"Și totuși, Dumnezeu există …" - Experienta cu Dumnezeu

Categoria: Experiente cu Dumnezeu

Cu ceva timp în urmă, un vizitator al site-ului, după ce a citit un articol de la categoria „Religie și știință”, mi-a trimis un scurt comentariu. Prima parte nu o voi reda, fiind o înjurătură… Voi reda în schimb ultima parte a scurtului său comentariu: „Dumnezeu nu există, bagă-ți în cap!”

Privind la cele patru semne de exclamare amenințătoare, mi-l imaginez pe respectivul cititor ca pe un dascăl din vremuri demult apuse, care își amenința cu nuiaua bieții învățăcei că, dacă nu vor gândi exact ca el, vor simți pe propria piele ce înseamnă această îndrăzneală.

Nu știu cum de a ajuns acea persoană la această concluzie. Dacă mă gândesc la o cugetare a lui Nicolae Iorga care spune: „Tăgăduiește nu ce n-ai văzut că este, ci ceea ce ai văzut că nu este”, mă întreb și eu: omul cu pricina a ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există doar pentru că nu L-a văzut, sau, dimpotrivă, pentru că „a văzut” că El nu există?

Există sau nu există Dumnezeu? Trebuie să recunoaștem că nu este o întrebare oarecare, ci una fundamentală pentru existența umană. Eu cred că El există. Am prea multe experiențe cu El ca să mă îndoiesc de existența Lui. Iată una dintre ele:

Eram în cel de-al doilea an de studii postliceale. Pentru că îmi plăcea să citesc, intram adesea în librăriile din oraș pentru a vedea ce noutăți au mai apărut, mai cu seamă în domeniile: religie, știință, filozofie și natură. Printre cărțile care mi-au atras atenția și mi-au stârnit curiozitatea a fost o carte cu un titlu provocator pentru un tânăr ca mine la acea dată (aveam 21 de ani!): „Drama religioasă a omului”.

Mi-am dat seama imediat că autorul era ateu și scrisese cartea fie din convingere, fie la indicațiile Partidului Comunist care conducea țara în acea perioadă. Din fericire pentru mine, înainte de a începe lectura cărții, am rostit o scurtă rugăciune: „Doamne, dacă nu e voia Ta să citesc această carte, te rog să mă împiedici să o citesc.”

Crezând că am o temelie religioasă suficient de solidă și încrezându-mă în propriile mele puteri, am început să citesc cartea, făcând tot felul de observații pe marginea paginilor ei. Încercam în acest mod să combat cele afirmate de autorul cărții împotriva religiei, în general, și împotriva credinței creștine, în special.

Însă, pe măsură ce făceam cunoștință cu argumentele autorului, pe care de altfel le combăteam cu râvnă cu contraargumentele mele, credința mea în Dumnezeu a început să slăbească fără să-mi dau seama. Am ajuns să mă îndoiesc de ceea ce afirmă Biblia și întregul edificiu am credinței mele era puternic zguduit. Am început să mă îndoiesc chiar de existența lui Dumnezeu.

Exact în acea perioada tulbure pentru sufletul meu m-am îmbolnăvit de pneumonie, fapt care m-a obligat să stau acasă câteva zile până la vindecare. Din cauza bolii am fost nevoit să întrerup lectura cărții cu pricina, pentru a mă concentra pe vindecare și recuperare.

Într-una din acele zile, colegul de cameră, întorcându-se de la cursuri, mi-a adus o altă veste proastă: „Lori, de acum înainte vom avea cursuri și sâmbăta. Profesorii au încercat să evite acest lucru, dar nu au găsit nicio soluție. Trebuie de acum înainte să mergem la cursuri și sâmbăta.”

Veste a venit ca o lovitură neașteptată pentru mine. Bolnav, cu credința în Dumnezeu zdruncinată din temelii, iar acum vestea că trebuie să merg la cursuri în Sabat! Ce se va alege de mine, de credința mea, de profesia pe care o alesesem? Mai exista oare un Dumnezeu care să mă ajute în această criză existențială?

Îmi amintesc ca și când aceste lucruri s-ar fi întâmplat doar cu o zi înainte. Era una dintre acele zile în care încă mă recuperam după boală. Eram singur acasă, în timp ce colegul de cameră era la cursuri. În timp ce mă aflam în pat, am simțit un îndemn puternic de a mă pleca pe genunchi și a mă ruga. Dar cui să mă rog? Unui Dumnezeu despre care începusem să mă îndoiesc că există? Cu ce credință? Cu o credință care era pe cale să se stingă?

Și totuși m-am plecat pe genunchi și m-am rugat, spunându-I acelui Dumnezeu care devenise o mare nebuloasă pentru mine: „Doamne, dacă exiști undeva în acest Univers, te rog, te implor, lucrează Tu în așa fel încât să nu mai avem cursuri în zilele de Sabat. Voi cunoaște atunci că Tu exiști și că asculți rugăciunile copiilor Tăi.”

E greu de crezut pentru cineva care nu a trăit acele clipe, însă eu le-am trait și pot confirma că ceea ce s-a întâmplat nu a fost un vis, ci realitatea adevărată. După ce am terminat rugăciunea, am simțit că o lumina cerească a coborât în camera în care mă aflam și o pace de nedescris a inundat sufletul meu.

Nu știu nici acum dacă a fost o lumină fizică în acea cameră sau dacă a fost doar o lumină interioară, spirituală. Însă un lucru s-a întâmplat cu siguranță: M-am ridicat de pe genunchi un alt om. Eram fericit, optimist și deplin încrezător că Dumnezeul de care mă îndoisem mi-a ascultat rugăciunea și problema cursurilor în Sabat s-a rezolvat.

Eram atât de convins că Dumnezeu există și că El m-a ascultat încât, plin de o bucurie de nedescris, am căzut din nou pe genunchi, de data această rostind doar cuvinte de mulțumire la adresa Lui: „Doamne, Îți mulțumesc că exiști, Îți mulțumesc că m-ai ascultat și că ai rezolvat problema cursurilor în Sabat.”

Apoi, liniștit și cu o bucurie inexplicabilă în suflet, m-am așezat din nou în pat, așteptând. Peste circa o jumătate de oră, colegul de cameră a sosit de la cursuri și primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Lori, să știi că s-a rezolvat problema cursurilor în zilele de sâmbătă. S-a găsit o soluție și nu mai avem ore sâmbăta.”

L-am privit pe colegul meu cu seninătate, spunându-i: „Mulțumesc pentru vestea cea bună! Dar știam lucrul acesta deja cu o jumătate de oră în urmă.” Probabil colegul de camera și-a imaginat ca altcineva dintre colegii mei mi-a dat vestea cea bună înaintea lui. El nu avea de unde să știe că Însuși Dumnezeul de care mă îndoisem până atunci îmi dăduse această veste în timpul rugăciunii.

Poate că pentru cineva din afară experiența aceasta nu este spectaculoasă. Îi dau deplină dreptate acelei persoane. Însă pentru mine, la vârsta pe care o aveam la acea dată a fost o experiență existențială, care mi-a marcat întreaga viață. Cartea aceea a rămas necitită până la capăt până în ziua de azi, căci nu am mai simțit nevoia să-mi spună alții dacă Dumnezeu există și dacă El mă iubește așa cum sunt. Am „văzut” că El există și că Se apleacă cu milă și dragoste spre cei care Îl caută cu toată inima.

De atunci și până astăzi, zeci de astfel de experiențe cu Dumnezeu mi-au întărit credința în existența Lui, în Cuvântul Său, și în planurile Sale cu mine, cu biserica și cu întreaga lume în care trăiesc. Și totuși, Dumnezeu există! Într-o bună zi toți oamenii se vor convinge de acest mare adevăr. Din nefericire, pentru unii va fi prea târziu…

sursa: https://www.loribalogh.ro/