Păcatele senzualității

de Charles

„Cine mă poate vedea? Întunericul mă înconjoară, zidurile mă ascund; nimeni nu mă vede; de ce m-aș teme să păcătuiesc? De Cel Preaînalt nu îi pasă, temându-se numai de ochii oamenilor; nu înțelege că ochii Domnului, de zece mii de ori mai strălucitori decât soarele, observă fiecare pas pe care îl face un om și pătrund în locurile ascunse. Cel ce cunoaște toate lucrurile înainte ca ele să existe, cunoaște toate lucrurile și după ce sunt făcute. Un astfel de om va fi pedepsit pe străzile cetății; când se așteaptă mai puțin, vor pune mâna pe el.” (Sirah 23:18-21)

[Notă: Cartea Sirah sau Ben Sira este considerată ca făcând parte din Literatura de Înțelepciune, care include Iov, Psalmii și Proverbele. Totuși, această carte și Cartea de Înțelepciune nu au fost incluse în ediția din 1611 a Bibliei King James. Astăzi ele fac parte din apocrife.]

Din câte îmi amintesc, eram mai preocupat să nu fiu prins de oameni, decât de recunoașterea faptului că Dumnezeu nu era mulțumit. Gândirea mea strâmbă mă făcuse să cred că atât timp cât reușeam să păstrez secretul, niciun rău nu era făcut și niciun rău nu avea să vină. Știu acum că eram complet greșit și egoist. Nimic nu era mai departe de adevăr.

Eram mai îngrijorat de partea materială, de „comorile” pământești – de abilitatea mea de a câștiga un venit, de reputația mea, de poziția mea în comunitate. Eram orb la răul pe care îl făceam victimelor mele și mie însumi. Nu le priveam ca pe niște victime. Nu vedeam că eu, cu aroganță și egoism, decisesem, în locul lor, că comportamentul meu nu era vătămător. Mi-am dorit atât de mult să fie așa, încât am ales să privesc tăcerea victimelor mele drept consimțământ.

Nu am vrut să văd rușinea pe care o adusesem asupra lor și care le condusese la tăcere – trădarea a tot ce era bun în întovărășirea noastră.

Dumnezeu a văzut însă și am fost „pedepsit” când mă așteptam mai puțin și am fost prins. În mintea mea, aceasta s-a ivit de niciunde, dintr-o situație pe care, în gândirea mea, o distorsionasem ca fiind bună pentru toți cei implicați. Dumnezeu a folosit victimele și familiile lor pentru a mă forța să revin la realitate, pentru a pune capăt comportamentului meu rău, păcătos. Era clar pentru Dumnezeu, iar El mi-a făcut clar prin ei, că eram „un om dedat la păcatele cărnii, care nu se oprește până nu izbucnește focul; craiul pentru care orice pâine este dulce și care nu se oprește până nu moare.” (Sirah 23:16-17)

Viața mea materială și senzualitatea mea au murit în ziua arestării mele în închisoarea districtuală. Am fost lipsit de toate – de reputație, venit, poziție, libertate și alegere. Poate pare ciudat, dar m-am simțit ușurat. Nu mă mai temeam că voi fi dat pe față, nu mai gândeam ca un ipocrit, dusă era instabilitatea. Privind în urmă, a fost nevoie să ajung la acel stadiu pentru a renunța. Îi arătasem deja lui Dumnezeu că eram incapabil să mă opresc, deoarece credeam, în mod greșit, că ce făceam nu era „atât de rău”. Dumnezeu știa mai bine.

La scurt timp după aceea am fost născut din nou. Vechiul meu sine era dus și iertat – cel puțin de Dumnezeu. Știu că atunci când aud această parte, oamenii gândesc: „Încă o convertire la închisoare!” Vă spun că nu așa a fost cu mine. L-am cunoscut pe Isus, pe Tatăl și pe Duhul Sfânt. Am fost crescut de părinți iubitori, care m-au educat în credința creștină. Am mers doisprezece ani la școala parohială.

Problema mea a fost că am confundat religia cu o relație cu Dumnezeu. Nu aveam o relație. Dacă aș fi avut, El ar fi fost conducătorul vieții mele și aș fi dorit să Îl mulțumesc. Am avut toate legăturile exterioare ale credinței și o mulțime de fapte bune, dar nu L-am avut pe Isus în viața mea.

Când am fost născut din nou, nu s-au văzut imediat artificii și nu s-au auzit o mulțime de aleluia. Vechiul sine și felul meu de a gândi din trecut mă țineau în strânsoare. Diavolul a fost necruțător în închisoare. Datorită „îngerilor slujitori” care veneau când mă rugam cu sinceritate, niște voluntari minunați, personalul închisorii și deținuții m-au ajutat cu adevărat în cei șaptesprezece ani și jumătate pe care i-am petrecut în închisoare.

Apropiindu-mă de ultimul an și de examinarea psihiatrică preliminară, care ar putea avea ca rezultat controlul judiciar pe viață, am renunțat în sfârșit la ipocrizie și am devenit cu adevărat serios în ceea ce privește voia lui Dumnezeu. M-am cufundat în Cuvântul Lui, pentru că unde altundeva aș putea găsi voia Lui?

Anterior mi se vorbise despre importanța studierii Cuvântului și avusesem niște tentative de a-l studia, dar a fost doar o încercare fără succes. Totuși, treptat am învățat să mă rog și să ascult. În final, după optsprezece ani și jumătate am simțit că m-am întors din drum cu o sută optzeci de grade.

Dumnezeu este bun. Este binevoitor și îndurător, dar nu acceptă să stăm cu mâinile în sân, ne cere să facem un efort sincer.

Întunericul nu mă mai înconjoară; zidurile nu mă mai ascund; și toți mă văd. Realizez că mulți nu mă plac și că probabil mulți mă urăsc. Tot ce pot face pentru a-mi onora victimele și pe cei pe care i-am rănit este să trăiesc o viață dreaptă, folosindu-mi uneori experiența pentru a-i atinge pe alții, care au abuzat sau care poate încă abuzează.

„Mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! Şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus. O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 13:15)

Notă: În prezent Charles este încarcerat.

[Charles, Sins of the Flesh. Publicat în Into the Light, July-August 2016. Copyright © 2016 Broken Yoke Ministries, Inc. Tradus şi publicat cu permisiune.]