"Tu și casa ta"

Categorie: Familia crestina
 

Două case au un loc de mare însemnătate în paginile inspirate: Casa lui Dumnezeu şi casa slujitorului lui Dumnezeu. Dumnezeu dă o mare însemnătate Casei Sale şi cu drept cuvânt fiindcă este a Lui. Adevărul Său, caracterul Său, cinstea Sa, slava Sa sunt cuprinse în felul de a fi al Casei Sale. De aceea dorinţa Sa este ca tot ce este al Său să poarte pecetea naturii Sale.

Dacă Dumnezeu are o Casă, trebuie neapărat ca ea să fie o casă în care domneşte evlavia, o casă sfântă, o casă duhovnicească, o casă curată şi cerească. Ea trebuie să aibă toate aceste trăsături, nu numai de formă şi în teorie, ci şi în practică. Poziţia ei este aşa cum a făcut-o Dumnezeu; dar caracterul ei practic este rezultatul traiului celor ce fac parte din ea aici pe pământ.

Multe suflete pot fi în stare să prindă însemnătatea principilor privitoare la Casa lui Dumnezeu, însă sunt puţini care să ia aminte la principiile ce trebuie să cârmuiască şi casa slujitorului lui Dumnezeu. Totuşi, dacă se pune întrebarea: „După Casa lui Dumnezeu, care este casa cea mai însemnată?“, fără îndoială răspunsul ar fi: casa slujitorului lui Dumnezeu. Fiindcă nimic nu are mai multă putere asupra cugetului ca autoritatea sfântă a Scripturii, doresc să aduc câteva locuri din ea, care ne arată cu putere şi claritate gândurile lui Dumnezeu despre ceea ce trebuie să fie casa unui copil al Lui.

Când nelegiuirea lumii dinaintea potopului atinsese culmea şi sfârşitul oricărei făpturi fusese hotărât de Dumnezeu care avea să aducă valurile judecăţii Sale asupra întregului pământ plin de stricăciune, urechea lui Noe a auzit aceste cuvinte duioase: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci te-am văzut fără prihană înaintea mea, în neamul acesta de oameni“ (Geneza 7:1 ). Se va zice, fără îndoială şi cu drept cuvânt, că Noe era astfel o icoană preînchipuitoare a lui Hristos – Capul neprihănit al întregii familii a celor mântuiţi – mântuiţi ca urmare a unirii cu El. Dar eu văd în istoria lui Noe şi altceva cu caracter tipic; eu văd aici şi în alte locuri asemănătoare un principiu pe care, de la începutul acestei scrieri, îl voi exprima clar şi anume: casa fiecărui slujitor al lui Dumnezeu, tocmai din pricina legăturii cu El, este adusă într-o stare de privilegiu (favoare, avantaj)  şi, prin urmare, de răspundere.

Să nu-şi închipuie cititorul că, prin aceste cuvinte, aş vrea să tăgăduiesc sau să micşorez neaparata nevoie a lucrării Duhului Sfânt pentru naşterea din nou a copiilor născuţi din părinţi creştini. „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu“ (Ioan 3:3 ). Aceasta e tot atât de adevărat despre copilul unui creştin, ca şi despre oricare altul. Harul nu se moşteneşte.

Principiul pe care l-am arătat mai înainte cu privire la casa slujitorului lui Dumnezeu are nenumărate urmări practice: tocmai aceasta vrem să dovedim prin Scriptură. Dacă ar fi să judecăm prin asemănare, acest gând ar fi uşor de dovedit, fiindcă nu şi-ar putea închipui cineva, oricât de puţin ar cunoaşte caracterul şi căile lui Dumnezeu, că El ar fi în stare să dea Casei Sale o însemnătate atât de mare şi să nu-i pese deloc sau aproape deloc de casa slujitorului Său. Ar fi cu neputinţă; nu ar fi felul lucrării lui Dumnezeu, şi Dumnezeu lucrează totdeauna cu felul Lui de a fi.

Ce vreau să scot în lumină este că Scriptura nu desparte pe om de casa lui şi că părintele creştin care îşi creşte copiii pentru Dumnezeu, poate fi încredinţat că aceşti copii vor fi ai lui Dumnezeu. Fără aceasta, cum s-ar putea lămuri locul din Efeseni 6:4 ?

Dar nu ne putem mărgini la asemănare pentru a trata o problemă atât de importantă şi atât de mult practică; locul amintit mai înainte este cel dintâi dintr-un şir întreg de alte locuri, care sunt dovezi lămurite, pe care doresc să-l fac înţeles. În Geneza 7:1 găsim cuvintele „tu şi casa ta“, nedespărţite. Dumnezeu nu descoperă lui Noe o mântuire care n-ar fi de vreun folos şi pentru casa lui. Aceeaşi corabie, care este deschisă pentru Noe, este deschisă şi pentru ai săi. De ce? Pentru că ei erau credincioşi? Nu, ci pentru că Noe era credincios şi ai lui erau una cu el. Dumnezeu i-a dat, ca să zicem astfel, un bilet de liberă trecere, atât pentru el, cât şi pentru familia sa. Repet, aceasta nu micşorează cu nimic caracterul tipic al lui Noe. Îl văd ca o icoană preînchipuitoare a lui Hristos; dar văd în el şi acest principiu, că, oricare ar fi împrejurarea, nu trebuie să desparţi pe om de casa lui. A face acest lucru, ar însemna să aduci deodată cea mai gravă încurcătură şi cea mai jalnică demoralizare. Casa lui Dumnezeu este aşezată într-o poziţie de binecuvântare şi de răspundere, pentru că este unită cu El, dar şi casa slujitorului lui Dumnezeu este pentru acelaşi motiv într-o poziţie de binecuvântare şi de răspundere. Aceasta este teza noastră.

Al doilea loc pe care îl voi arăta este în legătură cu Avraam. „Atunci Domnul a zis: «Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?... Căci Eu îl cunosc şi ştiu că va porunci fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit»“ (Geneza 18:17-19 ). Nu este vorba aici de mântuire, ci de o părtăşie a gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu. Tatăl creştin să ia seama şi să se gândească mult la faptul că, atunci când Dumnezeu căuta un om căruia să-i poată descoperi planurile Sale tainice, a ales pe unul care „va porunci fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului.“

Un cuget curat nu poate să nu fie impresionat de acest fapt; căci dacă este vreun lucru în privinţa căruia creştinii au dat greş mai mult decât în altele, acela este tocmai în datoria lor de a  porunci copiilor şi casei lor să slujească Domnului. În privinţa aceasta, desigur, n-au avut înaintea ochilor lor pe Dumnezeu; fiindcă, dacă ar fi privit la căile lui Dumnezeu faţă de Casa Sa, ei ar fi văzut că aceste căi sunt totdeauna arătarea puterii lui Dumnezeu pe principiul dreptăţii. El Şi-a întemeiat şi păstrat fără şovăire autoritatea Lui sfântă. Oricare ar fi înfăţişarea de afară a Casei lui Dumnezeu, principiul de căpetenie, potrivit căruia lucrează faţă de ea rămâne nestrămutat: „Mărturiile Tale sunt cu totul sigure; sfinţenia este podoaba casei Tale, Doamne, în veci“ (Psalm 93:5). Şi slujitorul trebuie să ia totdeauna, ca pildă, pe Domnul său. Dacă Dumnezeu îşi cârmuieşte Casa cu putere arătată în dreptate, la fel trebuie să-mi cârmuiesc şi eu casa; căci dacă purtarea mea se deosebeşte de a lui Dumnezeu în vreun amănunt, în acel amănunt sunt greşit. Aceasta este lămurit. Însă Dumnezeu nu numai că îşi cârmuieşte Casa cum am spus; dar El iubeşte încuviinţarea şi cinsteşte cu încrederea Sa pe cei care urmează purtarea Lui.

În locul amintit, Îl auzim zicând: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?“ De ce? Fiindcă el „va porunci fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului.“ Un om care ştie să poruncească astfel în casa lui este vrednic de încrederea lui Dumnezeu. Iată un adevăr izbitor, a cărui ascuţime va atinge, nădăjduiesc, cugetele mai multor părinţi creştini. Mulţi dintre noi, gândind serios la cele scrise în Geneza 18:19 , ar trebui să se arunce cu faţa la pământ înaintea Aceluia care a rostit şi a făcut să se scrie acest cuvânt, şi să strige: cădere, cădere ruşinoasă, umilitoare cădere! De ce suntem în această situaţie? De ce n-am fost în stare să ne împlinim răspunderea măreaţă pe care o avem în privinţa cârmuirii casei noastre? Cred că nu este decât un răspuns: n-am ştiut să realizăm prin credinţă dreptul ce ne-a fost dat asupra acestei case, prin faptul că ea este una cu noi. Trebuie luat în seamă că aceste prime două dovezi ne arată lămurit cele două mari părţi ale subiectului nostru, adică privilegiul şi răspunderea. Către Noe, cuvântul era: „tu şi casa ta“ şi aceasta în privinţa mântuirii. În cazul lui Avraam era: „tu şi casa ta“ în privinţa cârmuirii morale. Înlănţuirea lor este însemnată şi frumoasă. Acela care nu are credinţă pentru a-şi însuşi privilegiul (favoarea), va fi lipsit de putere morală pentru a fi credincios răspunderii. Dumnezeu priveşte casa unui om ca o parte din acest om, iar dacă nu se ţine seama de acest adevăr fie în teorie, fie în practică, paguba va fi mare şi mărturia compromisă.

Şi acum se pune o întrebare pentru cugetul unui părinte creştin: Mă bizuiesc eu pe Dumnezeu pentru casa mea şi o cârmuiesc eu pentru Dumnezeu? Iată o întrebare însemnată! Mă tem însă că foarte puţini îşi vor da seama de însemnătatea şi seriozitatea ei. Poate cititorul va fi gata să ceară şi alte dovezi din Scriptură, cu privire la dreptul nostru de a ne bizui pe Dumnezeu în privinţa caselor noastre. Voi continua să aduc alte locuri din Scriptură.

Iată unul luat din istoria lui Iacov: „Şi Dumnezeu a zis lui Iacov: Scoală-te, sui-te la Betel“ (Geneza 35:1 ). S-ar părea că acest cuvânt a fost îndreptat numai către Iacov personal; însă lui nu i-a trecut prin gând să se izoleze de familia lui, nici chiar pentru o clipă, fie că este vorba de un avantaj sau de o răspundere. De aceea este adăugat numaidecât: „Iacov a zis casei lui şi tuturor care erau cu el: Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel!“ (Geneza 35:2-3 ). Vedem aici cum o chemare către Iacov a adus o mare răspundere asupra întregii lui case. Iacov a fost chemat să se suie la Casa lui Dumnezeu şi numaidecât se înfăţişează înaintea cugetului său întrebarea: „Oare casa mea se află într-o stare vrednică pentru a răspunde unei astfel de chemări?“

Ajungem acum la cele dintâi capitole ale cărţii Exodului, unde găsim că una din cele patru obiecţiuni ale lui Faraon, ca să nu-l lase pe Israel să plece era tocmai cu privire la copii. „Au întors pe Moise şi pe Aaron. «Duceţi-vă», le-a zis el, «şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei care vor merge?» Şi Moise a răspuns: «Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi cu fiicele noastre, cu turmele şi cirezile noastre; căci avem o sărbătoare a Domnului»“ (Exod 10:8-9 ). Motivul pentru care trebuia să ia şi pe cei mici şi pe cei bătrâni era „căci avem o sărbătoare a Domnului.“ Firea ar putea să zică: „Dar ce pot pricepe acei copii mici despre o astfel de sărbătoare? Nu vă temeţi că veţi face din ei nişte formalişti?“ Răspunsul lui Moise este simplu şi hotărâtor: „Vom merge ... cu fiii şi fiicele noastre ... căci avem o sărbătoare a Domnului“.

Părinţilor israeliţi nu le trecea prin gând să caute un lucru pentru ei şi altul pentru copiii lor. Cum ar fi gustat din mana pustiului sau din grâul vechi al pământului făgăduinţei, în timp ce copiii lor s-ar fi hrănit cu ceapa şi usturoiul Egiptului? Cu neputinţă! Nici Moise, nici Aaron n-ar fi încuviinţat o astfel de purtare. Israeliţii simţeau chemarea lui Dumnezeu către ei ca fiind şi o chemare către micuţii lor. De altfel, dacă ei n-ar fi fost pe deplin convinşi de acest lucru, de abia ar fi ieşit din Egipt pe un drum, şi copiii lor i-ar fi atras înapoi pe altul. Satan ştia prea bine că aşa s-ar fi putut întâmpla; de aceea pune în gura lui Faraon această obiecţiune: „Nu, nu; ci duceţi-vă voi, bărbaţii“ (Exod 10:11 ). Iată ce încearcă sau fac mulţi din cei ce se numesc creştini în zilele noastre. Ei spun că au ieşit din Egipt ca să slujească Domnului, iar pe copii îi lasă acolo. Se laudă că ar fi făcut acel „drum de trei zile în pustie“ (Exod 8:27 ), cu alte cuvinte, că ar fi părăsit lumea, că ar fi morţi faţă de ea şi înviaţi împreună cu Hristos la o viaţă nouă, că sunt moştenitori ai slavei cereşti, însă îşi lasă copiii în urmă, în mâinile lui Faraon, sau mai degrabă ale lui satan. Ei au renunţat la lume, pentru ei; însă nu s-au putut lepăda de ea pentru copiii lor. În ziua Domnului, ei se arată ca nişte străini şi călători, cântă cântări creştineşti, spun rugăciuni, învaţă şi întăresc pe alţii, par foarte înaintaţi în viaţa creştinească. Prin traiul lor, parcă au ajuns la hotarele pământului Canaan (în duh le-au şi ajuns); însă vai!, de luni dimineaţă fiecare faptă a lor, fiecare obicei, fiecare dorinţă răstoarnă mărturisirea lor din ajun. Copiii lor sunt crescuţi pentru lume. Scopul îndrumării lor şi felul în care sunt crescuţi, alegerea carierei lor, toate acestea sunt lumeşti în înţelesul cel mai strâns şi mai lămurit al cuvântului. Moise şi Aaron n-ar fi putut încuviinţa o astfel de purtare; şi nici o inimă curată, din punct de vedere moral, nici o minte întreagă n-o poate încuviinţa.

Nu trebuie să am pentru copiii mei un alt principiu, un alt scop de urmărit, o altă perspectivă, decât cele pe care le râvnesc pentru mine; şi n-ar trebui să-i las nici chiar să îşi permită să aibă alte gânduri. Dacă Hristos şi slava cerească îmi sunt mie deajuns, vor fi deajuns şi pentru ei; este nevoie însă, ca dovadă că îmi sunt într-adevăr de ajuns, să nu mai fie nicio îndoială. Caracterul tatălui sau al mamei ar trebui să fie de aşa fel, încât să nu mai încapă nici o umbră de îndoială în privinţa gândului de căpetenie sau scopului sufletului lor.

Dar ce are să creadă copilul meu, dacă îi spun că eu doresc cu înfocare ca el să fie făcut părtaş lui Hristos şi cerului şi în acelaşi timp l-aş creşte pentru lume? Ce va spune el oare? Care din două va avea înrâurire asupra inimii şi vieţii lui – vorbele sau faptele mele? Cugetul să răspundă! Şi acest răspuns să fie cinstit, un răspuns izvorât din cele mai intime profunzimi ale sufletului, un răspuns care să arate, fără îndoială, că întrebarea a fost înţeleasă în ce are ea mai grav şi mai puternic. Cred că a sosit vremea pentru creştini ca ei să caute să lucreze asupra cugetelor lor.

Pentru orice om al rugăciunii, care priveşte cu îngrijorare starea creştinătăţii din ziua de azi este clar că ea se arată bolnavă, tonul a scăzut îngrozitor; într-un cuvânt, trebuie să fie ceva stricat din temelie. În ce priveşte o mărturisire despre Fiul lui Dumnezeu, rar, vai cât de rar mai poate fi vorba! Nouăzeci şi nouă la sută din cei ce se numesc creştini, parcă n-au alt scop mai înalt decât mântuirea lor personală, ca şi când am fi lăsaţi aici ca să fim mântuiţi numai noi şi nu ca nişte oameni mântuiţi să trăim pentru a slăvi pe Domnul Isus. Aş vrea să pun cu toată dragostea, însă şi cu toată străşnicia, întrebarea dacă, măcar în mare parte, această scădere în privinţa mărturisirii noastre pentru Domnul Isus, nu se datoreşte trecerii cu vederea a principiului cuprins în cuvintele: tu şi casa ta. Sunt încredinţat că această scădere stă de-a dreptul în legătură cu ea. Un lucru este sigur, că atracţia lumii, amestecul ei în viaţa noastră şi răul moral s-au furişat printre noi. Şi acest fapt se datorează că micuţii noştri au fost lăsaţi în Egipt. Mulţi, de zece, cincisprezece sau douăzeci de ani, au avut în adunare o poziţie deosebită în ce priveşte mărturia şi slujirea, şi păreau să aibă inima pentru lucrarea Domnului, dar acum ei au dat înapoi jalnic, neavând puterea să ajute pe alţii să stea în picioare. Toate acestea să răsune cu putere părinţilor creştini: luaţi seama să nu lăsaţi pe copiii voştri în Egipt!

Poate este vreo inimă de tată care s-a frânt de durere în urma acestei lipse de credincioşie în cârmuirea casei sale. I-a lăsat pe copii în Egipt, într-un moment rău şi prins de amăgire. Când încearcă acum, poate cu o credinţă adevărată şi cu dragoste, să-i înştiinţeze de pericol, nu întâlneşte decât inimi nepăsătoare şi surde, inimi care se ţin morţiş şi hotărât de acel Egipt în care i-a lăsat slăbiciunea şi uşurinţa sa. Iată un fapt serios a cărui amintire ar putea chinui multe inimi; dar adevărul trebuie să fie spus; dacă el pare zdrobitor unora, poate să fie altora un avertisment de folos.

Trebuie spus, că este o uşurinţă mare în purtarea unor părinţi creştini care încredinţează pe copiii lor în paza unor persoane neîntoarse la Dumnezeu sau chiar unora care, deşi pretind că sunt creştine, nu sunt din toată inima despărţite de lume. Este firesc ca un copil să se uite la acela care-l învaţă şi să fie gata să se ia după el. Şi ce îndemn poate comunica unui copil, cel care este însărcinat să-l înveţe? Încotro să-l călăuzească decât unde a ajuns el însuşi? Ce principii va sădi el în sufletul copilului decât cele care-l cârmuiesc pe el spiritul şi alcătuiesc temelia caracterului său? Ei bine, dacă văd un om cârmuit de temeiuri lumeşti, dacă se vede lămurit din toată purtarea şi firea lui că el este neîntors la Dumnezeu îi vom încredinţa oare creşterea sau învăţătura copiilor, formarea caracterului lor? Ar fi culmea nesocotinţei. Aceeaşi regulă se potriveşte şi pentru citirea cărţilor. O carte este negreşit un învăţător care, deşi în linişte, nu are mai puţină influenţă asupra spiritului, a inimii şi a caracterului.

Revin la dovezile luate din Scriptură cu privire la casa celui credincios. În cartea Numeri, copiii ne sunt aduşi iarăşi înainte. Am văzut mai înainte că un credincios care este în legătură cu Dumnezeu nu poate avea intenţia de a-şi lăsa copii în Egipt. Trebuie ca ei să iasă de acolo cu orice preţ; dar nu se mărgineşte numai la atâta credinţa sau necredincioşia părinţilor credincioşi. Trebuie să contăm pe Dumnezeu nu numai ca să-i facă să iasă din Egipt, dar să-i şi aducă în Canaan. În privinţa aceasta Israel n-a izbutit. După întoarcerea iscoadelor din Canaan, poporul auzind spusele lor descurajatoare, a izbucnit în aceste cuvinte pline de tristeţe: „Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar soţiile noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?“ (Numeri 14:3 ). Grozavă stare de suflet, care deşi era în ei, realiza această ameninţare plină de şiretenie şi răutăcioasă a lui Faraon: „Cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe fiii voştri! Luaţi seama, căci răul este înaintea voastră“ (Exod 10:10 ).

Necredinţa dă dreptate totdeauna lui satan şi-l face pe Dumnezeu mincinos, pe când credinţa dă dreptate lui Dumnezeu şi face mincinos pe satan. Şi după cum rămâne neclintit adevărul că ni se face după credinţa noastră, tot atât de adevărat este că necredinţa seceră ce a semănat. La fel s-a întâmplat cu poporul Israel din pricină că n-a fost credincios: „«Aşa cum Eu sunt viu», zice Domnul, «vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Şi toţi aceia dintre voi care aţi fost număraţi... Pe copilaşii voştri însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, pe ei îi voi face să intre în ea şi ei vor cunoaşte ţara pe care voi aţi nesocotit-o. Iar cât despre voi, trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta»“ (Numeri 14:28-32 ). Pe copilaşii lor îi socoteau ca nefiind sub stăpânirea Sfântului lui Israel. Greu păcat, a cărui amintire ne-a fost păstrată pentru învăţătură.

Cât de des inima părinţilor creştini stă la îndoială şi cercetează cum să se poarte cu copiii lor în loc să-i privească la fel cum îi priveşte Dumnezeu! Ei ar putea zice: „Creştini nu-i putem face pe copiii noştri.“ Nu este vorba de asta. Nu suntem chemaţi să facem ceva din ei. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi numai a Lui; însă, dacă El zice: „Aduceţi copilaşii voştri cu voi“, să nu-L ascultăm oare? Cineva ar putea spune: „N-aş vrea să fac din băiatul meu un formalist şi n-aş putea face din el un adevărat creştin“. Însă dacă Dumnezeu în harul Său nemărginit îmi spune: „Privesc casa ta ca o parte din tine însuţi şi când te binecuvântez pe tine, o binecuvântez şi pe ea“, trebuie oare să înlătur această binecuvântare sub cuvântul temerii de formalism sau a neputinţei mele de a comunica adevărul? Dumnezeu să ne ferească de o astfel de greşeală! Să ne bucurăm mai degrabă cu mulţumiri de laudă că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o binecuvântare atât de îmbelşugată, care se întinde nu numai asupra noastră, ci şi asupra tuturor ai noştri şi pentru că această binecuvântare ne-a fost dată prin har s-o luăm prin credinţă şi să facem parte din ea şi familiilor noastre.

Mulţi se mângâie cu siguranţa lor că într-o zi sau alta, copiii lor vor fi întorşi la Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă să-i pui chiar de pe acum pe terenul lui Dumnezeu? Dacă suntem încredinţaţi că ei sunt copii ai Lui, de ce nu ne purtăm potrivit cu această siguranţă? Dacă aşteptăm să vedem în ei anumite dovezi de întoarcere a lor la Dumnezeu este lămurit că ne mai uităm şi la altceva pe lângă făgăduinţa lui Dumnezeu. Creştinul trebuie de pe acum să privească pe copilul său ca aparţinând lui Hristos. Şi el trebuie să-l crească ţinând seama de acest lucru privind spre Dumnezeu în deplina siguranţă a rezultatului. Dacă înainte de a lucra astfel mă aştept să văd roade, asta nu este credinţă. Şi în acest timp, copiii mei ar putea să hoinărească, pentru a spune astfel, departe de căile Domnului neaducând decât ocară asupra Numelui Său şi asupra Evangheliei. Îmi va fi deajuns atunci să spun: „Ei se vor întoarce la Dumnezeu mai târziu“? NU, copiii mei trebuie să fie de pe acum o mărturie pentru Dumnezeu; şi ei nu pot fi, decât în măsura în care eu aleg pentru ei terenul lui Dumnezeu şi umblu cu El în ceea ce îi priveşte pe ei.

Să ne amintim că mijlocul de a dovedi că ştim să ne bucurăm de o binecuvântare este de a fi credincioşi răspunderii pe care ea o aduce. A spune că mă bazez pe Dumnezeu că El îi va aduce pe copiii mei în Canaan şi în acelaşi timp să-i cresc pentru Egipt este o amăgire primejdioasă. Purtarea mea arată că mărturisirea mea este o minciună şi nu trebuie să mă mir dacă Dumnezeu, în căile Sale drepte, mă lasă să gust roadele amare ale faptelor mele.

Purtarea este cea mai bună dovadă a realităţii convingerilor noastre; şi aici, ca totdeauna, Cuvântul Domnului este sfânt şi adevărat: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis. Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu“ (Ioan 7:16-17 ). Adeseori dorim să cunoaştem învăţătura înainte de a face voia lui Dumnezeu, şi urmarea este că suntem lăsaţi în cea mai adâncă neştiinţă. A face voia lui Dumnezeu cu privire la copiii noştri înseamnă a-i privi cum îi priveşte Dumnezeu: ca o parte din noi înşine şi, prin urmare, a-i creşte aşa. Nu este vorba să sperăm că, la urma urmei, vor dovedi că sunt copiii ai lui Dumnezeu, ci să-i privim ca aflându-se sub binecuvântarea Lui, şi potrivit acestui principiu să ne purtăm faţă de ei în toate privinţele.

S-ar crede, după purtarea şi felul de a gândi al multor părinţi că privesc pe copiii lor ca pe nişte păgâni, care deocamdată n-ar avea niciun interes în Hristos, nicio legătură cu Dumnezeu. Desigur, asta înseamnă a face foarte puţin caz de pecetea divină. Nu este vorba aici nici de mult dezbătuta întrebare a botezului. Nu, ci este vorba doar de puterea şi întinderea acestui cuvânt plin de har: tu şi casa ta – cuvânt a cărui frumuseţe ni se va arăta tot mai mult pe măsură ce vom înainta în această scriere.

În Numeri 16:26-27 găsim pe copii socotiţi ca nedespărţiţi, uniţi cu părinţii lor şi aceasta într-o împrejurare din cele mai triste. Moise „a vorbit adunării şi a zis: «Depărtaţi-vă de corturile acestor bărbaţi răi şi nu vă atingeţi de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriţi în toate păcatele lor.» Ei s-au depărtat din preajma locuinţei lui Core, Datan şi Abiram. Şi Datan şi Abiram au ieşit afară şi au stat la uşa corturilor lor, cu soţiile, copiii şi pruncii lor“. Toţi aceşti copii s-au pogorât de vii în locuinţa morţilor şi au fost înghiţiţi de ea, nu fiindcă ei personal s-ar fi unit la răzvrătire, ci din pricină că erau una cu părinţii lor răzvrătiţi.

Fie în binecuvântare, fie în judecată, Dumnezeu socoteşte pe copii ca fiind una cu părinţii lor. Am putea să întrebăm: de ce? Şi Dumnezeu răspunde în Exod 34:6-7 : „Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: «Domnul, Domnul Dumnezeu este plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi adevăr; El care Îşi ţine îndurarea până în mii de generaţii, iartă fărădelegea, răzvrătirea, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii fiilor lor până la a treia şi a patra generaţie»“. Unii pot găsi o nepotrivire între acest citat şi cel din Ezechiel 18:20 , unde este scris: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Dreptatea celui drept va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el“. În acest verset, tatăl şi fiul sunt socotiţi fiecare personal şi sunt judecaţi după starea morală a fiecăruia dintre ei. Aici este vorba de ceva cu totul personal.

În cartea Deuteronom, din scoarţă în scoarţă, Dumnezeu învaţă pe israeliţi să pună poruncile, orânduirile, judecăţile şi învăţăturile Legii înaintea copiilor lor şi aceşti copilaşi ne sunt înfăţişaţi ca punând întrebări despre natura şi scopul feluritelor orânduiri şi aşezări.

Să venim acum la această frumoasă declaraţie a lui Iosua: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi ... Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului“ (Iosua 24:15 ). Luaţi seama că el nu zice numai eu, ci: „eu şi casa mea!“ El înţelegea că nu era de ajuns ca el, Iosua, să fie curat personal de orice atingere cu necurăţiile şi urâciunile idoleşti; el simţea, în plus, că trebuie să vegheze asupra purtării celor din casa sa. Deşi Iosua nu se închina el însuşi la idoli, n-ar fi fost el oare vinovat dacă toţi sau vreunul din cei din casa lui ar fi slujit idolilor? Mai mult, mărturia pentru adevăr ar fi fost stricată tot atât prin închinarea la idoli a casei lui Iosua ca şi prin închinarea lui însuşi. Şi judecata ar fi venit negreşit.

Este foarte însemnat să înţelegem acest lucru. Începutul cărţii întâi a lui Samuel ne arată aceasta într-un chip înfricoşător: „Atunci Domnul i-a zis lui Samuel: «Iată, voi face în Israel un lucru care va asurzi amândouă urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am spus împotriva casei lui; voi începe şi voi termina. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din cauza  fărădelegii de care are cunoştinţă, din cauză că fiii lui au adus un blestem peste ei înşişi, fără ca el să-i fi mustrat»“ (1. Samuel 3:11-13 ).

Solemn exemplu! Oricare ar fi caracterul personal al slujitorului Său, Domnul nu-l va privi ca nevinovat dacă nu cârmuieşte cum trebuie pe cei din casa lui. Eli ar fi trebuit să oprească pe fiii săi de la fărădelegi. Era dreptul lui, ca şi al nostru, să se poată bizui pe puterea lui Dumnezeu, ca să înfrângă, în casa sa orice ar fi vătămător mărturiei pe care o datora lui Dumnezeu. Dar el n-a lucrat aşa şi nu a ştiut să se folosească de această putere pentru a birui răul din ai săi. Sfârşitul lui Eli a fost grozav: şi-a frânt gâtul de durere după casa Domnului fiindcă nu-şi rupsese inima după casa lui însăşi. Dacă în privinţa copiilor s-ar fi bizuit pe Dumnezeu şi ar fi lucrat împreună cu El pentru a pedepsi pe fiii săi vinovaţi potrivit răspunderii pe care o avea, casa lui Dumnezeu n-ar fi fost pângărită şi chivotul lui Dumnezeu nu ar fi fost luat. Într-un cuvânt, dacă Eli ar fi privit familia ca o parte din el însuşi şi ar fi făcut din ea ceea ce trebuie să fie, n-ar fi atras asupra sa judecata aspră a Aceluia al cărui principiu este să nu desparţi niciodată aceste cuvinte: tu şi casa ta!

Dar de atunci câţi părinţi n-au călcat pe urmele lui Eli! Printr-o părere cu totul greşită despre firea şi felul de a fi al legăturii părinteşti, ei au îngăduit ca tocmai copiii lor din mica lor pruncie până la maturitate să-şi facă neîmpiedicaţi voia lor. Lipsiţi de credinţa de a-i pune pe un teren dumnezeiesc, aceşti părinţi au fost lipsiţi şi de puterea morală de a-i aşeza pe un teren omenesc pentru a face din ei nişte copii respectuoşi şi ascultători; şi urmarea este priveliştea cea mai tristă de nesupunere, de fărădelegi şi obrăznicii. Cel mai înalt scop pe care trebuie să şi-l pună slujitorul lui Dumnezeu în cârmuirea casei sale este ca acolo să fie dată mărturie slavei Aceluia din a cărui Casă face parte el însuşi. Iată adevăratul principiu care trebuie să lucreze mai ales în inima şi purtarea unui tată creştin. Şi nu pentru ca copiii lui să-i dea mai puţine necazuri şi mai multă linişte trebuie el să-i ţină în rânduială, ci pentru că slava lui Dumnezeu este interesată de buna rânduială a celor ce fac parte din casa lui Dumnezeu.

Dar poate va zice cineva că tot ce am spus până acum despre această problemă fie în principiu, fie în dovezi nu arată altceva decât atmosfera Vechiului Testament de unde le-am luat. Cineva va putea spune că acum Dumnezeu lucrează faţă de noi după rânduiala alegerii şi a harului, care se îndreaptă către fiecare în parte fără să aibă în vedere vreo legătură familială, încât se poate ca un credincios foarte devotat şi care umblă după lucrurile de sus să fie cap al unei familii necredincioase, în neorânduială şi lumească. La aceasta răspundem că principiile cârmuirii morale a lui Dumnezeu sunt veşnice şi trebuie să-şi aibă aplicarea în toate veacurile. Dumnezeu nu poate învăţa într-o vreme că un om şi casa lui sunt una şi că tatăl trebuie s-o cârmuiască aşa cum se cuvine, iar în altă vreme să spună că tatăl şi familia lui nu sunt una şi că tatăl este slobod să-şi cârmuiască familia aşa cum i se pare lui că ar fi bine. Aşa ceva este cu neputinţă.

Îngăduirea sau neîngăduirea lui Dumnezeu cu privire la cutare sau cutare lucru reiese din ceea ce este El Însuşi; şi după cum Dumnezeu Îşi cârmuieşte Casa potrivit cu ce este El Însuşi, porunceşte slujitorilor Săi să-şi cârmuiască şi ei casele după acelaşi principiu. În perioada harului s-a înlăturat oare această ordine morală? NU, ci dimpotrivă i s-a mai adăugat noi trăsături. Dacă casa unui iudeu era privită ca o parte din el însuşi, aceea a unui creştin va fi oare mai puţin? Hotărât că nu! Ar însemna să se facă o tristă greşeală şi o prea greşită înţelegere a cerescului cuvânt „har“, ca să ne îndreptăţim neorânduiala şi demoralizarea ce domnesc în zilele noastre, în casele noastre, în casele unui număr mare de creştini. Să facă oare harul pe un creştin să lase copiii să-şi facă de cap? Harul să-l facă să-i lase să se dedea la tot felul de nazuri, la toate poftele, la toate pornirile rele ale unei firi ticăloase? Feriţi-vă să numiţi acest lucru cu numele de „har“, ca nu cumva să ajungeţi să pierdeţi înţelegerea adevăratei însemnări a acestui cuvânt şi să nu ajungeţi să vă închipuiţi că harul este pricina atâtor rele! Spuneţi mai degrabă acestor vederi pe nume – o batjocorire a harului, o tăgăduire a lui Dumnezeu, nu numai ca Cel ce Îşi cârmuieşte Casa, ci şi ca Cel ce este Conducătorul moral al universului; o contrazicere vădită a tuturor învăţăturilor inspirate în privinţa acestui subiect însemnat.

Dar să lăsăm Vechiul Testament şi să vedem în Noul Testament dacă găsim şi în această parte a Scripturii, destule dovezi în sprijinul gândurilor noastre. În această mare împărţire a cărţii Sale, Duhul Sfânt desparte oare familia de un om în ce priveşte privilegiile şi răspunderile pe care le arată Vechiul Testament? Ne vom încredinţa uşor că n-o face în nici un chip. Iată dovezi:

Când Domnul Isus a trimis pe apostolii Săi, le-a zis: „În orice oraş sau sat veţi intra, să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca. La intrarea voastră în casă, salutaţi-l; şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi“ (Matei 10:11-13 ). Apoi Isus a zis lui Zacheu: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este un fiu al lui Avraam; pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut“ (Luca 19:9-10 ). La fel în cazul lui Corneliu: „Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru, care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta“ (Fapte 11:13-14 ).

Tot astfel i se spune temnicerului din Filipi: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta“ (Fapte 16:31 ). Apoi găsim şi urmarea practică: „După ce i-a dus în casă, le-a pus masa şi s-au bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu“. În acelaşi capitol (Fapte 16:15 ), Lidia zice apostolului: „Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea“.

Apostolul dorea ca Domnul să-şi verse îndurarea peste casa lui Onisifor. De ce? Din pricină că această casă s-a purtat bine cu apostolul? Nu, ci fiindcă Onisifor „de multe ori m-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul meu“ zice apostolul (2. Timotei 1:16 ).

„Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină... să-şi conducă bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere, cu toată seriozitatea. Căci dacă cineva nu ştie să-şi conducă bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?“ (1. Timotei 3:2, 4-5 ).

În toate aceste locuri din Scriptură se vede acelaşi adevăr: de câte ori cercetează Dumnezeu pe om, dându-i binecuvântări şi răspunderi, El cercetează totodată şi casa lui. Putem răsfoi întreaga Scriptură şi pretutindeni vom găsi întărit acelaşi principiu. Este vrednic de Dumnezeu să ne descopere acest lucru. Însă, vai! fraţilor, preaiubiţi de Domnul, de câte ori ne-am arătat necredincioşi faţă de acest adevăr şi câte lovituri a primit mărturia Fiului lui Dumnezeu în aceste timpuri din urmă prin lipsurile noastre în această privinţă şi în atâtea altele!... Răul s-a arătat, este adevărat, sub diverse forme: mândrie, îngâmfare, iubire de lume, spirit firesc, motive foarte amestecate, desfăşurarea nenorocită a unei energii curat fireşti sau intelectuale, folosirea preţiosului Cuvânt al lui Dumnezeu ca un piedestal pe care ne înălţăm pe noi înşine, pretenţii urâte după o poziţie înaltă în biserică sau în lume, râvnirea darurilor, propovăduirea unor principii ale căror tăişuri nu le-a simţit niciodată cugetul nostru, punerea înaintea altora a unei cumpene în care nu ne-am cântărit noi înşine în prezenţa lui Dumnezeu, starea jalnică a unui cuget care, dacă ar fi fost cum ar fi trebuit, ne-ar fi adus să descoperim nepotrivirea dintre ceea ce spunem şi ceea ce facem.

În toate acestea, ca şi în multe altele, a fost o cădere adâncă şi cu efecte simţite, cădere care a întristat pe Duhul Sfânt prin care am fost pecetluiţi. Căderea a adus ruşine sfântului nume pe care îl purtăm. Gândul acestei căderi ar trebui să ne facă să ne îmbrăcăm în sac şi cenuşă, să ne crape obrazul de ruşine, să ne smerim şi să mărturisim păcatul nu numai o clipă, o zi, sau o săptămână, ci până în clipa când Însuşi Dumnezeu ne va ridica iarăşi.

Avem uneori strângeri pentru rugăciune şi smerire, dar abia ne sculăm de pe genunchi şi prin grozava uşurinţă a spiritului şi purtării noastre, dovedim cât de puţin am judecat cu adevărat starea noastră înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta cum ar putea fi lovită rădăcina atât de adâncă şi atât de întinsă a bolii inimilor noastre? Plugul adevărului dumnezeiesc trebuie să tragă brazde adânci în cugetul nostru pentru ca sămânţa adevărului de sus să nu fie semănată în zadar. Unealta de care Se serveşte Dumnezeu pentru a ara şi a semăna în acelaşi timp este adevărul. Deci, trebuie să aducem sub influenţa lui o „inimă cinstită şi bună“ (Luca 8:15 ), o conştiinţă delicată şi un spirit drept. Şi dacă adevărul lucrează astfel în noi, ce va descoperi el oare? Care este starea noastră? Ce suntem noi în mijlocul acestei lumi în care Mântuitorul nostru Isus Hristos ne-a poruncit să lucrăm până va veni El?

Din ce pricină strângerile noastre de zidire duhovnicească şi cele de rugăciune sunt deseori fără putere? Cu toate acestea făgăduinţa Domnului este totuşi mereu adevărată: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18:20 ). Oriunde este înfăptuită starea de faţă a Domnului Isus trebuie să fie şi putere şi binecuvântare. Dar El nu ne face să simţim prezenţa Sa decât în măsura în care inimile noastre sunt îndreptate spre El ca scopul principal al strângerii noastre. Dacă vrem să vedem altă ţintă decât pe El Însuşi, nu mai putem spune că suntem adunaţi în Numele Lui şi, drept urmare, starea Sa de faţă nu va fi înfăptuită. Cât de mulţi sunt creştinii care iau parte la strângeri fără ca prima lor ţintă să fie Domnul Isus! Unii vin acolo pentru a asculta predici ca să fie zidiţi. Zidirea este aceea care-i adună, nu Domnul Isus. Cineva poate să fie mult mişcat acolo, să aibă năzuinţe sfinte, multe sentimente religioase, un mare interes intelectual ocupându-se cu slova Scripturii sau cu unele puncte de adevăr, însă toate acestea pot fi fără cea mai mică îndeplinire a sfintei şi slăvitei stări de faţă a Domnului Isus după promisiunea din Matei 18:20 . Alţii vin la strângeri cu inima plină de ceea ce au să spună sau să facă acolo. Au vreun capitol de citit, o cântare, unele gânduri de arătat, sau au de gând să se roage şi pândesc prilejul bun pentru a ieşi înainte. Este lămurit că nu Isus Hristos este ţinta de căpetenie a acestor creştini, ci numai eul cu sărăcăcioasele lui fapte şi nenorocitele lui cuvinte. Aceste persoane fac ca adunarea să fie despuiată de trăsătura ei de sfinţenie, de putere şi de adevărată înălţare; căci din cauza lor, nu Hristos stă în capul adunării, ci firea lor veche, şi aceasta în cele mai de seamă împrejurări. Firea pământească poate fi la locul ei într-un teatru sau la o tribună politică, dar într-o adunare de sfinţi nu are ce căuta.

Nu sunt deloc îndreptăţit să mă prezint înaintea Domnului, într-o strângere laolată a copiilor lui Dumnezeu, cu gândul mai dinainte de a citi cutare şi cutare capitol, de a indica o cântare sau alta, sau cu un discurs pregătit. Eu trebuie să vin în mijlocul fraţilor pentru a mă aşeza în prezenţa lui Dumnezeu şi a mă supune îndrumării Sale suverane. Într-un cuvânt, dacă mă duc acolo în Numele Domnului Isus, El singur va fi ţinta preocupărilor mele şi voi uita orice alt lucru. Dar nu înseamnă că, având pe Domnul Isus ca ţintă, eu n-aş mai putea avea părtăşie frăţească, nici nu aş mai primi zidire. Dimpotrivă, numai atât timp cât Domnul este ca înaintea ochilor mei, eu voi fi cu adevărat în stare să zidesc sau să fiu zidit. Partea cea mai mică este totdeauna cuprinsă în cea mai mare. Dacă Îl am pe Domnul Isus, nu voi fi lipsit de zidire; dar dacă eu caut zidire în locul lui Hristos, dacă fac din ea scopul meu, le pierd pe amândouă.

În afară de asta, câţi creştini vin la strângeri şi nu au nici cugetul curăţit, nici inima judecată, nici firea pământească răstignită! Îşi iau locul în băncile lor, dar ei sunt reci şi sterili, fără rugăciune şi credinţă, fără scop real. Ei vin ca nişte maşini, pentru că acesta este obiceiul lor de a veni, dar ei nu sunt stăpâniţi de o dorinţă sinceră de a întâlni pe Domnul. Pentru ei obiceiul de a se aduna nu este decât o formalitate religioasă şi ei nu sunt pentru ceilalţi decât o piedică în calea binecuvântării.

Vedem deci că multe cauze felurite contribuie să strice izvoarele vieţii şi vigoarea în adunări şi iată de ce mărturia este în general atât de slabă în mijlocul nostru. Numai o lucrare profundă a cugetului ar putea dezvălui în adânc aceste cauze nenorocite. Cât de puţin stăpâneşte în inimile noastre această întrebare: Doamne, sunt eu acela? Este cu totul fără folos să aştepţi o binecuvântare durabilă sau o adevărată restabilire atât timp cât nu vom fi în mod serios aduşi la o adevărată smerenie, la o sinceră judecată de noi înşine. Dacă suntem chemaţi să dăm o mărturie pentru Domnul Isus, trebuie ca această chemare să ne găsească la picioarele Domnului, învăţând acolo ce suntem noi şi ce lipsuri avem. Toţi am păcătuit, toţi am fost necredincioşi mărturiei Fiului lui Dumnezeu, toţi am contribuit într-o măsură oarecare la umilitoarea stare de lucruri care ne înconjoară. Nu este vorba aici de o simplă chestiune de adunare, de o simplă deosebire de judecată cu privire la unele puncte de vedere oricât de importante ar fi. Nu, fraţilor, lumea, firea pământească şi diavolul sunt temelia tristei noastre stări de acum. Toate argumentele, pe care dragostea lui Hristos ni le pot da, se unesc pentru a ne invita să ne judecăm pe noi înşine cu toată seriozitatea în prezenţa lui Dumnezeu. Şi eu sunt convins că dacă această judecată de sine are loc şi pune totul în lumină, se va găsi că una din cele mai mari cauze a atâtor rele, a atâtor slăbiciuni şi a atâtor mari căderi stă în uitarea adevărului pe care ne-o spune această expresie: „tu şi casa ta!“

Pentru cei care au ochi să vadă, copiii sunt piatra de încercare a ceea ce sunt părinţii lor; şi casa arată starea morală a capului ei. Nu-mi pot face niciodată o idee exactă de ceea ce este un om, după ce văd sau aud eu despre el într-o biserică. Acolo el poate părea foarte duhovnicesc şi poate învăţa pe alţii lucruri foarte frumoase şi foarte adevărate, dar pentru a şti ceva precis despre persoana lui, lăsaţi-mă să intru în casa lui şi acolo voi putea cunoaşte ce este el. Creştinul poate vorbi ca un înger din cer, dar dacă însăşi casa lui nu este cârmuită după voia lui Dumnezeu, el nu este o mărturie credincioasă a Domnului Isus.

Prin cuvântul „casa“ se înţeleg trei lucruri: casa însăşi, copiii şi servitorii. Acestea trei, luate toate împreună sau unul câte unul, trebuie să poarte pecetea că aparţin lui Dumnezeu. Casa unui om al lui Dumnezeu trebuie să fie cârmuită pentru Dumnezeu, pentru slava Lui şi în Numele Lui. Capul unei case creştine trebuie să fie reprezentantul lui Dumnezeu în casa lui. Fie ca tată sau ca stăpân, el este pentru toţi cei ce sunt sub acoperişul său, cel ce are autoritatea lui Dumnezeu şi lui i se cere să lucreze potrivit luminii şi dezvoltării practice a acestui fapt. După acest principiu trebuie ca el să-şi conducă casa şi să aibă grijă de ea. De aceea şi este scris: „Dar dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi şi mai ales de cei din casa lui, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios“ (1. Timotei 5:8 ). Neglijând locul în care Dumnezeu l-a aşezat, el dovedeşte cât de puţin cunoaşte pe Cel ce este chemat să-L reprezinte, şi, prin urmare, este puţin asemenea Lui. Acest lucru este foarte simplu. Dacă doresc să ştiu ce grijă trebuie să am de cei ce sunt sub răspunderea mea şi cum trebuie să-mi cârmuiesc casa, n-am decât să cercetez mai de aproape felul în care Dumnezeu are grijă de ai Săi şi felul în care El îşi cârmuieşte Casa. Acesta este un fel bun de a învăţa. Nu este vorba acum de a şti dacă persoanele care fac parte din casă sunt sau nu întoarse la Dumnezeu. Ceea ce vreau să sap adânc în cugetul tuturor creştinilor, capi de familie este că tot ce fac ei, de la un capăt la altul al mersului lor, ar trebui să poarte în mod vădit pecetea prezenţei lui Dumnezeu şi autorităţii Sale. Influenţa tatălui familiei ar trebui să fie în aşa fel, încât atunci când el este prezent, fiecare să poată spune sau să gândească: Dumnezeu este de faţă; şi aceasta ar trebui să aibă loc, nu pentru ca cel ce este capul casei să fie lăudat din cauza influenţei sale morale şi a cârmuirii sale plină de dreptate, ci numai pentru ca Dumnezeu să fie slăvit. Numai ceea ce duce la acest scop trebuie să ne satisfacă.

Casa oricărui creştin ar trebui să fie o reprezentare în miniatură a Casei lui Dumnezeu în ce priveşte ordinea morală şi dispoziţia evlavioasă a tuturor. Unii ar putea clătina din cap şi să spună: „Toate acestea sunt foarte frumoase, dar unde le veţi găsi?“ Mă mărginesc să întreb: „Este oare Cuvântul lui Dumnezeu cel ce învaţă şi îndeamnă pe creştin să-şi cârmuiască în felul acesta casa? Dacă aşa este, vai de mine dacă refuz să ascult sau să arăt necredincioşie în ascultare. Orice persoană, al cărui cuget este drept, va recunoaşte că a fost o cădere din cele mai grave în ce priveşte conducerea caselor noastre; dar nimic nu este mai ruşinos decât de a vedea un om luându-şi partea lui liniştit în neorânduiala, în indisciplina care domneşte în casa lui şi mângâindu-se cu gândul că îi este cu neputinţă să atingă regula desăvârşită pe care Dumnezeu i-o propune“.

Tot ce am eu de făcut este să urmez îndrumările Scripturii şi binecuvântarea va veni în mod hotărât mai curând sau mai târziu, căci Dumnezeu nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi. Dar dacă prin necredinţa inimii, mă gândesc că îmi este cu neputinţă să ating binecuvântarea, este sigur că voi fi lipsit de ea. Orice avantaj sau binecuvântare pe care Dumnezeu o pune înaintea noastră cere o energie a credinţei pentru a fi luată. Aşa era Canaanul pentru copiii lui Israel; era înaintea lor, dar ei trebuiau să intre în el, căci Dumnezeu spusese: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau“ (Iosua 1:3 ).

Singurul nostru scop, în orice lucru, trebuie să fie să slăvim pe Cel ce a făcut toate pentru noi. Şi ce este mai mult împotriva acestui scop, decât a vedea casa unuia dintre slujitorii lui Dumnezeu fiind chiar pe dos de cum doreşte Dumnezeu să fie? Cum trebuie să privească Dumnezeu cutare sau cutare lucru, dacă ochiul nostru omenesc este scandalizat de el? Te-ai putea gândi, după ceea ce se vede în cutare sau cutare casă, că creştinii nu au deloc ideea că ar fi cea mai mică legătură între ţinuta casei lor şi mărturia lor. Mulţi vorbesc despre despărţirea de lume, dar casele lor nu arată decât cea mai tristă stare lumească. Ei spun că lumea este răstignită pentru ei şi că ei sunt răstigniţi faţă de lume, şi totuşi amprenta lumii se găseşte peste tot acasă la ei. Fiecare lucru la ei acasă pare destinat să servească poftei ochilor, poftei pământeşti şi mândriei vieţii.

S-ar spune poate că este prea nepoliticos şi copilăresc să vorbeşti de astfel de lucruri. La aceasta voi răspunde că fiicele Sionului ar fi putut tot aşa de bine să spună acest cuvânt despre cuvintele pe care le spune Domnul în Isaia 3:18-23 : „În ziua aceea, Domnul va scoate ornamentele de la glezne şi sorişorii şi lunişoarele, cerceii, brăţările şi vălurile; diademele, lănţişoarele de la picioare şi brâiele, cutiile cu miresme şi amuletele, inelele din degete şi verigile de la nas; hainele de sărbătoare şi cămăşile cele largi, mantiile şi pungile; oglinzile şi cămăşile subţiri, turbanele şi vălurile uşoare.“ Nu înseamnă oare să te cobori la lucruri prea mărunte? Nu este la fel şi la Amos? „Vai de cei care trăiesc fără griji în Sion... se culcă pe paturi de fildeş şi stau întinşi alene pe aşternuturile lor; mănâncă miei din turmă şi viţei din mijlocul grajdului. Aiurează în sunetul harpei, şi inventează, ca David, instrumente de muzică. Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn şi nu se întristează de prăpădul lui Iosif“ (Amos 6:1-6 ). Duhul lui Dumnezeu poate coborî până la amănunte, când acest lucru este necesar.

Dar, vor spune unii: „Casele noastre trebuie să fie în armonie cu rangul pe care îl ocupăm în societate şi aranjate în consecinţă“. O astfel de obiecţiune nu face decât să arate mai lămurit spiritul lumesc care conduce inima celor ce îndrăznesc să spună astfel de cuvinte. Rangul vostru în societate! Acest teren este, fără nici o contrazicere, lumea. Ce au de-a face cu el nişte oameni care mărturisesc că sunt morţi faţă de lume? A vorbi de „rangul nostru în societate“ înseamnă a tăgădui chiar lucrurile elementare ale creştinismului. Dacă noi avem un rang potrivit lumii, rezultă că trebuie să trăim ca oameni în firea pământească sau ca oameni fireşti şi atunci Legea are stăpânire asupra noastră, „că Legea are autoritate asupra omului atâta timp cât trăieşte el“ (Romani 7:1 ). Acest rang în viaţă devine un lucru serios. Cum îl putem noi obţine sau în ce viaţă se găseşte el? Dacă este în această viaţă, atunci minţim când spunem că noi suntem răstigniţi împreună cu Hristos, îngropaţi şi înviaţi împreună cu Hristos, ieşiţi afară din tabără împreună cu El, că noi nu mai suntem în firea pământească şi că nu mai suntem în această lume care trece. Toate acestea sunt tot atâtea minciuni sclipitoare în gura celor care pretind să aibă de păstrat un rang aici pe pământ.

Iată adevărul în această privinţă. Să lăsăm adevărul să atingă cugetele noastre, pentru ca să-şi aibă influenţa asupra vieţii noastre practice. Care este singura viaţă în care noi avem de păstrat un rang? Este viaţa de înviere a Domnului Isus! Este viaţa în care dragostea răscumpărătoare ne-a dat un rang. Şi desigur, ştim bine că multe lucruri n-au nimic a face cu rangul acestei vieţi. Ce este în armonie cu viaţa cerească pe care Domnul Isus ne-a câştigat-o şi ne-a dat-o este sfinţenia caracterului, curăţia purtării, puterea spirituală, o adâncă smerenie, despărţirea de tot ce ţine direct de lume şi de firea pământească: iată care sunt adevăratele podoabe care se pot armoniza cu rangul nostru ceresc. Cei ce vorbesc despre rangul lor în această viaţă s-au întors deja în Egipt în inimile lor. Ah! mă tem că descrierea din Apocalipsa 18 ne prezintă un tablou foarte exact al sfârşitului multor elemente ale creştinismului găunos şi bolnăvicios al zilelor noastre.

Şi dacă se va spune că creştinismul nu încuviinţează dezordinea şi murdăria în case, voi spune că acest lucru este cu totul adevărat. Cunosc chiar puţine lucruri care să fie mai jalnice şi care să ne dezonoreze mai mult ca murdăria şi dezordinea în casa unui creştin. Astfel de lucruri n-ar trebui niciodată să se întâlnească acolo unde este un om duhovnicesc sau chiar numai cu mintea cumpătată. Acolo unde există astfel de lucruri, puteţi fi siguri că ele sunt urmarea vreunui rău moral. Şi aici Casa lui Dumnezeu ne este în mod special reprezentată ca model. Nu putem zări oare pe poarta acestei Case deviza preţioasă: „Toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială“ (1. Corinteni 14:40 )? Deci toţi cei ce iubesc pe Dumnezeu şi Casa Lui vor dori să vadă acest principiu aplicat la propria lor locuinţă.

După casa propriu-zisă, ceea ce văd eu prin expresia „tu şi casa ta“ este creşterea copiilor. Aici este o plagă dintre cele mai mari şi mai adânci umilitoare pentru mulţi, pentru că ea arată o cumplită cădere. Starea copiilor tinde, mai mult ca oricare alt lucru, să arate starea morală a părinţilor. Măsura reală a renunţării mele la mine însumi şi la lume se va arăta mereu în felul în care mă port faţă de copiii mei şi în care îi îndrumez. Eu mărturisesc că am renunţat la lume în ceea ce mă priveşte pe mine personal, dar am renunţat eu şi pentru copiii mei? Cineva va spune: „Dar cum aş putea face lucrul acesta? Copiii mei nu sunt întorşi la Dumnezeu şi, prin urmare, ei sunt din lume“. Şi aici se arată adevărata stare morală a inimii celui ce vorbeşte astfel. Nu este oare adevărat că deseori, în astfel de cazuri, un astfel de creştin nu a renunţat el însuşi la lume, iar copiii îi servesc de pretext (motiv) pentru a căpăta vreun lucru de care inima nu s-a putut descotorosi? Copiii săi sunt o parte din el însuşi şi dacă el mărturiseşte că a lăsat lumea pentru sine, dar o caută pentru ei, - ce este asta decât ciudata situaţie a unui om care ar fi jumătate în Egipt şi jumătate în Canaan? Chiar numai dorinţa de a putea fi astfel ar arăta că acest om este de fapt cu inima în Egipt.

Acum fraţilor să ne judecăm pe noi înşine. Îndrumarea copiilor noştri mărturiseşte contra noastră; nu este aceea pe care Duhul Sfânt ar alege-o pentru a-i aduce la Isus Hristos şi ea nu se împacă deloc cu sfântul nazireat la care suntem chemaţi. Dacă eu îi cresc pentru lume mai degrabă decât pentru mărturia lui Hristos, aceasta dovedeşte că nu El este partea pe care sufletul meu a ales-o ca deplină satisfacere pentru mine şi pe care s-o preţuiesc mai mult decât orice. Căci, în sfârşit ce voi socoti ca satisfăcător pentru mine, voi socoti satisfăcător şi pentru copiii mei, care sunt una cu mine. Şi aş putea fi atât de fără minte încât să-i cresc pentru această lume şi pentru satan care este stăpânitorul ei? Voi ajuta eu şi voi dezvolta în ei sentimentele firii pământeşti pe care eu le mărturisesc că au murit în mine? Aceasta ar fi o greşeală de judecată foarte periculoasă. Dacă eu las de bună voie pe copii în Egipt este din cauză că eu însumi sunt acolo. Dacă îi las de bună voie să se bucure de Babilon este din cauză că eu însumi încă iubesc înşelătoarele lui plăceri. Copiii mei dacă aparţin cu voia mea unui sistem religios stricat, lumesc, este din cauză că în principiu eu însumi îi aparţin.

„Tu şi casa ta“ sunt UNA; Dumnezeu a făcut din ele un întreg pe care nu-l pot despărţi; şi ce a unit El, omul să nu despartă. Acesta este un adevăr solemn şi pătrunzător în lumina căruia putem vedea clar răul care este în a face sau a lăsa să urmeze copiii noştri o cale despre care spunem că i-am întors spatele pentru totdeauna, ca unii care credem cu tărie că ea sfârşeşte în focul iadului. Noi mărturisim că socotim ca fumul şi ca fiind păgubitoare onoarea, bogăţiile, plăcerile lumii; totuşi, chiar aceste lucruri pe care le-am declarat ca nefiind decât piedici în alergarea noastră creştină pe care le-am înlăturat pentru noi înşine, le recomandăm copiilor noştri ca fiind foarte necesare progresului lor. Lucrând astfel uităm cu totul că ceea ce este piedică pentru noi, nu poate deloc să fie ajutor pentru copiii noştri dacă vrem ca ei să atingă acelaşi scop ca noi. Ar fi mai sincer să ridicăm masca propriei noastre stări lumeşti şi să mărturisim deschis că n-am părăsit deloc lumea cum nimic n-o dovedeşte mai bine decât starea copiilor noştri.

Prin starea familiilor credincioşilor, judecata dreaptă a lui Dumnezeu arată care este starea mărturiei printre noi. Este bine cunoscut că într-un număr mare de cazuri, copiii creştinilor sunt cei mai nedisciplinaţi şi cei mai nelegiuiţi din jurul lor. Aşa ar trebui să fie? Ar putea Dumnezeu vedea ca plăcută mărturia părinţilor unor astfel de copii? Aceşti copii ar fi ei aşa de nedisciplinaţi dacă părinţii lor s-ar fi purtat cu credincioşie înaintea lui Dumnezeu în ce priveşte casele lor? La toate aceste întrebări ar trebui să răspundem, cu tărie: NU. Dacă cel puţin părinţii creştini ar fi reţinut cu tărie în cugetele lor acest principiu: „tu şi casa ta“, ei ar fi înţeles că se puteau baza pe Dumnezeu şi puteau striga către El atât pentru mărturia casei lor, cât şi pentru mărturia lor proprie, care – în realitate – nu pot să fie despărţite orice s-ar face şi orice s-ar spune.

Cu toate acestea, poţi auzi: „Cutare este un frate foarte evlavios, foarte devotat; ce pagubă că copiii lui sunt atât de indisciplinaţi, iar casa lui prezintă un trist amestec de dezordine şi încurcătură!“ Întreb: De ce preţ este mărturia unui astfel de om înaintea lui Dumnezeu? De nici un folos, în adevăr. El poate să fie mântuit, dar mântuirea este tot ce avem de dorit? Nu este oare nici o mărturie de dat? Şi dacă este una, care este ea? Şi unde trebuie dată? Trebuie încredinţată băncilor unei săli în care ne strângem sau trebuie să se vadă şi în casele noastre? Inima să răspundă!

Se va spune poate: „Copiii noştri au nevoie de unele bucurii ale lumii şi noi nu le putem refuza; nu poţi să pui capete bătrâne pe umeri tineri.“ La aceasta voi răspunde că şi inimile noastre cer adeseori lucruri lumeşti; şi atunci întreb: să le dăm? Categoric nu. Ei bine, să nu le oferim nici copiilor noştri. Dacă văd pe copiii mei suspinând după lume, trebuie imediat să mă judec şi să mă smeresc înaintea lui Dumnezeu, să strig către El să le ia aceste gânduri lumeşti pentru ca mărturia să nu aibă de suferit din această cauză. Îmi este cu neputinţă să nu cred că dacă inima părinţilor este din centru până la margini curăţită de lume, de principiile ei şi de poftele ei aceasta va avea asupra întregii case o influenţă puternică. Tocmai aceasta face ca problema noastră să fie atât de însemnată şi de practică. Casa mea este o arătare exactă a adevăratei stări morale? Cred că învăţătura Scripturii afirmă acest lucru. Acest adevăr face subiectul nostru deosebit de serios. Cum mă port eu în calitate de cap al familiei? Este evident tuturor, prin purtarea mea, că ţinta mea supremă şi unică este HRISTOS şi că eu nu mai sunt dispus să-mi cresc copiii pentru lume sau să doresc lumea pentru ei, deschizând înaintea lor porţile iadului? S-ar părea, probabil, că încerc prea departe să caut cauzele unui rău atât de obişnuit în zilele noastre; dar în ce mă priveşte, gândesc că este datoria noastră să urmărim această cercetare până la ultimele ei limite.

De unde vin în multe cazuri această nepăsare şi dezgust pentru Scriptură şi pentru strângerile laolaltă ale creştinilor, această înclinare de a batjocori lucrurile sfinte, acest spirit de necredinţă, care se arată atât de înfiorător la copiii celor ce se numesc creştini? Ar îndrăzni cineva să spună că aceasta nu este greşeala părinţilor? Nu se poate atribui, în partea cealaltă, în mare parte trista diferenţă care există între principiile mărturisite şi purtarea pe care au avut-o părinţii? Da, eu aşa cred. Copiii sunt foarte buni observatori şi ei descoperă în curând ce sunt într-adevăr părinţii lor. Ei îşi trag concluzia nu atât din rugăciunile şi cuvintele părinţilor lor, ci într-un mod mai rapid şi mai exact din faptele acestora ale căror principii şi motive ei le judecă foarte uşor. De aceea, chiar atunci când părinţii îi învaţă că lumea şi căile lumii sunt rele şi se roagă ca toţi membrii familiei lor să cunoască şi să slujească Domnului, totuşi dacă îi cresc pentru lume căutând cu grijă să-i statornicească bine aici şi se felicită când ei reuşesc să facă acest lucru, celelalte învăţături şi toate rugăciunile lor sunt fără putere.

Lumea este un loc bun vor gândi ei, căci părinţii mei se mulţumesc cu succesele mele în această lume pe care le privesc ca o favoare dată de Dumnezeu. Tot ce spun ei când pretind că sunt morţi şi înviaţi împreună cu Hristos, când declară că lumea este judecată şi că ei sunt străini şi călători în ea – toate acestea trebuie privite ca ceva de neînţeles şi aşa-zişii creştini trebuie priviţi ca nişte înşelători. Cine se poate îndoi că astfel de gânduri n-au avut ocazia să se ridice în inima multor părinţi care se numesc creştini! Harul lui Dumnezeu, fără îndoială, este suveran şi poate triumfa cu toate nehotărârile şi necredincioşiile noastre. Dar să ne gândim la mărturia noastră şi să veghem ca într-adevăr casele noastre să fie conduse de Dumnezeu şi nu de cel rău.

Poate va spune cineva: „Ce vor face copiii noştri? Nu trebuie să-i punem într-o situaţie în care să-şi poată câştiga pâinea?“ Fără îndoială. Dumnezeu ne-a destinat la muncă. Chiar faptul că ne-a dat două mâini, dovedeşte că noi nu trebuie să fim leneşi. În scopul de a da fiului meu mijlocul de a lucra, eu nu văd nevoia de a-l trimite într-o lume (împrejurare) de care m-am despărţit. Dumnezeu Cel Preaînalt, Stăpânul cerurilor şi al pământului avea un Fiu, singurul Lui Fiu, moştenitor al tuturor lucrurilor, prin care a făcut şi lumile, şi când a trimis pe Fiul Său în lume nu I-a dat o profesiune savantă. El era cunoscut ca tâmplarul. Aceasta oare nu ne spune nimic, nu ne învaţă nimic? Acum, Domnul Isus S-a înălţat la cer şi Şi-a luat locul la dreapta lui Dumnezeu. Astfel înviat, El este Căpetenia noastră, Reprezentantul şi Modelul nostru. El ne-a lăsat o pildă ca să umblăm pe urmele Lui. Îl urmăm căutând să-i facem pe copiii noştri să strălucească într-o lume care a răstignit pe Domnul Isus? Desigur că nu; facem mai degrabă dimpotrivă şi rezultatul va fi în consecinţă, căci este scris: „Nu vă înşelaţi: «Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera»“ (Galateni 6:7 ). Dacă în ce priveşte copiii noştri, semănăm pentru firea pământească şi pentru lume putem şti ce vom secera.

Dar nu numai cu privire la obiectul educaţiei copiilor noştri am greşit şi am stricat mărturia, dar am păcătuit mult de asemenea, neţinându-i în general, în supunere faţă de autoritatea părintească. În această privinţă sunt lipsuri mari la părinţii creştini. Spiritul veacului de acum este un spirit de independenţă şi de nesubordonare (să nu depindă de nimeni). Neascultarea de părinţi este una din trăsăturile de lepădare de credinţă din zilele din urmă (2. Timotei 3:2 ) şi noi, personal, am ajutat la dezvoltarea ei printr-o aplicare cu totul nepotrivită a principiului harului neţinând seama că situaţia de tată şi de mamă cuprind şi un principiu de autoritate executată în dreptate, fără de care casele noastre vor prezenta tristul aspect al încurcăturii, al dezordinei şi al indisciplinei. O voinţă nesfinţită nu este o lucrare a harului. Noi ne întristăm că nu avem o viaţă supusă, dar în acelaşi timp lucrăm la întărirea voinţei copiilor noştri!

Este totdeauna, în ochii mei, o dovadă de slăbiciune în practicarea autorităţii părinteşti, ca şi de necunoaştere a felului în care slujitorul lui Dumnezeu trebuie să-şi cârmuiască casa, când auzi un tată zicând copilului său: Vrei să faci cutare sau cutare lucru? Această întrebare, care ţi se pare la locul ei, te face să creşti şi să întăreşti tocmai ceea ce trebuie să împiedici, adică voinţa proprie a copilului. Astfel, spuneţi-i ce trebuie să facă şi nu-i îngăduiţi niciodată să pună la îndoială autoritatea voastră. Voinţa unui tată trebuie considerată ca supremă pentru copilul său, căci tatăl ţine pentru el locul lui Dumnezeu. Toată puterea este a lui Dumnezeu şi El a dat-o slujitorului Său, fie ca tată, fie ca stăpân. Deci, dacă copilul sau servitorul se împotriveşte acestei puteri, se împotriveşte lui Dumnezeu.

„Şi voi taţilor, nu provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplină şi în învăţătura Domnului“ (Efeseni 6:4 ). Este un mare pericol de a enerva copiii noştri sau a le provoca mânia printr-o severitate prea mare şi printr-un mod de purtare la voia întâmplării. Suntem mereu înclinaţi să formăm şi să modelăm pe copiii noştri după propriile noastre gusturi şi după vederile noastre particulare, mai degrabă decât „să-i hrănim cu învăţătura şi disciplina Domnului“, adică după felul în care Domnul Însuşi îşi mustră şi îndeamnă pe copiii Săi. Aceasta este o greşeală gravă, care nu poate aduce decât încurcătură şi dezamăgire. Nu avem nimic de câştigat privitor la mărturia  pentru Hristos, modelând şi formând firea veche sub formele cele mai alese. În afară de asta, cultura şi învăţătura firii pământeşti nu cer deloc credinţă pentru a-ţi creşte copiii în disciplina şi învăţătura Domnului.

Se va spune poate că, în acest loc, apostolul vorbeşte de copiii întorşi la Dumnezeu. La aceasta răspund că aici nu este deloc vorba de întoarcerea la Dumnezeu. Nu este scris „creşteţi-i pe copiii voştri întorşi la Dumnezeu...“; astfel problema ar fi fost rezolvată. Este scris simplu: „copiii voştri“, ceea ce vrea să spună în mod sigur toţi copiii voştri. Dar dacă trebuie să-mi hrănesc copiii cu învăţătura Domnului, când trebuie să fac acest lucru? Trebuie oare să aştept ca ei să fi devenit aproape bărbaţi sau femei, sau trebuie să încep aşa cum orice om cu minte îşi începe lucrarea, adică la început? Să le dau voie să se dedea nebuniei fireşti în perioada cea mai importantă a vieţii lor, fără a încerca niciodată să pun cugetul lor în prezenţa lui Dumnezeu în ce priveşte solemna lor răspundere? Îi voi lăsa să-şi risipească într-o totală lipsă de grijă acest timp al vieţii lor în care se produc elementele viitorului caracter? Aceasta ar fi culmea cruzimii.

Ce aţi spune despre un grădinar care ar lăsa ca crengile pomilor să ia tot felul de forme întortocheate şi ciudate înainte de a avea ideea de a începe să se folosească de mijloacele necesare ca să le îndrepte? Veţi spune că nu are minte. Ei bine, el ar fi înţelept în comparaţie cu părinţii care amână mustrarea şi învăţătura Domnului până la timpul când copiii lor vor fi înaintat pe calea şi învăţătura vrăjmaşului.

Dar, poate se spune că trebuie să aşteptăm dovezi ale întoarcerii la Dumnezeu. La aceasta răspund că credinţa nu aşteaptă niciodată dovezi, ci ea lucrează după Cuvântul lui Dumnezeu. Aşteptarea semnelor arată întotdeauna o necredinţă pe faţă atunci când Dumnezeu a dat o poruncă. Copiii lui Israel dacă ar fi aşteptat un semn când Dumnezeu spunea: „să meargă“, aceasta ar fi fost neascultare. Dacă omul cu mâna uscată ar fi aşteptat să se arate ceva putere în el când Domnul Isus i-a poruncit să-şi întindă braţul, el ar fi mers cu mâna uscată până în mormânt. Tot aşa este şi cu părinţii. Dacă ei aşteaptă semne şi dovezi înainte de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu din Efeseni 6:4 , desigur că ei merg prin vedere şi nu prin credinţă. Mai mult, dacă noi trebuie să începem chiar de la început să ne creştem copiii, rezultă că trebuie să începem înainte ca ei să fie în stare de a da vreun semn de întoarcere la Dumnezeu. În aceasta, ca în toate privinţele, partea noastră este să ascultăm şi să-I lăsăm lui Dumnezeu rezultatele. Starea morală a sufletului poate fi pusă la încercare prin această poruncă; dar când este dorinţa de a asculta, puterea pentru a face va însoţi, fără nici o îndoială, porunca şi roadele ascultării vor veni la timpul potrivit, dacă nu vom cădea de oboseală!

Servitorii care sunt la stăpân să privească pe stăpânii lor demni de toată cinstea pentru ca Numele lui Dumnezeu şi învăţătura să nu fie vorbite de rău. Observaţi că se spune: „Dumnezeu şi învăţătura Sa“. De ce? Pentru că este vorba de o problemă de putere. Numele lui Isus şi învăţătura Sa vor pune pe stăpân şi servitor pe aceeaşi treaptă ca mădulare ale aceluiaşi Trup (în Isus Hristos nu este nici o deosebire); dar, când este vorba de relaţiile de pe pământ, întâlnesc cârmuirea lui Dumnezeu care îl face stăpân şi pe altul slugă; şi orice încălcare a rânduielii stabilite prin această cârmuire atrage o judecată care nu greşeşte. Este de o mare însemnătate să ai o bună înţelegere a învăţăturii despre cârmuirea morală a lui Dumnezeu; acesta este mijlocul de a înlătura multe din greutăţi şi de a rezolva multe probleme. Această cârmuire se exercită cu o hotărâre şi o dreptate deosebit de solemnă.

Căutând în Scriptură referiri la acest subiect, vom găsi că în fiecare caz în care a fost o greşeală sau păcat, acest rău şi-a produs în mod hotărât roadele. Adam a fost neascultător şi de îndată a fost alungat din grădină într-o lume care gemea sub povara blestemului pricinuit de păcatul lui. El nu a fost niciodată reaşezat în Paradis. Harul a intervenit şi i-a dat făgăduinţa unui Mântuitor; el i-a acoperit goliciunea; totuşi păcatul lui şi-a produs rezultatul şi Adam nu va regăsi niciodată ceea ce a pierdut prin greşeala sa. La apele Meriba, Moise a vorbit cu uşurinţă şi urmarea a fost că Dumnezeu, care este drept, i-a oprit intrarea în Canaan. Şi în acest caz, harul vine să aducă ceva mai bun decât s-a pierdut; căci era mai bine să contemple din vârful muntelui Pisga şesurile ţării în tovărăşia Domnului, decât să locuiască acolo împreună cu Israel (Deuteronom 34:1-5 ). De asemenea în cazul lui David găsim răul urmat de consecinţele lui. David făptuieşte preacurvia şi această sentinţă solemnă a fost de îndată pronunţată: „nu se va depărta sabia din casa ta“ (2. Samuel 12:10 ). Şi aici harul a fost mare şi David s-a bucurat cu un sentiment mai profund când urca suişul muntelui Măslinilor cu picioarele goale şi cu capul acoperit aşa cum nu s-a bucurat în mijlocul splendorilor tronului. Totuşi păcatul lui şi-a arătat roadele.

Nu numai în Vechiul Testament vedem păcatul purtându-şi roadele. În Noul Testament îl vedem pe Barnaba (Fapte 15:37-41 ) arătându-şi dorinţa, destul de potrivită la înfăţişare, de a păstra tovărăşia nepotului său, Marcu. Chiar din acel moment Barnaba pierde locul de cinste pe care îl avea în istorisirile Duhului Sfânt, care nu mai aminteşte nimic despre el. Locul lui de aici încolo a fost ocupat de o inimă mai pe deplin devotată, mai liberă de afecţiuni curat fireşti, nu ca inima lui Barnaba. Firea din Barnaba era aceea care-l făcea să dorească tovărăşia aceluia care se despărţise de Pavel şi de el în Pamfilia şi nu mai mersese cu ei pentru această lucrare. Era o fire iubitoare, dar pământească, şi ea a biruit în Barnaba pentru că l-a luat pe Marcu şi au plecat împreună în insula Cipru, pământul natal al lui Barnaba unde în vremea primei sale dragoste, el îşi vânduse proprietatea pentru a putea urma mai liber pe Acela care nu avea un loc unde să-şi odihnească capul (Fapte 4:36-37 ).

Nu este o raritate ca inima firească să se întoarcă la ceea ce a părăsit. Florile pomului mărturiei creştine sunt în primăvară frumoase şi bogate şi răspândesc un parfum plăcut; dar cât de puţine ajung să rodească toamna fructe gustoase? Influenţele firii şi ale lumii suflă pentru a despuia sufletul care promite roade şi, în locul lor, nu este deseori decât uscăciune şi dezamăgire. Acesta este un lucru trist şi cu cele mai rele efecte morale asupra mărturiei. Mântuirea persoanei care a dat astfel de nădejdi înşelătoare mai târziu nu este pusă deloc în discuţie. Barnaba era mântuit, fără îndoială. Influenţa pe care a avut-o Marcu asupra lui şi dragostea de patrie nu puteau să şteargă numele său din cartea vieţii Mielului, dar i l-au şters din cartea mărturiei şi a slujirii aici pe pământ. Şi nu este aceasta un lucru trist? Nu avem noi nimic de temut sau de plâns, decât pierderea mântuirii personale? Aceasta ar însemna să ne arătăm foarte egoişti şi indiferenţi faţă de slava lui Dumnezeu.

În ce scop Dumnezeu are atâta grijă să-Şi ocrotească Adunarea aici pe pământ? Pentru ca credincioşii să fie mântuiţi şi pregătiţi pentru slavă? Nicidecum; ei sunt deja mântuiţi prin răscumpărarea desăvârşită a Domnului Isus şi, prin urmare, pregătiţi pentru slavă. Este o nedespărţită legătură între starea de neprihănire şi slavă: „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit“ (Romani 8:30 ). De ce ne lasă Dumnezeu pe pământ? Pentru ca să fim o mărturie pentru Hristos. Fără aceasta am putea tot atât de bine să fim luaţi în cer îndată după întoarcerea noastră la Dumnezeu. Să înţelegem acest adevăr în toată întinderea şi puterea lui practică!

Cârmuirea morală a lui Dumnezeu este un adevăr de mare însemnătate; el ne spune că cel ce face rău îi va secera în mod hotărât roadele, fie că este credincios sau necredincios, sfânt sau păcătos – aceasta nu contează. Harul lui Dumnezeu poate ierta pe păcătos şi îl iartă ori de câte ori păcatul este judecat şi mărturisit; dar, cum păcatul este un atac adus principiilor cârmuirii morale a lui Dumnezeu, trebuie ca cel ce l-a făptuit să fie adus să-şi simtă greşeala. El a greşit şi trebuie neapărat să cunoască urmările faptelor lui. Acesta este un adevăr solemn, dar în mod deosebit salvator a cărui acţiune a fost în mod nefericit împiedicată de noţiuni false asupra harului. Niciodată Dumnezeu nu îngăduie harului Său să micşoreze cârmuirea Sa morală. Aceasta ar însemna neorânduială şi Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii. Noi am uitat că Dumnezeu ne-a dat un exemplu, făcând o dreaptă cârmuire.

Nu trebuie să confundăm principiul cârmuirii lui Dumnezeu cu caracterul Său. Cel dintâi este dreptate, al doilea este har. Epistolele lui Petru dezvoltă învăţătura cârmuirii morale a lui Dumnezeu. Aici găsim această întrebare: „cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?“ (1. Petru 3:13 ). Unii vor găsi greu de împăcat această întrebare cu ceea ce spune apostolul Pavel: „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi“ (2. Timotei 3:12 ). Se pare că ar fi de prisos să spunem că cele două idei sunt în perfectă armonie. Domnul Isus Însuşi, care a fost singurul care a urmat în mod desăvârşit şi mereu ceea ce este bine, El, care de la un capăt la altul al vieţii Sale aici pe pământ „mergea din loc în loc făcând bine“, a găsit la sfârşitul vieţii de pe pământ crucea, suliţa, mormântul altuia. Apostolul Pavel, care mai mult ca oricare om s-a ţinut strâns de marele Model ce era mereu înaintea ochilor săi, a fost chemat să bea un pahar plin de lipsuri şi prigoniri. Şi în zilele noastre, cu cât un sfânt va fi mai asemenea şi mai devotat Domnului Isus, cu atât el va îndura prigoniri şi lipsuri. Dacă unul din ei, mânat de un adevărat devotament faţă de Domnul Isus şi de dragoste pentru suflete, ar merge să se stabilească într-un ţinut catolic, pentru a vesti acolo pe Domnul Isus, viaţa lui poate ajunge într-un serios pericol. Sunt toate acestea în contrazicere cu întrebarea lui Petru? Nicidecum!

Tendinţa directă a cârmuirii morale a lui Dumnezeu este de a feri de rău pe toţi cei ce sunt imitatori a ceea ce este bun şi de a pedepsi pe toţi cei ce se împotrivesc. Dar ea nu are nimic de-a face cu calea mai ridicată a poziţiei ucenicului; ea nu lipseşte pe nimeni de privilegiul şi de cinstea de a fi şi ei asemenea Domnului Isus, pe care îl doresc „căci v-a fost dat harul nu numai să credeţi în Hristos, dar să şi suferiţi pentru El, ducând aceeaşi luptă pe care o vedeţi în mine şi în care aţi auzit că sunt şi eu acum.“ Aici învăţăm că este har care ne este dat dacă suntem chemaţi să suferim pentru Domnul Isus; şi aceasta, într-o situaţie în care, pe terenul cârmuirii morale a lui Dumnezeu, se poate spune: „cine vă va face rău, dacă sunteţi imitatorii a ceea ce este bine?“ A recunoaşte cârmuirea lui Dumnezeu şi a te supune ei este un lucru; a fi imitatorul unui Hristos lepădat şi răstignit este cu totul alt lucru. Chiar în această epistolă a lui Petru, care, cum am văzut, are ca subiect special învăţătura cârmuirii lui Dumnezeu, citim: „Dar dacă, făcând binele, aveţi de suferit, acesta este un har înaintea lui Dumnezeu. Căci la aceasta aţi fost chemaţi; căci şi Domnul Isus a suferit pentru voi, lăsându-vă un model ca să mergeţi pe urmele Lui“. Şi iarăşi: „dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să preamărească pe Dumnezeu în numele acesta“ (1. Petru 4:16 ).

Ce caut eu să scot în evidenţă acum este faptul că relaţia de tată şi stăpân are cu sine un principiu de dreptate şi că, dacă acest principiu nu are o aplicare potrivită în cârmuirea familiei, se ajunge la încurcătură. Dacă văd un copil, care îmi este străin, purtându-se rău, eu nu am nici o autoritate de la Dumnezeu pentru a face o dreaptă disciplină cu privire la el; dar de îndată ce văd pe propriul meu copil care face ceva rău, eu trebuie să-l disciplinez pentru că sunt tatăl lui.

Dar, poate se va spune că relaţia dintre tată şi fiu este o relaţie de dragoste. Este adevărat, căci este scris: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu!“ (1. Ioan 3:1 ). Dar, deşi această relaţie este întemeiată pe dragoste, ea se exercită în dreptate, căci este iarăşi scris: „suntem în timpul când judecata începe de la casa lui Dumnezeu“ (1. Petru 4:17 ). La fel, Evrei 12 ne învaţă că starea noastră de fii legitimi ne pune sub dreapta disciplină a Tatălui duhurilor. Şi în Ioan 17 credincioşii sunt încredinţaţi în grija Tatălui ca El să-i păzească în Numele Său. Ori de câte ori părinţii creştini pierd din vedere acest mare adevăr, casele lor sunt pradă neorânduielii. Dacă părinţii nu-şi conduc copiii, cu timpul copiii vor fi cei ce vor conduce pe părinţi căci cârmuirea trebuie să fie într-o anumită parte; şi dacă cei cărora Dumnezeu le-a încredinţat frâiele nu le ţin aşa cum trebuie, ele vor cădea în curând în mâini rele.

Ce lucru trist şi ruşinos să vezi părinţi conduşi de copiii lor! Nu mă îndoiesc că în faţa lui Dumnezeu aceasta este o pată, o nenorocită neorânduială, care atrage după sine, mai curând sau mai târziu, judecata. Un tată care lasă să-i cadă din mâini frâiele conducerii sau care nu le ţine strâns, greşeşte grav faţă de răspunderea sa de a fi pentru familia lui reprezentantul lui Dumnezeu şi cel ce arată cârmuirea Sa. Eu nu mă pot gândi că un astfel de om ar putea vreodată să-şi reia în întregime poziţia, nici să fie în generaţia lui un martor credincios al lui Dumnezeu. El poate să fie ţinta harului, ceea ce este cu totul alta decât a fi o mărturie pentru Dumnezeu. Iată ce poate explica starea de plâns a multor creştini. Ei au greşit cu totul în ce priveşte datoria lor de a conduce potrivit gândurilor Domnului, ceea ce i-a făcut să-şi piardă adevărata poziţie şi influenţa lor morală; de aceea energia lor este paralizată, gurile lor sunt închise şi mărturia lor este ştearsă.

Nu toţi îşi fac idei corecte cu privire la acest subiect şi nu întotdeauna ştiu să se depărteze de la acest izvor al unei grave stări de decadenţă morală. Mulţi creştini îşi lasă cu uşurinţă copiii să crească în neascultare şi în spirit lumesc. Li se pare că acesta este un lucru firesc şi inevitabil şi îi auzi spunând altora: „În timp ce copiii voştri sunt mici, faceţi cu ei ce vreţi, dar aşteptaţi să se mărească şi veţi vedea bine că veţi fi obligaţi să-i lăsaţi să meargă în lume“. Niciodată n-aş crede că ar fi potrivit gândului lui Dumnezeu, ca copiii slujitorilor Săi să crească neapărat în spirit lumesc şi în neascultare. Ei bine, dacă nu este gândul Său să fie aşa, dacă în îndurarea Sa, El a deschis copiilor sfinţilor Săi acelaşi drum ca şi părinţilor, dacă dă dreptul părinţilor creştini să aleagă pentru familia lor aceeaşi parte pe care, prin harul Său, ei au ales-o pentru ei înşişi - dacă, după toate acestea, copiii lor sunt îndărătnici şi lumeşti -,  ce concluzie trebuie să tragi, decât că părinţii au păcătuit grav în înfăptuirea relaţiei lor de responsabilitate, decât că au făcut nedreptate copiilor lor şi au necinstit pe Domnul.

Dar trebuie oare ca ei să facă un principiu general din rezultatul necredincioşiei lor şi să spună că toţi copiii creştinilor se vor asemăna cu ai lor când vor creşte mai mari? Fac ei bine când întorc din drum pe tinerii părinţi care sunt în căutarea terenului lui Dumnezeu privitor la copiii lor, propunându-le rătăcirile lor nenorocite în loc de a-i încuraja punând înaintea lor credincioşia de nezguduit a lui Dumnezeu faţă de toţi cei ce Îl caută pe calea ascultării de El? A lucra astfel, ar fi ca şi cum ai imita pe bătrânul proroc din Betel, care pentru că el însuşi trăia rău căuta să facă la fel cu fratele său şi a contribuit la uciderea lui de către un leu pentru neascultarea sa de Cuvântul lui Dumnezeu.

În consecinţă, propria viaţă a copiilor mei arată propria voinţă a inimii mele şi un Dumnezeu drept se slujeşte de ei pentru a mă disciplina pentru că eu nu m-am judecat pe mine însumi. Pentru a mă cruţa de osteneală, am lăsat răul să-şi aibă drum prin familia mea şi acum copiii mei au crescut în jurul meu şi sunt ca nişte spini în coastele mele, pentru că eu nu i-am crescut pentru Dumnezeu. Aceasta este istoria tristă a mii de familii. N-ar trebui niciodată să pierdem din vedere că, copiii noştri, tot aşa ca şi noi înşine, trebuie să slujească la apărarea şi înaintarea Evangheliei. Sunt convins că dacă am putea privi casele noastre aşa cum ar trebui ele să fie o mărturie pentru Dumnezeu, aceasta ar produce o mare schimbare în felul nostru de a le conduce. Vom căuta atunci să stabilim în ele o ordine morală mai înaltă nu pentru a ne cruţa de osteneli şi de necaz, ci mai ales pentru ca această mărturie să nu aibă de suferit din pricina dezordinei caselor noastre.

Dar să nu uităm că, pentru a putea subjuga firea copiilor noştri, trebuie mai întâi s-o subjugăm în noi înşine. Niciodată nu putem birui firea pământească, şi, numai atât cât am supus-o în noi suntem în stare s-o supunem în copiii noştri. Mai mult, pentru aceasta ne trebuie înţelepciune şi o armonie deplină între tată şi mamă. Glasul lor, voinţa lor, influenţa lor trebuie să fie UNA în sensul cel mai strict al cuvântului. Fiind ei înşişi „un singur trup“, părinţii trebuie să reprezinte totdeauna în faţa copiilor lor frumuseţea acestei unităţi. În acest scop, ei trebuie să slujească împreună lui Dumnezeu, să aştepte de la El, să stea mult timp în prezenţa Sa, să-I deschidă întreaga lor inimă, să-I spună toate nevoile lor. Soţii şi soţiile au deseori o mare lipsă în această privinţă. Se întâmplă uneori ca unul din ei să dorească într-adevăr să renunţe la lume şi să subjuge firea pământească într-un grad la care celălalt n-a ajuns, şi această situaţie are rezultate triste. Aceasta duce deseori la stări de rezervă între ei, la ascunderea unuia de către altul, la o opoziţie fundamentală vădită între vederile şi principiile bărbatului şi ale femeii în aşa fel încât nu se poate spune despre ei că sunt uniţi în Domnul.

Efectul acestei situaţii asupra copiilor care cresc este cum nu se poate mai periculos şi influenţa lui nenorocită asupra întregii case este de necalculat. Ceea ce tatăl comandă, mama nu recunoaşte; ce opreşte unul, celălalt îngăduie; ce zideşte tatăl, distruge mama. Tatăl este socotit ca rigid, sever, prea pretenţios. Influenţa mamei se arată peste şi independentă de influenţa tatălui; uneori ea pune chiar cu totul de o parte pe aceasta, în aşa fel încât poziţia tatălui devine una din cele mai stinghere (supărătoare) şi întreaga familie prezintă un aspect de tulburare şi de nelegiuită indisciplină.

Nimic mai trist decât să auzi o mamă spunând copilului său: „Nu trebuie ca tatăl să ştie cutare sau cutare lucru!“ Unde domnesc aceste practici, de greşeli tăinuite trebuie să fie mai în adâncime vreun lucru rău şi îngrozitor. Din punct de vedere moral este imposibil să se obţină ceva care să se asemene cu rânduiala potrivită evlaviei sau practicării unei adevărate discipline. Poate că tatăl, printr-o severitate dezordonată sau o rigurozitate (stricteţe) extremă, „să întărâte pe copiii săi“ sau poate că mama favorizează voinţa proprie a copilului în paguba caracterului şi autorităţii tatălui.

Atât într-un caz cât şi în celălalt aceste comportări sunt o piedică în mărturia care face atât de mult rău copiilor. Părinţii creştini ar trebui deci să vegheze cu grijă ca să apară înaintea copiilor şi înaintea servitorilor în puterea acestei unităţi care decurge din perfecta lor unire cu Domnul. Şi dacă, din nefericire, judecata lor cu privire la una sau alta din treburile lor casnice nu este aceeaşi, ei să facă din aceasta subiectul unei discuţii personale, de rugăciune şi de judecată de sine în prezenţa lui Dumnezeu; ei să caute lumina, dar niciodată să nu îi facă pe cei din casa lor martori la deosebirile lor de păreri, căci aceasta ar arăta o slăbiciune morală, care va face să fie batjocorită conducerea lor.

Acesta este un lucru foarte urât. Nişte copii nu pot fi niciodată bine crescuţi în astfel de împrejurări; şi chiar numai gândul la această situaţie te face să te cutremuri privitor la mărturia pentru Domnul Isus. Acolo unde stăpâneşte o astfel de stare de lucruri ar trebui să aibă loc cea mai adâncă zdrobire a inimii înaintea Domnului în legătură cu acest subiect. Îndurarea Sa este nesfârşită şi mila Sa duioasă nu lipsesc niciodată; şi putem, desigur nădăjdui că dacă este o adevărată durere şi o mărturisire sinceră, Dumnezeu va interveni în har pentru a vindeca şi pentru a ridica.

Este sigur că n-ar trebui să avem parte de astfel de lucruri; de aceea, toţi cei ce sunt mâhniţi în inima lor din cauza acestui lucru să strige către Domnul zi şi noapte, să strige către El întemeindu-se pe adevărul Său, care este necinstit prin astfel de păcate şi în mod sigur Dumnezeu va auzi şi va asculta. Dar întreaga chestiune să fie înfăţişată în lumina mărturiei pentru Fiul lui Dumnezeu. Tocmai pentru această mărturie suntem noi lăsaţi aici pe pământ. În adevăr noi nu suntem lăsaţi aici pentru a ne creşte familiile oricum, ci tocmai pentru a le creşte pentru Dumnezeu, împreună cu Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la acest scop atât de înalt, trebuie să stăm mult în prezenţa Domnului. Un tată creştin nu poate bate, pălmui, certa pe copiii săi aşa cum fac oamenii din lume după capriciile (dorinţa trecătoare) şi starea lor sufletească de moment. Creştinul trebuie să reprezinte pe Dumnezeu în mijlocul familiei sale; acest adevăr dacă este bine înţeles, va rândui toate în casă. El este înaintea lui Dumnezeu, persoana însărcinată cu administrarea şi îngrijirea casei; el trebuie să înţeleagă bine această însărcinare şi s-o practice corect, să aibă legături neîntrerupte cu Stăpânul său. El trebuie să stea în mod obişnuit la picioarele acestui Stăpân pentru a şti ce trebuie să facă şi cum să facă. Prin acest mijloc, totul în administrarea sa va deveni simplu şi uşor.

Adesea inima ar vrea să aibă o regulă generală pentru fiecare din amănuntele administrării gospodăriei. Unii întreabă, de exemplu, ce fel de recompense, ce fel de amuzamente (distracţii) trebuie să accepte părinţii creştini. În ce priveşte pedepsele, gândesc că ele vor fi rar necesare dacă principiile divine ale educaţiei copilului sunt puse în practică din cea mai fragedă copilărie. În ce priveşte recompensele, mi se pare că ele ar trebui să fie numai arătarea dragostei şi aprobării. Un copil trebuie să fie ascultător – ascultător în toate privinţele şi totdeauna – nu pentru a obţine o recompensă care ar putea hrăni şi dezvolta mândria, care este o roadă a firii pământeşti, ci pentru că Dumnezeu vrea aşa. În ce priveşte amuzamentele pe care vreţi să le procuraţi copiilor voştri, ele să aibă totdeauna pe cât posibil caracterul unei ocupaţii utile. Acest lucru este salvator pentru spirit. Este rău să întreţii în copii gândul că jucăriile sau nimicurile strălucitoare dau plăcere. Am văzut copilaşi găsindu-şi o plăcere mai reală şi desigur mult mai simplă cu o hârtie, un creion sau un alt lucru asemănător, pe care îl procurau ei înşişi, decât cu jucăriile cele mai scumpe. În sfârşit pentru toate lucrurile – pedepse, recompense sau jocuri – să avem ochii îndreptaţi spre Domnul Isus şi să căutăm cu seriozitate să supunem firea pământească sub orice aparenţă sau formă s-ar prezenta ea. Atunci casele noastre vor fi o mărturie pentru Dumnezeu şi toţi cei ce vor intra în ele vor fi siliţi să spună: Dumnezeu este aici.

Trebuie să termin. N-am luat condeiul, Dumnezeu ştie, pentru a răni pe cineva. Simt cu tărie adevărul, însemnătatea, solemnitatea subiectului pe care l-am tratat şi, în acelaşi timp, neputinţa mea de a-l prezenta cu claritatea şi puterea necesară. Totuşi, mă aştept la Dumnezeu ca El să facă folositoare aceste pagini şi, când lucrează El, cel mai slab instrument poate răspunde scopului Său. Lui Îi încredinţez acum aceste pagini, care ştiu bine, au fost concepute, continuate şi terminate în sfânta prezenţă a Domnului. Un gând m-a susţinut mai presus de toate; chiar în timpul când simţeam în cugetul meu nevoia de a scrie această broşură, un oarecare număr de fraţi s-au strâns într-o adunare de smerire, de mărturisire şi de rugăciune, numai în legătură cu mărturia pentru Fiul lui Dumnezeu în aceste zile din urmă. Nu mă îndoiesc că un punct foarte însemnat al mărturisirii să fi fost privitor la cârmuirea familiei. Şi dacă aceste pagini ar fi folosite de Duhul lui Dumnezeu pentru a produce, chiar şi numai într-un singur cuget, un sentiment mai profund al acestei căderi şi într-o singură inimă o dorinţă sinceră de a repara această spărtură, potrivit gândurilor lui Dumnezeu, mă voi bucura ştiind că n-am scris în zadar.

Dumnezeul Cel Atotputernic să facă potrivit bogăţiilor harului Său să se producă prin Duhul Sfânt, în inimile tuturor sfinţilor Săi preaiubiţi, o mai arzătoare dorinţă de a da, în acest timp din urmă, o mărturie pentru Domnul Isus, mai completă, mai luminoasă, mai viguroasă (puternică) şi mai hotărâtă, pentru ca atunci când glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu vor răsuna în văzduh, El să găsească aici pe pământ inimi pregătite să meargă cu bucurie în întâmpinarea Mirelui ceresc.

sursa: https://comori.org/