde este ochiul, unde este deschizătura, care lasă lumina să pătrundă înăuntru? Despre acest aspect este vorba acum. Prin noţiunea de „ochiul“ nostru putem înţelege tot ce are a face cu dorinţa inimii noastre, cu intenţiile ei şi cu planurile ei. Dorinţele şi ţelurile noastre lăuntrice determină direcţia de privire a ochiului nostru. De aceea noi suntem atenţionaţi sever deja în Vechiul Testament, să ne păzim inima mai mult decât orice este de păzit, „pentru că din ea ies izvoarele vieţii“ (Proverbe 4:23 ).
Când Leonardo da Vinci a descoperit cu mai mult de 400 de ani în urmă principiul camerei obscure (aşa-numita Camera obscura în latină), atunci el a construit o cutie ermetică, în care să nu pătrundă lumina, având un orificiu mic, rotund pe peretele frontal. Prin aceasta, el a obţinut ca lumina care pătrundea în cutie să genereze pe peretele opus o imagine răsturnată a obiectului. Lentila introdusă mai târziu de Porta în orificiu a produs o precizie mai mare a imaginii şi a condus astfel la binecunoscutul aparat de fotografiat. Eu nu-mi pot imagina o ilustrare mai bună a ceea ce se cuprinde în parabola de faţă.
Aspectul general
Inima omului se aseamănă în mod natural cu o cameră obscură, în care nu pătrunde lumină, a cărei singură deschizătură de pătrundere este înfundată. Deoarece în această situaţie nu poate pătrunde în interior nicio rază a luminii divine, ea este întunecată. Realmente, dumnezeul lumii acesteia, satan, a orbit gândurile necredincioşilor, ca lumina Evangheliei gloriei lui Hristos să nu strălucească pentru ei (2. Corinteni 4:4 ). Omul natural este orb pentru „lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual“ (1. Corinteni 2:14 ).
Însă ochiul omului natural este nu numai orb, ci el este şi rău. Acesta este aici contrastul: ori ochiul este curat (sau: simplu), ori este rău. Nu se spune „simplu“ sau „multiplu“ (dublu), ci „simplu“ sau „rău“. Cuvântul „rău“ include gândul că voinţa omenească independentă de Dumnezeu este la lucru. Deci prin aceasta, Domnul denumeşte o stare morală stricată. Ambele expresii, „curat“ şi „rău“, descriu stări morale ale inimii.
Deci, un ochi, care nu priveşte la Hristos, este din principiu rău. Am putea numi aceasta legea morală a creştinismului. Şi deoarece ochiul omului natural este rău, adică, deoarece omul respinge pe Hristos în lăuntrul lui, tot trupul lui este de asemenea întuneric. Epistola către Efeseni prezintă despre naţiuni acelaşi tablou îngrozitor: ei sunt „întunecaţi la minte, înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu prin neştiinţa care este în ei, prin împietrirea inimii lor“ (Efeseni 4:18 ). Să observăm şi aici legătura între întunecime şi inimă.
Cât de rău este ochiul omenesc ne arată clar Domnul în evanghelia după Ioan capitolul 15. „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea vă urăşte lumea. Amintiţi-vă de cuvântul pe care vi l-am spus Eu: «Nu este rob mai mare decât stăpânul său». Dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate acestea din cauza Numelui Meu, pentru că ei nu-L cunosc pe Cel care M-a trimis. Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, nu ar avea păcat; dar acum nu au dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cine Mă urăşte pe Mine, Îl urăşte şi pe Tatăl Meu. Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, nu ar avea păcat; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât, şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Ci aceasta este ca să se împlinească cuvântul scris în legea lor: «M-au urât fără temei»“ (versetele 19-25).
Când a fost aici pe pământ, Domnul Isus S-a arătat oamenilor în frumuseţea morală a Persoanei Sale, astfel încât gloria Sa, ca a Singurului de la Tatăl, s-a putut vedea în chip desăvârşit (Ioan 1:14 ). În Fiinţa Sa, în căile şi în cuvintele Sale, El a revelat dragostea şi bunătatea Tatălui Său, şi El a făcut aceasta în chip desăvârşit. Şi care a fost răspunsul omului la revelarea desăvârşită a dragostei şi harului lui Dumnezeu? Ură! Ură împotriva lui Hristos şi ură împotriva Tatălui Său. Putea omul, şi în mod deosebit iudeul, să dovedească mai clar cât de rău este ochiul lui şi ce vrăjmăşie extrem de profundă domneşte în inima lui împotriva lui Dumnezeu? Omul urăşte harul lui Dumnezeu, nu-l vrea. Primirea harului ar însemna recunoaşterea că în alt mod el nu poate fi ajutat. Însă omul urăşte şi lumina, pentru că ea descoperă faptele lui rele (Ioan 3:20 ). În felul acesta, el urăşte harul şi lumina lui Dumnezeu.
Dacă omul rămâne în această stare, dacă el se împotriveşte lucrării Duhului lui Dumnezeu, care pe baza lucrării lui Hristos vrea să aducă lumină în sufletul lui, atunci aceasta conduce inevitabil în noaptea veşnică, în condamnarea veşnică. Cât de îngrozitor este sfârşitul aceluia, al cărui ochi este rău şi al cărui trup este întuneric! Cine primeşte lumină şi o respinge, pentru acela este valabil cuvântul Domnului: „Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, ce mare este întunericul!“ (Matei 6:23 ).
Dar prin ce se primeşte un ochi curat? Prin „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa faţă de Domnul nostru Isus Hristos“ (Fapte 20:21 ). Dacă prin credinţă este primit Acela care este „Lumina lumii“ (Ioan 8:12 ), atunci întunericul dispare, atunci lumina divină umple sufletul (Ioan 12:46 ). Această lumină arată fără cruţare stricăciunea morală a inimii omeneşti; dar ea arată şi mijlocul de ispăşire, pe care Domnul Isus l-a dat pentru păcatele acelora care cred în El – sângele Său (Romani 3:25 ). Pentru aceasta Numele Mântuitorului nostru să fie preamărit în veşnicie!
Aspectul iudaic
Parabola se potriveşte în mod deosebit la iudei. Dumnezeu S-a revelat, deja în timpurile Vechiului Testament, tocmai iudeilor. El le-a dăruit o anumită măsură de lumină, ceea ce i-a deosebit clar de celelalte naţiuni care erau în întuneric. Numai poporului Israel îi aparţinea „înfierea, şi gloria, şi legămintele, şi darea Legii, şi slujba, şi promisiunile“ (Romani 9:4 ). În felul acesta, ei erau un popor foarte privilegiat, căci Dumnezeu le-a vorbit deja din vechime în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor lor prin profeţi (Evrei 1:1 ). Aceasta nu însemna nimic mai puţin, decât că El le-a dat „lumină“.
Dar apoi a venit Fiul Însuşi; Dumnezeu L-a trimis la ei. Şi El a aşezat această „lumină“ – acea „cetate pe munte“ fără asemănare – într-o poziţie sublimă şi vizibilă pentru toţi, pentru ca toţi din popor să poată trage foloase din ea. Dar când Lumina adevărată a venit la ei, iudeii au făcut totul, ca să stingă Lumina. Ochiul lor era aşa de rău, în lăuntrul lor era aşa de întuneric, încât unii dintre ei au atribuit lui Beelzebub faptul că Fiul lui Dumnezeu a scos demonii cu puterea Duhului Sfânt. Luca ne arată această legătură cu poporul iudeu în capitolul 11 al evangheliei sale. Când ei din necredinţă au cerut un semn, atunci El le-a dat numai semnul lui Iona: Fiul Omului Însuşi va fi un semn pentru acest neam rău – în moartea Sa şi în învierea Sa. Împărăteasa din sud se va ridica împotriva lor în ziua judecăţii, şi tot aşa şi oamenii din Ninive, şi îi vor condamna. Căci ei, cu toate că erau dintre naţiunile dispreţuite, au crezut mărturia lui Dumnezeu din zilele lor.
Acum însă în Persoana lui Hristos era acolo Unul „mai mult decât Solomon“, „mai mult decât Iona“. Şi această „Lampă“ răspândea lumina ei strălucitoare în casa lui Israel. Dacă nici oamenii nu ascund o lampă sau nu o pun sub baniţă, cu atât mai puţin Dumnezeu. Căile Lui cu acest popor erau desăvârşite în toate privinţele, şi ele erau caracterizate de har. Dacă ei deci nu au tras niciun folos din lumina primită, cauza nu era lumina, ci ochiul lor rău.
De ce nu au văzut conducătorii poporului ce se petrecea înaintea ochilor lor? De ce nu au cunoscut că în mijlocul lor era Unul mai mare decât Solomon şi decât Iona? Deoarece organul vederii lor, inima lor, nu era simplu. „Simplu“ înseamnă la origine „necompus, fără cută (sau înveliş, îndoitură)“. În Noul Testament, acest cuvânt este folosit întotdeauna într-un sens bun în înţelesul de „modest, natural, naiv, curat, sincer, deschis“. Când un ochi de felul acesta privea la Domnul Isus, atunci el vedea în El ceva „mai mult“ decât în marele împărat Solomon sau în profetul Iona.
În felul acesta Domnul i-a atenţionat în timpul acela, pe când era printre ei, de pericolul, că lumina, care era în ei, ar putea să se transforme în ei în întuneric. „Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric“ (Luca 11:35 ). Încă o dată: lumina respinsă înseamnă întuneric. Este răspunsul lui Dumnezeu prin judecată din cauza respingerii harului Său.
Ştim că poporul acesta nu a dat ascultare atenţionării venite din partea Domnului. Mai mult chiar, au răstignit şi au omorât pe Domnul slavei. Şi rezultatul zguduitor al acestui fapt este: acest popor este până astăzi în întuneric, până astăzi vălul stă pe inima lor (2. Corinteni 3:15 ). Şi dacă n-ar fi harul lui Dumnezeu, ar rămâne aşa. Însă cândva se vor întoarce, şi atunci vălul va fi dat la o parte. Prin credinţă vor vedea pe Acela pe care L-au străpuns cândva (Apocalipsa 1:7 ). Atunci va fi lumină şi în casa lui Israel, aşa că „cei care intră văd lumina“ (Luca 11:33 ). Naţiunile vor veni din depărtare şi vor preamări şi glorifica pe Dumnezeu pentru lumina pe care o vor găsi acolo. Împărăteasa din Seba este în privinţa aceasta un exemplu frumos ( 10 ). În acel timp minunat, şi poporul Israel se va asemăna cu „cetatea aşezată sus pe munte“ şi va radia în lume lumina revelaţiei lui Dumnezeu.
Aspectul moral al parabolei
Am văzut până acum că „ochiul rău“ din parabola aceasta se referă la omul natural în general şi în mod deosebit la iudei. Dar această parabolă are şi o aplicare personală la fiecare dintre noi, la fiecare creştin credincios.
Dacă în principiu fiecare copil al lui Dumnezeu este „lumină în Domnul“ şi Dumnezeu ne-a deschis ochii inimii pentru Persoana lui Hristos, totuşi şi ochiul nostru poate în anumite subdomenii ale vieţii noastre să fie „rău“ şi trupul nostru să fie „întuneric“ (a se compara cu expresia „nicio parte întunecată“). Dacă inimile noastre caută cu privirea altceva decât Hristos (Coloseni 3:1, 2 ), dacă noi căutăm altceva decât glorificarea lui Dumnezeu (1. Corinteni 10:31 ), dacă nu facem toate în Numele Domnului Isus (Coloseni 3:17 ), atunci, preaiubiţilor, da, atunci şi ochiul nostru nu este curat, ci rău. Drept urmare, trupul nostru este întuneric, nu avem lumină cu privire la voia lui Dumnezeu într-o privinţă sau alta.
Să folosim încă o dată expresia camera obscura ca imagine a inimii noastre. Ea are o deschizătură. Această cameră este monoculară (cu un singur ochi), „simplă“. Lumina care pătrunde prin deschizătura din peretele frontal conturează pe peretele din spate imaginea obiectului spre care este îndreptată camera. Legea morală a creştinismului este valabilă şi pentru noi. Dacă îndreptăm obiectivul camerei noastre spre Hristos, atunci Chipul Lui va lăsa urme în lăuntrul nostru. Poate însemna aceasta altceva decât lumină şi fericire de nedescris? Dimpotrivă, dacă îndreptăm privirea inimii noastre spre alte obiecte, le pierdem pe ambele, lumina şi fericirea, şi în locul acestora în viaţa noastră se extinde neliniştea, nemulţumirea şi nesiguranţa cu privire la voia lui Dumnezeu.
Să fim siguri: dacă nu avem claritate cu privire la gândurile lui Dumnezeu şi căile Lui cu noi, atunci aceasta este în primul rând din cauză că ochiul nostru nu este curat. Deseori noi nu putem cunoaşte voia Domnului din cauză că nu suntem gata să renunţăm la ceva de care suntem legaţi. Însă Dumnezeu doreşte ca trupul nostru să nu aibă „nicio parte întunecată“, ci să fie „plin de lumină în totul“, „ca atunci când te luminează lumina cu strălucirea ei“ (Luca 11:36 ).
Dacă închidem anumite domenii ale vieţii şi inimii noastre înaintea luminii lui Dumnezeu, atunci nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu nu ne poate conduce în aceste domenii cu ochiul Său, chiar şi atunci când luptăm să primim cunoaşterea voii Sale. Cunoaşterea voii lui Dumnezeu depinde de starea inimii noastre, depinde de înclinaţiile noastre. Acesta este şi motivul pentru faptul că Dumnezeu în Cuvântul Său nu ne-a dat o serie de „reţete“, după care putem acţiona simplu, fără ca problema înclinaţiilor noastre să fie atinsă. Dacă ochiul nostru nu este simplu (curat), atunci ne putem ruga şi putem studia Cuvântul, fără ca prin aceasta să cunoaştem voia lui Dumnezeu.
Nu rareori am luat deja decizii, şi totuşi încă ne mai rugăm ca Domnul să ne arate voia Sa în chestiunea respectivă. Nu este de mirare că atunci nu primim niciun răspuns, nicio siguranţă. În „trupul“ nostru sunt unele părţi întunecate. Ele îşi au cauza în aceea că nu ne-am îndreptat ochiul spre Domnul Isus, ci alături de El am avut alte lucruri. Cât de uşor se interpune ceva între noi şi Domnul, şi atunci ceva, ca o peliculă subţire, se depune pe ochiul nostru, care vatămă aptitudinea noastră de a vedea! Domnul trebuie mai întâi să îndepărteze aceasta, înainte să ne dăruiască altă lumină.
Uneori vrem mult prea mult şi ne considerăm foarte importanţi. Atunci Domnul trebuie să ne arate că noi suntem nimic. Câteodată trebuie să rămânem acolo unde suntem şi să nu întreprindem ceva deosebit, ci să-L aşteptăm pe El şi intervenţia Lui. – Sau noi încercăm să cunoaştem voia Sa în împrejurări în care nicidecum nu ar trebui să fim. Atunci El nu are nimic altceva să ne arate, decât că noi trebuie să le părăsim cât se poate de repede. Probabil, El trebuie chiar să ne strige: „Trezeşte-te tu, care dormi, înviază dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine!“ (Efeseni 5:14 ).
Sunt toate acestea foarte dure sau chiar lipsite de îndurare? Nu, deloc! Dumnezeu ştie că noi numai atunci suntem fericiţi când inima noastră este în contact permanent cu Hristos. Este har, când El dezvăluie ce este împotriva relaţiei intime cu El. Şi nu ar fi realmente necruţător şi nedrept, dacă El ar iniţia în taina gândurilor Sale pe cineva care umblă la o anumită distanţă faţă de El la fel cum iniţiază pe acela al cărui ochi este îndreptat curat spre Hristos?
Ah, de am învăţa să spunem împreună cu apostolul Pavel: „dar una fac…“ (Filipeni 3:13,14 )! Aceasta ar fi expresia adevăratei curăţii a inimii. Şi nu ar dispărea mii de lucruri din viaţa noastră, dacă ne-am întreba dacă le-am putea face în Numele Domnului şi spre onoarea lui Dumnezeu?
Probabil că ar trebui să luăm ca exemplu florile, creaţia lui Dumnezeu. Şi Domnul le-a folosit ca „material didactic“. Sunt printre ele unele, de exemplu gazania, care nu îşi desfac floarea atâta timp cât soarele nu străluceşte direct asupra lor. Dar dacă lumina soarelui cade asupra lor, se deschid complet soarelui care le încălzeşte şi dezvăluie frumuseţea lor. Să facem şi noi la fel! Niciodată nu suntem mai frumoşi pentru Domnul ca atunci când ne deschidem complet pentru El. Şi noi niciodată nu suntem mai fericiţi ca atunci când conştient ne lăsăm radiaţi de strălucirea dragostei Sale. Un ochi simplu – de el este legată o binecuvântare de necuprins.
