"Ilustratii despre persecutii" - Ilustratii pentru predici

Categoria: Ilustratii pentru predici

Arderea pe rug

     „Autodafe-ul”, cuvant de origine portugheza, care, in traducere literala inseamna „act de credinta”, a ajuns cu timpul sa desemneze „purificarea prin foc” a celor condamnati de Inchizitie. Rugurile au impanzit Peninsula Iberica, ridicandu-se in pietele marilor orase, dar si pe ulitele satelor, mistuind in flacarile lor pe cei care indrazeneau sa conteste in vreun fel privilegiile fara numar ale bisericii si inaltului cler.

Constructia unui rug se facea dupa retete foarte stricte. In jurul unui stalp gros, cu o inaltime de aproximativ trei metri, se asezau in patrat straturi alernative de paie, surcele si busteni. In careul astfel format, se lasa un loc ingust de trecere pentru condamnat, care era adus la executie invesmantat doar intr-o lunga camasa de in, muiata in solutie de pucioasa. Cu picioarele sprijinite pe stratul inferior de surcele, victima era legata de stalpul central printr-o funie infasurata in jurul gatului si trupului si printr-un lant de fier care incingea mijlocul.

Executia era precedata de o lunga slujba religioasa, prin care cerul era implorat sa primeasca sufletul pacatosului si sa-i ierte greselile. Apoi se asupa cu surcele culoarul de trecere si, la un semn al calaului, ajutoarele lui dadeau foc paielor, simultan, si din mai multe parti. Moartea survenea de obicei prin sufocarea provocata de fum, afara de cazul cand, pentru a prelungi chinurile condamnatului, calaul era instruit sa lase in peretii rugului gauri de ventilatie, ceea ce ducea la o lenta ardere de viu.

Cand judecatorii erau deosebit de clementi, victima era gatuita cu cateva secunde inainte de declansarea focului. Tot ca un semn de bunavointa din partea inchizitorilor era considerata si varianta in care calaul strapungea inima osanditului cu un fel de harpon, manuit de la distanta, imediat dupa ce rugul incepea sa arda.

Pomi cu roade

    Un om credincios, fiind asuprit de necredinciosi, merse intr-o zi la duhovnicul sau si i se planse, zicandu-i:

– Ce au cu mine, parinte, de nu ma lasa in pace?

Parintele, un om batran si plin de intelepciune, il lua si il duse in gradina. Acolo se aflau si pomi roditori si neroditori.

– Iata, fiul meu, ai aici pilda vietii. Crezi tu ca arunca cineva cu pietre in pomii acestia care au numai frunze? Nu, fiule, oamenii arunca cu pietre numai in pomii cu roade. Fii vesel ca te asupresc oamenii, caci asemenea pomului cu roade esti tu!

Salvat de steag

     Cu mai bine de un secol in urma, un englez se afla in Cuba. El locuise, pentru o vreme, in America si devenise cetatean american. La scurt timp dupa sosirea lui in Cuba, in 1867, a izbucnit razboiul civil. Autoritatile locale au crezut ca este spion, l-au arestat, l-au judecat si l-au gasit vinovat. S-a emis un ordin pentru executia sa.

Procesul se desfasurase in limba spaniola, astfel ca bietul om nu stia ce urma sa i se intample. In cele din urma, cand si-a dat seama ca fusese gasit vinovat si urma sa fie impuscat, a trimis atat dupa consulul britanic, cat si dupa cel american. El le-a spus intreaga poveste, si-a sustinut nevinovatia si le-a cerut protectia ca cetatean al acestor tari.

Consulii i-au cercetat cazul si au descoperit ca omul spunea adevarul. Ei s-au dus la generalul cubanez si i-au spus: „Omul pe care l-ai condamnat la moarte este nevinovat.” Dar generalul le-a raspuns: „El a fost judecat dupa legile noastre si a fost gasit vinovat. De aceea, trebuie sa moara.”

A sosit dimineata cand trebuia sa aiba loc executia. Soldatii au sapat un mormant si au pus in el un cosciug cu capacul deschis. L-au asezat pe condamnat la marginea gropii si l-au legat la ochi cu o panza neagra. In timp ce soldatii asteptau ordinul de tragere, consulii au sosit in graba la locul executiei. Consulul britanic a sarit imediat din trasura, a luat steagul Imperiului Britanic si l-a infasurat pe condamnat in el. Consulul american a facut la fel cu steagul Statelor Unite. Apoi, ei s-au adresat ofiterilor cubanezi: „Trageti asupra acestor steaguri, daca indrazniti!” Acestia nu si-au putut asuma un asemenea risc. Steagurile reprezentau doua guverne puternice si astfel au salvat viata unui om.

Tot raul spre bine

     Bernard Gilpin a fost un credincios protestant, care a trait in Anglia pe timpul Reformei. Marturia lui, plina de succes, a atras atentia multora. Increderea lui deplina in Dumnezeu ajunsese proverbiala. Orice s-ar fi intamplat cu el, spunea: „Este voia lui Dumnezeu si totul va fi spre cel mai mare bine al nostru!” Aceasta expresie a devenit cunoscuta in tot nordul Angliei.

Ajunsa pe tron, regina Maria a incercat prin foc si sabie sa puna capat miscarii Reformei in Anglia. Istoria spune ca spre sfarsitul domniei reginei, Gilpin a fost acuzat de erezie si, arestat foarte repede, a parasit fericita lui casa cu „credinta”, cum spunea el, „ca totul va fi spre cel mai mare bine”, desi, despartindu-se de familie, admitea ca era posibil sa nu se mai intoarca.

In timpul calatoriei spre Londra, a suferit insa un accident, rupandu-si un picior. Astfel, pentru un timp, calatoria a fost intrerupta. Unele persoane spuneau cu ironie: „Este spre cel mai mare bine, nu-i asa?” „Domnilor”, raspundea el, „nu am nicio indoiala ca asa este!” Si asa a fost. Pana a fost in stare sa continue calatoria, regina a murit, persecutia a incetat, iar Gilpin a fost pus in libertate.

Calugaritele

Intr-o inchisorae din Siberia, calugaritele catolice au refuzat sa se dezbrace de hainele lor si sa se imbrace cu uniforma de cazona, pentru ca o considerau un semn al Antichristului. Cand au fost duse sa faca baie, pe cand erau dezbracate, hainele le-au fost schimbate. Pentru ca din nou au refuzat sa se imbrace cu uniforma inchisorii, au fost obligate sa stea in frig la o temperatura de minus 40 de grade. Dardaind de frig, calugaritele si-au spus rugaciunile.

“Va sinucideti!” – le-a spus dr. Breavermann, medicul inchisorii. Ele nu au raspuns, continuandu-si rugaciunile. Nici macar atunci cand au intrat temnicerii, cele 60 de calugarite nu s-au miscat. Directorului inchisorii ii era frica sa aduca tineri comunisti sa le imbrace cu forta pentru ca se temea ca nu cumva ei sa se molipseasca de curajul calugaritelor. “A fost mai usor sa luptam cu fascistii decat cu aceste calugarite” – a spus el.

Curand, au devenit albastre de frig. Dezbracate, au fost conduse prin zapada spre celulele lor. In timp ce mergeau prin zapada, cantau. Fiecare calugarita, atunci cand trecea prin dreptul directorului, se inclina si spunea: “Dumnezeu sa va ierte!” Niciuna dintre ele nu s-a imbolnavit. Ajunse in celulele lor, s-au imbracat cu niste zdrente de la celelalte prizoniere. Statusera 6 ore in frig. O asistenta a intrebat-o pe dr. Breavermann daca avea vreo explicatie medicala pentru faptul ca niciuna dintre ele nu s-a imbolnavit. Dr. Breavermann a raspuns: “N-au dat chiar ele explicatia, candtand “Tatal nostru care esti in ceruri”?

Cand „inima e la locul ei”

     La 29 octombrie 1618, Sir Walter Raleigh pasea spre esafod, urmand sa suporte pedeapsa pe care i-o daduse regele Iacob I. Cerand sa vada securea cu care urma sa i se taie capul, Raleigh si-a trecut degetele peste tais, glumind: „Iata un leac care o sa ma vindece de toate durerile!” Cand cineva din asistenta i-a cerut sa-si aseze capul pe butuc cu fatza spre rasarit, Raleigh a raspuns: „Ce conteaza cum sta capul, daca inima e la locul ei?, cel mai potrivit epitaf pentru favoritul cazut in disgratie.

sursa: https://www.loribalogh.ro/