Categorie: Invataturi biblice
Au oare cele ce se văd
Un nod care le leagă?
Un lucru doar te voi ruga:
Să nu citeşti în grabă!
E ca şi cum, orb fiind, m-ar privi nişte ochi de foc, care mă văd în egală măsură pe dinăuntru şi pe dinafară; nu le văd lumina, dar simt căldura care, curios lucru, nu mă îngrozeşte. Pielea şi măruntaiele sunt cuprinse de acel fior ce nu poate fi descris, dar care este, în mod cert, inconfundabil. Apoi deschid ochii, căci orb n-am fost niciodată, şi am senzaţia că ceva din acea lumină mi-a rămas pe pleoape…
Fiecare generaţie are întrebările şi nedumeririle ei; e normal să fie aşa. Fiecare om urmăreşte, cu mai multă sau mai puţină stăruinţă, să afle răspuns la întrebările care-l frământă. Uneori răspunsurile sunt surprinzător de simple, doar că întrebarea era prost pusă; dar ce înseamnă o întrebare bine pusă? Asta se întâmplă doar atunci când cineva cunoaşte deja răspunsul şi vrea să te ajute să-l găseşti şi tu.
Întrebările mele de ieri… Aşa gândeam atunci, aşa vedeam lumea, cu ochi de copil sau cu ochi încă tineri. Azi zâmbesc când mi-aduc aminte cum sunau întrebările de ieri, şi nu numai cum sunau, ci şi ce parfum, ce culoare aveau. Căci o întrebare te transformă nu numai când îi afli răspunsul, ci şi atunci când îl cauţi. De aceea te irită neghiobul care râde fără noimă, crezând că cel mai bun mod de a vieţui e atunci când nu te preocupă altceva decât mâncarea; sau banii, în fond e totuna. Ştii despre ce vorbesc – omul acela care parcă nu e capabil să facă diferenţa între ce e urgent şi ce e important. Tu eşti tentat întâi sa-l priveşti cu dispreţ, apoi te indignezi, iar când impactul moral a trecut, rămâi cu o întrebare grea: cum pot exista oameni care obişnuiesc să nu gândească? Sau poate, din cauză că întrebările te consumă, cer efort, cer luptă, acela era pur şi simplu un dezertor… Ori poate, atunci când ar fi fost încă vremea potrivită, nu i-a dat nimeni nici dreptatea ca scut, nici adevărul ca sabie.
E nevoie de curaj ca să poţi gândi tu însuţi; altfel nu vei face altceva decât să trâmbiţezi toată viaţa cele aflate de la alţii.
M-am întrebat adesea ce taină ascund copiii în ochii lor adânci. Te privesc prichindeii cu atâta profunzime şi par atât de înţelepţi! De fapt, ştii că nu este aşa, şi ar fi de ajuns să exprime vreun gând pentru ca adulţii să râdă; sau să ia un aer indulgent. Şi totuşi, există în ochii aceia ceva fascinant. Să fie oare sinceritatea? Oricum, fără ea nu voi afla niciodată răspunsuri, asta mi-e clar! Nu e vorba în primul rând despre sinceritatea faţă de prietenul meu de joacă, sau, mai târziu, faţă de cea care se odihneşte cu capul pe pieptul meu, ci de sinceritatea faţă de mine însumi. De ce le-ar fi oamenilor frică de moarte, dacă dincolo n-ar mai fi nimic? Iar dacă dincolo n-ar mai fi chiar nimic, de ce ne înspăimântă nimicul acesta absolut, chiar mai mult decât moartea însăşi? De ce vreau să dăinuiesc, dacă nu sunt decât un fir de praf? Şi apoi, cum se face că praful acesta gândeşte? Eu cred că realitatea e mai complexă decât ni se spune la şcoală. Oare doar fiindcă sunt limitat în spaţiu mă gândesc la infinit? Doar pentru că sunt limitat în timp mă gândesc la veşnicie? Aş fi dispus să accept că e vorba doar de imaginaţie, dar atunci nu mi-ai putea explica de ce gândul veşniciei se află, dintotdeauna, în conştiinţa noastră, a tuturor; de fapt, a fiecăruia dintre noi în parte, căci nu există om care să nu se fi preocupat cu ea; şi asta s-a întâmplat constant, în fiecare veac al mileniilor de istorie. Ne-am construit monumente, cetăţi, piramide, ca să dăinuim: de ce să dăinuim?
Poate te întrebi, dragul meu cititor, cum se face că am început aşa de brusc, de direct; ai dreptate: în fond, de unde ne cunoaştem? De ce mi-ai spune ce gândeşti? Sunt oare sincer, sau încerc să te fac să păşeşti, printr-o perdea de fum, pe un drum ce nu duce nicăieri? O întrebare e ca o sămânţă: odată ce a încolţit produce alte întrebări, aflate toate în legătură unele cu altele. Ai remarcat, cu siguranţă, frumuseţea legăturii, a relaţiilor dintre întrebări. De asemenea răspunsurile, când vin, sunt toate în relaţie unul cu altul. De exemplu când îţi priveşti viitorul partener de viaţă cu ochii din lăuntru, aceia cu care, dintr-o dată, vezi clar că e cel pe care l-ai aşteptat; când îl priveşti în liniştea dragostei, fără să-i fi spus încă ce simţi, atunci mulţimea de întrebări privitoare la chip, la fel de a gândi, de a râde, toate acestea primesc răspunsuri care se află în legătură unul cu altul. Ochii aceia mari, cu privire caldă, sunt expresia unui mod de gândire; poate tocmai de aceea te fascinează, pentru că au în ei o sinceritate fără de care nu poţi începe un drum în doi. Iar drumul e necunoscut, un alt pocal cu întrebări-sămânţă, ele însele în legătură cu el sau cu ea, persoana de sex opus, atât de asemănătoare şi totuşi atât de diferită, însă miraculos de complementară.
Aş putea argumenta la nesfârşit, fiindcă observ că există, în mod curios, o noimă, un sens al fiecărui lucru, că niciun obiect nu e lipsit de sens, că uneori sensurile pe care le dăm noţiunilor pot fi chiar diametral opuse, dar, oricum ar fi lucrurile, am în faţă un univers superb structurat pe care, culmea!, îl pot înţelege. Asta nu pentru că aş fi eu deştept, ci fiindcă există o ordine dincolo şi independent de mine însumi. Pot să explic, de exemplu, cum se face că râurile curg încontinuu şi totuşi marea nu se… umple. Pot fi sigur de faptul că, dacă o catetă a unui triunghi dreptunghic e de trei metri, iar cealaltă de 4, ipotenuza are fix 5 metri. Eu respir oxigen şi elimin dioxid de carbon; bradul din faţa casei respiră dioxid şi elimină oxigen. Curioasă coincidenţă! Şi toţi ceilalţi brazi procedează la fel…
Să fie oare întâmplarea cea care a produs structuri? Şi nu m-aş mulţumi să aflu cine le-a fabricat, ci vreau să ştiu cine le-a inventat!
Eu cred totuşi că ne-am întâlnit undeva. Îţi aminteşti de seara aceea când ai rămas pentru prima dată cu gura căscată şi cu ochii mari, pironiţi printre stele? Eram şi eu pe acolo, alături de atâţia alţii. Îndrăgostiţi de stele – şi parcă ne cunoaştem dintotdeauna.
Fiecare generaţie are întrebările ei, dar unele se repetă constant: Cine sunt? De unde vin? Unde merg? De ce se chinuie Universul să existe? Cât timp va mai exista timp?
Deşi, aparent, eu însumi şi numai eu sunt centrul acestor întrebări, totuşi ele par să fie în relaţie cu ceva care este mai presus de propria mea fiinţă. Ce caut de fapt când privesc la stele?… Dacă aş avea aripi, spre cine aş zbura? Iar dacă, având aripi, n-aş avea spre cine zbura, aş fi înspăimântător de singur. Şi poate că aşa şi sunt chiar acum, cu tot cu stele, ca într-o grădină fără grădinar. Dar există o gravitaţie care mă atrage spre ceva ce nu cunosc încă. Există oare ceva sau cineva în spatele întrebărilor mele? Un chip care, privindu-l, mi-ar aduce pe loc răspunsul la toate întrebările mele – iată ceea ce caut!
Dacă există şi nu l-am întâlnit încă, înseamnă că e tare departe, dar aici e relativ: el de mine sau eu de el? Dacă există, înseamnă că El e Cel ce m-a creat, iar dacă mie mi-e dor de El înseamnă că şi Lui ar trebui să-I fie dor de mine. Voi porni să-L caut, pe un drum care este asemenea unui drum de întoarcere. Oare mă vede? Oare vine şi El spre mine?
Ce-ai zice dacă ai citi într-o bună zi în ziare că s-au recepţionat din cosmos mesaje inteligente? Ţi-aduci aminte cum ne-a bătut inima când am descoperit pulsarii? Erau doar stele care emiteau ritmic semnale, dar noi am sperat că în sfârşit nu vom mai fi singuri. Dar dacă în coduri luminoase ar veni spre noi, de aiurea, Simfonia a noua, ar spune cineva că e întâmplare? Nu poate fi întâmplător că pe pietre antice apar gravate litere sau semne – nu vântul a făcut aceasta. Nu e întâmplător nici faptul că Pământul e aşezat faţă de Soare exact la distanţa care trebuie pentru ca tu să te bucuri de apă. De apă rece, iar asta înseamnă un interval de doar câteva grade Celsius. Haosul nu creează structuri. Nu, nu avem nevoie de semnale extraterestre. Dovada că nu suntem singuri o avem din plin aici, lângă noi, în roua de dimineaţă şi în gheţurile de la poli, în zâmbetul de copil şi în bucuria mamei care-l priveşte.
Cine a inventat cercul? Cine arată fulgerelor locul lor? Cine cheamă stelele pe nume, de nu lipseşte una? Câtă putere îţi trebuie ca să te asculte planetele? Cine a inventat puterile lui zece, în care se cuprind, ca într-o gropiţă în obraz, toate galaxiile în mişcare? Cine le-a trasat cărarea când încă nu existau? Cine le-a chemat din neant? Oricum, n-a fost întâmplarea.
Nu m-a deranjat niciodată faptul că nu putem defini punctul. Punctul este, pur şi simplu, şi de aici începe spaţiul. Două puncte definesc o dreaptă, trei puncte necoliniare definesc un cerc şi totodată un plan. O dreaptă însă e infinită, (din nou noţiunea aia!), ceea ce înseamnă că n-are nici început, nici sfârşit. Altfel stau lucrurile cu un segment de dreaptă – oricât ar fi de lung, are un început şi un sfârşit, adică are două capete. Dacă decizi care e alfa şi care e omega, ai dat deja segmentului de dreaptă un sens şi ai obţinut un model excelent pentru a descrie, de exemplu, viaţa unui om. Pentru fiecare din noi a existat un punct alfa.
Ca medic, am fost întotdeauna uimit de ce se întâmplă după acest punct, atunci când omul este doar «un plod fără chip», când începe să fie «ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului». E povestea fiecăruia dintre noi. La început e doar o sferă, o celulă. Apoi mai multe celule găsesc un loc cald, prielnic, moale, şi încep să sape. Dau de hrană – sângele mamei. Din clipa aceea parcă se liniştesc şi încep să se aşeze altfel, ca o farfurie – sau ca o clătită. Pe spatele clătitei se face o încreţitură. Ai ghicit, aici va fi măduva spinării, ce va avea la unul din capete o proeminenţă – creierul. Din el, ca antenele unui melc, se formează ochii. Apoi clătita devine tub şi se îndoaie uşor la capete. Se va umple mai târziu cu tot ce-i trebuie – inimă, plămâni, rinichi, stomac plus o mulţime de alte chestii despre care probabil cei mai mulţi n-au auzit şi nici nu vor auzi vreodată. Oricum, nimeni nu ştie tot, nici chiar despre acest adevăr atât de… palpabil. Şi mă refer aici nu la ceea ce este, ci la cum funcţionează şi mai ales de ce.
Dacă ţi s-a părut interesantă această descriere simplă – mai degrabă simplistă – a ceea ce, în variantă ştiinţifică, se numeşte embriologie, permite-mi să-ţi împărtăşesc câteva întrebări. De unde ştiu celulele unde să se ducă, cum să se aşeze? Unele decid să devină agenţi secreţi – celule imune – altele, funcţionari vamali sau muncitori – pielea, respectiv muşchii. Altele aleg să simtă, altele să gândească (oare?). Să nu-mi spui povestea cu hrana care, sub formă de proteine, glucide, lipide, ajunge de la mamă la… Vreau să fiu sincer până la capăt. În afară de materie şi energie mai trebuie ceva: informaţie. Ea este cea care structurează energia ca să devină materie şi apoi materia, ca să se aşeze cum trebuie într-o cursă contra-cronometru la capătul căreia se aude primul ţipăt al nou-născutului. Informaţie care se transmite de la o celulă la alta, de când sunt oamenii, împachetată, atunci când celula se divide, în două seturi de câte douăzeci şi trei de valize fiecare. Un număr ca oricare altul şi totuşi valabil doar pentru om… Încep, încet dar sigur, să cred că mă aflu într-o grădină care a fost minunat rânduită de către un mare grădinar. Iar dacă eu însumi sunt o plantă în această grădină, atunci cu siguranţă aparţin grădinarului şi nu-i sunt indiferent. Ceea ce nu pot înţelege încă e de ce nu mi se face cunoscut într-un mod clar, evident, de ce mă lasă să-l caut bâjbâind? Şi-apoi… în grădina lui sunt atâtea lucruri care merg prost – copii bolnavi, oameni fără scrupule, minciuna pusă în cinste… Dacă i-a scăpat situaţia de sub control înseamnă că nimeni, niciodată, nu va mai putea s-o repare. Ar putea oare să nu-i pese de tot ce se întâmplă? Iar dacă, aşa cum vreau să cred încă, poate face orice, atunci de ce nu intervine? Cu adevărat, sunt multe lucruri pe care nu le pot înţelege, dar nu voi face neghiobia să afirm că nu există Dumnezeu. Am însă atâtea întrebări să-I pun, dacă, în vreun fel, L-aş putea întâlni.
Într-o carte scrisă cu vreo trei milenii în urmă am găsit cugetările unui om pe marginea aceloraşi vechi dileme. Îl chema Iov şi era din ţara Uţ, pe undeva prin Peninsula Arabică. Se gândea la Dumnezeu şi spunea: „Iată, El trece pe lângă mine şi nu-L văd, Se duce şi nu-L zăresc. Şi eu, cum să-I răspund? Ce cuvinte să aleg? Căci El nu este om ca mine, ca să-I pot răspunde şi să mergem împreună la judecată, nici nu este vreun mijlocitor între noi care să-şi pună mâna peste noi amândoi“. Cugeta uneori cu voce tare, ca şi cum ar fi vorbit aievea cu Dumnezeu. Spunea: „Dacă omul, odată mort, ar mai putea să învieze, aş mai trage nădejde în timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci m-ai chema şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale. Mă rog lui Dumnezeu cu lacrimi să facă dreptate omului înaintea lui Dumnezeu. Pune-Te singur zălog pentru mine înaintea Ta; altfel, cine ar putea răspunde pentru mine?“.
Cuvinte impresionante, care ne arată că cei de demult erau cel puţin la fel de înţelepţi ca noi. Cel puţin, pentru că Iov a înţeles ceea ce noi nu realizăm azi decât într-o mică măsură: că, dacă L-aş vedea, n-aş mai fi. Nu pot trăi fără să-L aflu, iar dacă-L aflu, sunt pierdut. Cum ar putea sta un om nedrept în faţa adevărului absolut? Şi dacă ar fi doar minciunile pe care le-am spus în viaţă…! Dar sunt atâtea lucruri pe care ştiu bine, în adâncul inimii mele, că le-am făcut, pe care le văd cu conştiinţa pe care tot El, Dumnezeu, mi-a dat-o. Dar mai sunt oare drepte reperele conştiinţei la o făptură care este în incompatibilitate morală cu Creatorul ei?
Şi totuşi ceva mă atrage spre El. Iată ce mai spunea Iov: „O, aş vrea ca vorbele mele să fie scrise, să fie scrise într-o carte. Aş vrea să fie săpate cu un priboi de fier şi cu plumb în stâncă pe vecie. Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, Îl voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu“.
Ar fi o mare uşurare dacă aş putea tânji şi eu după aşa ceva. Iov vorbea doar în dreptul lui; nu e vorba de mine. Când voi simţi şi voi gândi aşa, va fi avut loc cea mai mare minune posibilă: eu, eu însumi, crezând că Dumnezeu există şi arzând de dorul Lui!
Sunt multe lucruri pe care le-am făcut în tinereţe şi pe care aş vrea să nu le fi făcut. Dacă ţi le-aş povesti, ai zâmbi probabil cu tâlc şi ai spune despre conştiinţa mea că e prea sensibilă. Dar nu uita, dragul meu, că numai pe tărâmul conştiinţei mă pot întâlni cu Dumnezeu. Aşa că, sensibilă sau nu, voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să nu o reduc la tăcere.
Ai citit cu siguranţă cele zece porunci. Ţi-aduci aminte cum sună? Aproape toate încep cu „să nu“. Ca şi cum mă aflu pe sens interzis. Merg fix invers faţă de cum îmi cere Dumnezeu. E de asemenea ca şi cum ai încerca să ridici un bolovan pe vârful unui munte. Nu contează dacă pot să fac lucrul acesta sau nu. Întrebarea e: de ce nu e totul plan, sau mai bine vale? De ce sunt tendinţele firii mele atât de opuse faţă de cerinţele drepte ale lui Dumnezeu? Iar ultima poruncă, „să nu pofteşti“, e ca şi cum mi-ar spune să nu fiu om. Ca şi cum un olog din naştere ar sta lângă izvorul tămăduirii şi i s-ar cere să facă un pas, doar un pas, pentru a fi vindecat. O maimuţă poate sări prin aer, dar nu va fi niciodată pasăre, nici nu se va afla în mod natural în compania condorilor. Pot sări uneori foarte sus din punct de vedere moral, dar revin întotdeauna acolo unde mi-e locul. Nu doar că fac păcate, dar sunt, ca natură, păcătos. Fără o natură nouă nu voi putea sta niciodată înaintea Aceluia care m-a creat. Iar dacă lucrurile stau aşa, atunci viaţa nu mai are noimă, iar moartea, cu definitiva neschimbare, e cel mai cumplit lucru care mi s-ar putea întâmpla. Mă gândesc însă ca şi Iov că, dacă totul ar fi iremediabil pierdut, nu m-ar mai atrage Domnul către El. Iar dacă o face, înseamnă că a pornit înspre mine cu mult înainte să mă îndrept eu înspre El. Aşa că sensul vieţii mele va fi să-I aud glasul. Ar fi groaznic să ajung în eternitate departe de El în modul cel mai definitiv cu putinţă şi să-mi aduc aminte că nu I-am răspuns atunci când mă chema. Şi dacă totuşi ar vrea chiar El să Se pună zălog pentru mine, să fie Răscumpărătorul meu? Să fi avut oare Iov dreptate? Oricum, altă speranţă nu există. Aceste lucruri trec însă cu mult dincolo de tot ceea ce mi-aş fi putut imagina. Cât de adânc este întunericul meu, dacă nu pot percepe lumina Domnului? Dacă, atunci când mă priveşte, simt doar o căldură care îmi învăluie pleoapele, atunci sunt orb spiritual. Încep, prin urmare, să înţeleg că, dacă S-ar arăta, aş fi pierdut; am pieri cu toţii. A ales să-Şi restaureze grădina începând cu cel care I-a stricat-o: cu mine, cu noi. Iar pentru a mi Se descoperi, trebuie să mă transforme cu totul, până când, într-un uimitor răspuns la dragostea Lui, Îl voi putea privi în ochi.
Cuget din nou la cele întâmplate demult. De ce m-a creat, dacă ştia tot ce va urma? De ce nu m-a făcut perfect ascultător de El, aşa, în mod automat? De ce ne-a dat atunci, la început, libertatea de a alege? Dar poate ne-a făcut acest cadou minunat, libertatea, pentru că, fără ea, nu L-aş fi putut iubi. Căci nu există răspuns la dragoste din partea unui robot programat, chiar dacă robotul ar fi programat să iubească. Cel care ne-a creat ne-a făcut liberi, chiar cu riscul ca într-o zi să-I întoarcem spatele sau, mai rău, să-L urâm; sau şi mai rău, să-L ignorăm până într-atât încât să ne astupăm conştiinţele cu mărunţişurile din viaţă.
Dar oare Dumnezeu riscă? Ori poate a avut un plan de la început? Ar trebui să fie un plan uimitor de măreţ, încât să-l facă pe omul căzut să se întoarcă la Dumnezeu, deşi, în condiţiile cele mai prielnice, omul inocent a ales neascultarea.
sursa: https://comori.org/